Scope of administrative sanction for satirical media commentary: distinguishing protected value judgments from actionable discrimination against ethnic minorities under Anti-Discrimination Law Art. 15

Şedinţa publică din data de 05 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 03 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună constatarea nulităţii Hotărârii nr. 48/22.01.2010, emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi exonerarea de la plata amenzii contravenţionale în cuantum de 5.000 RON, iar în subsidiar:

i) înlocuirea sancţiunii contravenţionale cu avertisment;

ii) reducerea sancţiunii contravenţionale proporţional cu gradul de pericol social, în principal la minimul acesteia de 1.000 RON.

Reclamantul a depus cerere modificatoare şi completatoare a cererii de chemare în judecată, în sensul lărgirii cadrului procesual prin introducerea în cauză şi a pârâtei B., a funcţionarului care a participat la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovat de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, a pârâtului C. cât şi a pârâtului D. (membri ai pârâtei Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării). De asemenea, a solicitat acordarea de despăgubiri morale în cuantum de 50.000 RON cauzate ca urmare a elaborării/emiterii/încheierii actului administrativ individual contestat.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 414 din 26 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea completată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, B., C. şi D., a anulat Hotărârea nr. 48/22.01.2020, emisă de pârât şi a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 414 din 26 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs principal pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi recurs incident reclamantul A..

3.1. Pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a formulat recurs principal, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulate împotriva sa.

Recurentul-pârât a învederat că, deşi instanţa de fond nu a reţinut că nesoluţionarea lipsei dovezii calităţii de reprezentant al B. ar reprezenta un motiv de anulare a hotătârii CNCD deduse judecăţii, întrucât acest aspect nu a produs nicio vătămare intimatului-reclamant, având în vedere că semnatarul sesizării avea calitatea cerută de lege şi a făcut dovada calităţii de reprezentant al acestei organizaţii în faţa instanţei, critică argumentele instanţei de fond privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 şi 65 alin. (1) din procedura CNCD de soluţionare a petiţiilor, sub aspectul analizei excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant al B..

Astfel, misiunea instituţională, circumscrisă rolului activ al Consiliului, corelativ principiului oficialităţii în materie contravenţională, a fost prevăzută şi luată în considerarea de către CNCD la respingerea excepţiei, invocând dispoziţiile art. 19 din O.G. nr. 137/2000, acelea care instituie inclusiv exercitarea competenţelor de soluţionare din oficiu.

Printr-un alt set de critici, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că în analiza îndeplinirii elementelor constitutive ale faptei de discriminare în cauză, instanţa de fond a aplicat eronat, raportat la obiectul cauzei, dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi ale art. 15 din O.G. nr. 137/2000, sub aspectul neîndeplinirii condiţiei ca afirmaţiile să fi avut drept scop atingerea demnităţii minorităţii maghiare şi/sau crearea unei atmosfere umilitoare, degradante pentru aceasta.

În ceea ce priveşte reţinerea primei instanţei în sensul că în cauză ar lipsi scopul atingerii demnităţii minorităţii maghiare, a arătat că acest argument este unul neîntemeiat.

Astfel, privitor la îndeplinirea condiţiei speciale a răspunderii juridice, respectiv stabilirea vinovăţiei, prin raportare la elementele subiective intelectiv şi volitiv, astfel cum transpar din conduita autorului faptei, pentru a aprecia oportunitatea răspunderii juridice trebuie stabilit dacă fapta a fost săvârşită cu vinovăţie, manifestată sub forma dolului (intenţie directă sau indirectă) sau, în ultimă instanţă, a culpei (cu prevedere sau simplă).

În cauză, sub aspectul răspunderii juridice de natură contravenţională, este necesar a se reţine vinovăţia în oricare dintre formele sale.

Analiza condiţiei privind vinovăţia se realizează prin raportare la dispoziţiile legale în ipotezele cărora a fost stabilită şi constatată fapta în cauză drept contravenţie, în speţă dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Recurentul-pârât a mai arătat, în esenţă, că dreptul lezat în speţă este dreptul la demnitate, onoare şi prestigiu al persoanei, interdependent "exercitării" în condiţii de egalitate şi nediscriminare, sub pretenţia subiectivă a posedării neştirbite a caracteristicilor autorităţii morale, în acord cu dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000R, în lumina art. 16 alin. (1), coroborat cu art. 30 alin. (6) din Constituţie, respectiv art. 14, coroborat cu art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, cât şi art. 1, raportat la art. 2 şi 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Astfel, afirmaţiile împricinate, prin conţinutul, respectiv limbajul vexant utilizat, au potenţialul atingerii demnităţii ori creării unei atmosfere de ostilitate, degradare, umilire şi ofensare la adresa tuturor persoanelor apartenente minorităţii maghiare din România, iar exercitarea libertăţii de exprimare, din perspectiva alin. (1) al art. 30 din Constituţie nu trebuie să se plaseze în antiteză cu dispoziţiile constituţionale ale alin. (2) din acelaşi articol, care statuează expressis verbis că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine şi nici cu cele ale alin. (2) al art. 10 din Convenţie, care stipulează că exercitarea libertăţii de exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi, putând fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru protecţia moralei sau a reputaţiei altora.

În sensul celor susţinute, recurentul-pârât a invocat jurisprudenţa în materie a Curţii de Apel Bucureşti şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

3.2. Reclamantul A. a formulat recurs incident, în condiţiile în care, pe de o parte, i-a fost respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri morale în cuantum de 50.000 RON, iar pe de altă parte, celelalte motive de nulitate, respectiv celelalte excepţii invocate în cadrul procedurii administrativ-jurisdicţionale din faţa CNCD, au fost respinse de prima instanţă ca neîntemeiate.

Printr-un prim set de critici, recurentul-reclamant a susţinut că sentinţa recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 şi ale art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind repararea prejudiciului.

Printr-un alt set de critici, recurentul-reclamant a învederat că, în cauză, în cadrul procedurii administrativ-jurisdicţionale a fost încălcat atât dreptul la apărare al părţilor reclamate, drept fundamental prevăzut atât de art. 24 din Constituţia României, cât şi de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care la art. 42 alin. (2) lit. a) stipulează dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere, dar şi chiar expres prevăzut de autoritatea pârâtă (în dubla sa calitate şi de legiuitor şi de organ sancţionator) prin cadrul art. 3 al Ordinului nr. 144/2008 privind aprobarea Procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor.

Recurentul-reclamant a mai invocat, de asemenea, autoritatea de lucru judecat provizoriu a sentinţei civile pronunţate în dosarul nr. x/2020, precum şi faptul că excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a B. nu a fost soluţionată de CNCD în cadrul procedurii de judecată, cu văduvirea atât a dreptului la apărare al părţii reclamate, cât şi prin neclasarea plângerii.

Totodată, recurentul-reclamant a mai învederat şi încălcarea dreptului la apărare al părţii reclamate în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a petentei B. prin soluţionarea excepţiei în baza unui înscris denumit "Statutul de funcţionare" al petentei - statut ce însă lipseşte din dosarul administrativ, precum şi încălcarea dreptului la apărare în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a petentei.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a susţinut excepţia lipsei de interes a petentei, apreciind că petiţia prezintă un interes vădit nelegitim şi injust, având doar un rol şicanator, cu scopul de discreditare şi intimidare prin transmiterea unei simple hârtii, în condiţiile în care această petiţie urma a fi soluţionată de două persoane de etnie maghiară, cu o atitudine vădit părtinitoare.

4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat respingerea acestuia, apreciind ca netemeinice criticile formulate de partea adversă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul principal declarat de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi recursul incident declarat de reclamantul A. sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1 Motivul de recurs invocat de recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Criticile privind considerentele instanţei de fond prin care a respins motivul de nelegalitate a hotărârii CNCD referitor la excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a B., sunt nefondate.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de recurs reţine că, în raport de prevederile art. 63 din Ordinul nr. 144/2008 privind aprobarea Procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor în procedura administrativă, acesta trebuia să se pronunţe cu prioritate asupra excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant, din conţinutul Hotărârii nr. 48/22.01.2020 nereieşind că aceasta ar fi fost emisă ca urmare a exercitării competenţelor de soluţionare din oficiu ale organului administrativ emitent.

Totodată, în condiţiile în care la dosarul administrativ nu a fost depus Statutul şi Actul constitutiv al Asociaţiei, existente la data sesizării CNCD, din care să rezulte calitatea domnului E., acesta avea obligaţia să depună dovada calităţii de reprezentant.

Neîntemeiate sunt şi criticile recurentului-pârât referitoare la greşita aplicare şi interpretare de către instanţa de fond a prevederilor art. 2 alin. (1) şi ale art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Procedând la propria analiză a conţinutului hotărârii CNCD contestată în prezenta cauză, instanţa de control judiciar constată că, prin Hotărârea nr. 48/22.01.2020, pârâtul CNCD a reţinut în esenţă că fapta reclamantului, în calitate de moderator al unei emisiuni TV, este aceea de a fi făcut afirmaţii grave la adresa cetăţenilor maghiari, acestea fiind:

"Ţara este totuşi relativ întreagă în sfârşitul lui 2018, chiar dacă a pierdut controlul asupra a două judeţe. Vorbim de Harghita şi Covasna, aia nu mai sunt judeţe româneşti, dacă am respecta adevărul. Acolo practic românul este proscris, el nu mai are ce să caute."

S-a constatat de autoritatea pârâtă că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 15 din O.G. nr. 137/2000, fiind un comportament manifestat în spaţiul public, afirmaţiile fiind făcute în cadrul unei emisiuni TV, fiind false şi având ca scop atingerea demnităţii şi crearea unei atmosfere umilitoare, degradante, ofensatoare, îndreptată împotriva minorităţii maghiare din România. Se arată în hotărâre că afirmaţiile reclamantului sunt false deoarece acesta nu aduce nicio probă care să facă dovada că statul român nu ar deţine suveranitate asupra celor două judeţe şi transmite o informaţie falsă care creează frică, ură, neîncredere, având în mod evident ca scop atingerea demnităţii şi crearea unei atmosfere umilitoare, degradante .

Conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

În deplin acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că nu s-a arătat în cadrul hotărârii contestate care este în concret fapta de discriminare dintre cele prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 imputată reclamantului, afirmaţiile reţinute de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nerelevând nicio deosebire sau excludere în scopul de a fi restrânse sau înlăturate folosinţa şi exercitarea în condiţii de egalitate a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale comunităţii maghiare.

Potrivit art. 15 din O.G. nr. 137/2000, Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.

Înalta Curte constată că reclamantul a fost sancţionat prin decizia supusă controlului de legalitate pentru afirmaţiile din cadrul emisiunii "Lumea lui A.", o emisiune de tipul revista presei, încadrată de radiodifuzor ca fiind un pamflet.

Prin natura formatului emisiunii, reclamantul nu comunică informaţii pe care le obţine în premieră, ci relatează evenimente din actualitatea zilnică, cărora le oferă propria judecată de valoare, în acord cu genul emisiunii.

Aşadar, emisiunea realizată de reclamant nu este un buletin de ştiri, aspect despre care telespectatorii sunt informaţi în prealabil.

Afirmaţiile reţinute ca fiind discriminatorii au fost făcute în contextul sărbătoririi centenarului şi a discuţiilor din spaţiul public generate de un articol al unei agenţii germane de presă care a prezentat ziua de 1 decembrie ca fiind ziua în care românii şi autorităţile de la Bucureşti serbează 100 de ani de la anexarea unei părţi a Ungariei, iar reclamantul a exprimat o opinie proprie, în stil ironic, arătând că "ţara este totuşi relativ întreagă", arătându-şi totuşi rezerva cu privire la două judeţe în care, susţine el, ţara ar fi "pierdut controlul".

În acord cu opinia instanţei de fond, nu se poate reţine că afirmaţia reclamantului, făcută în cunoscutul stil jurnalistic satiric, în timpul unei emisiuni încadrată astfel, ar putea fi considerată ca o informaţie despre o situaţie factuală concretă - pierderea suveranităţii României asupra a două judeţe în care românii ar fi proscrişi, aşa cum susţine autoritatea pârâtă, un observator obiectiv şi de bună-credinţă neputând aprecia aceste afirmaţii ca o situaţie factuală reală, ci ca pe o judecată de valoare, o opinie proprie şi care nu poate fi decât subiectivă.

Revenind la genul emisiunii, despre care telespectatorii au fost încunoştinţaţi în prealabil, se constată că definiţia acestui stil literar constă într-o specie literară în versuri sau în proză, cu caracter satiric, într-un limbaj violent şi agresiv, cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite tare morale, concepţii politice, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc.

Judecăţile de valoare ale reclamantului se încadrează atât în normele genului abordat, dar şi în limitele exercitării dreptului la liberă exprimare, fiind abordată o temă de interes general, care viza un subiect ce a suscitat interesul public în contextul sărbătoririi centenarului, astfel că erau acceptabile şi ideile sale exagerate şi provocatoare.

De altfel, afirmaţiile reclamantului nu includ nicio imputaţie factuală, fiind exclusiv judecăţi de valoare emise cu privire la o temă expusă în actualitatea zilei.

În consecinţă, o astfel de judecată de valoare este protejată de libertatea de exprimare şi nu poate prin ea însăşi "să creeze ură, frică şi neîncredere" sau să reliefeze "profilul negativ" al întregii etnii sau comunităţi maghiare din România, aşa cum a susţinut şi extrapolat recurentul-pârât, neputându-se justifica caracterul evident al scopului atingerii demnităţii minorităţii maghiare şi al creării unei atmosfere umilitoare degradante pentru această minoritate, scop prevăzut de art. 15 teza a doua.

În acest sens se are în vedere şi faptul că libertatea de exprimare, astfel cum este consacrată în art. 10, este însoţită de excepţii care necesită o interpretare strictă, iar nevoia de a o restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător [Stoll împotriva Elveţiei (MC), pct. 101, şi amintită în hotărârile Morice împotriva Franţei (MC), pct. 124 şi Pentikäinen împotriva Finlandei (MC), pct. 87].

În opinia Curţii, se referă la un interes general chestiunile care afectează publicul într-o asemenea măsură încât acesta poate să se intereseze în mod legitim de aşa ceva, care îi stârnesc atenţia sau îl preocupă în mod semnificativ, în special pentru că acestea privesc bunăstarea cetăţenilor sau viaţa comunităţii. Acest lucru este valabil şi pentru chestiuni care pot să genereze o mare controversă, care privesc o temă socială importantă sau care se referă la o problemă despre care publicul ar avea un interes să fie informat [Satakunnan Markkinapörssi Oy şi Satamedia Oy împotriva Finlandei (MC), pct. 171].

Mai mult, în ceea ce priveşte nivelul de protecţie, Articolul 10 § 2 din Convenţie prevede o sferă de aplicare mică pentru restricţiile legate de discursul politic sau dezbaterile pe teme de interes public (vezi speţele Sürek c. Turciei (nr. 1) [GC], nr. 26682/95, § 61, CEDO 1999-IV; Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July c. Franţa [GC], cu numerele 21279/02 şi 36448/02, § 46, CEDO 2007-IV; şi Axel Springer AG c. Germania [GC], nr. 39954/08, § 90, CEDO 2012). Prin urmare, un nivel ridicat de protecţie a libertăţii de exprimare, în care autorităţile au astfel o marjă foarte îngustă de apreciere, va fi acordat în mod normal în situaţii în care observaţiile fac referire la o chestiune de interes public, cum este mai ales cazul remarcilor legate de funcţionarea puterii judecătoreşti, chiar în contextul unor proceduri aflate încă pe rol pentru ceilalţi învinuiţi (vezi Roland Dumas c. Franţa, nr. 34875/07, § 43, 15 iulie 2010, şi Gouveia Gomes Fernandes şi Freitas e Costa c. Portugalia, nr. 1529/08, § 47, 29 martie 2011). Un anumit grad de ostilitate (vezi dosarul E.K. c. Turciei, nr. 28496/95, §§ 79-80, 7 februarie 2002) şi gravitatea potenţială a anumitor remarci (vezi Thoma c. Luxembourg, nr. 38432/97, § 57, CEDO 2001-III) nu înlătură dreptul la o protecţie de nivel înalt, dată fiind existenţa unei chestiuni de interes public (vezi Paturel c. Franţa, nr. 54968/00, § 42, 22 decembrie 2005, Morice împotriva Franţei pct. 125).

În plus, Curtea a făcut întotdeauna o distincţie între declaraţiile de fapt şi judecăţile de valoare. În vreme ce existenţa unor fapte poate fi demonstrată, veridicitatea judecăţilor de valoare nu poate fi dovedită (a se vedea, printre multe altele, Morice, citată anterior, pct. 126, şi Feldek împotriva Slovaciei, nr. 29032/95, pct. 75, CEDO 2001-VIII). Pentru a face distincţie între o afirmaţie factuală şi o judecată de valoare, este necesar să se ţină seama de circumstanţele cauzei şi de tonul general al observaţiilor (a se vedea Brasilier împotriva Franţei, nr. 71343/01, pct. 37, 11 aprilie 2006), având în vedere că afirmaţiile referitoare la chestiuni de interes public pot constitui, pe această bază, mai degrabă judecăţi de valoare decât declaraţii de fapt (a se vedea Paturel împotriva Franţei, nr. 54968/00, pct. 37, 22 decembrie 2005).

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte jurisprudenţa invocată de recurentul-pârât, Înalta Curte reţine că practica instanţelor judecătoreşti în această materie nu constituie izvor de drept în sistemul judiciar român, iar faptul că pentru alte afirmaţii, făcute în contexte diferite, reclamantul ar fi fost sancţionat, nu poate constitui motiv pentru interpretarea dispoziţiilor legale în sensul dorit de recurentul-pârât, situaţiile premisă fiind distincte.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa de control judiciar apreciază că sentinţa recurată este legală, fiind pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente circumstanţelor factuale reţinute, motivele invocate de pârât prin memoriul de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru aceste considerente, constatând că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul principal declarat de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca nefondat.

II.2 Criticile formulate prin recursul incident de recurentul-reclamant A. sunt, de asemenea, nefondate.

Preliminar, Înalta Curte constată criticile formulate de recurentul-reclamant ca fiind subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că acestea vor fi analizate exclusiv din această perspectivă.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond referitoare la capătul de cerere privind plata daunelor morale, instanţa de recurs are în vedere că, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

În cauză, recurentul-reclamant nu a indicat în concret în ce mod este împiedicat să îşi desfăşoare activitatea, întrucât nu a depus vreo probă cu privire la faptul că abordarea stilului editorial s-a schimbat în vreun fel în raport de sancţiunea în cauză, mai ales cu cât acesta a mai fost sancţionat în trecut de pârât pentru fapte de discriminare.

De asemenea, nu au fost administrate probe din care să rezulte faptul că acesta este terorizat de pârât şi în ce formă se manifestă această teroare.

Nici în privinţa imaginii sale publice nu au fost administrate probe şi, în orice caz, instanţa de recurs nu identifică în ce mod este afectată imaginea sa publică din moment ce stilul emisiunii sale şi exprimările sale publice, având în vedere jurisprudenţa indicată de pârât, au rămas aceleaşi.

De altfel, chiar reclamantul a indicat în cerere faptul că emisiunea sa este una menită să suscite interesul, astfel că, în raport de stilul său de comunicare, sancţiunile aplicate de pârât, dintre care unele menţinute în mod definitiv de instanţele judecătoreşti, au consolidat imaginea pe care chiar acesta în mod voit o proiectează.

În orice caz, nefiind suficientă sub acest aspect simpla afirmaţie că i s-ar fi adus atingere dreptului la imagine publică şi la bună reputaţie în calitate de jurnalist prin emiterea actului nelegal, nefiind arătate consecinţele concrete suferite, ci susţinând eventuale consecinţe pe care o astfel de faptă le-ar putea avea.

Nu în ultimul rând, sancţiunile contravenţionale aplicate în trecut, indicate de pârât şi menţinute de instanţele judecătoreşti nu l-au împiedicat în niciun mod pe reclamant să emită propriile opinii în legătură cu subiectele pe care le abordează în emisiune.

În consecinţă, nefiind îndeplinite în cauză cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, în mod corect a respins instanţa de fond cererea în despăgubiri formulată de reclamant.

În ceea ce priveşte critica referitoare la excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a B., deşi autoritatea pârâtă nu a soluţionat această excepţie, nu se poate reţine vătămarea reclamantului prin nesoluţionarea acestei excepţii, în condiţiile în care sesizarea a fost formulată de B., reprezentată de E., care a semnat sesizarea. Potrivit art. 39 din statutul asociaţiei, acesta are calitatea de membru fondator şi implicit membru al Consiliului Director, iar în această calitate, în temeiul art. 42 din Statut, acesta putea formula petiţia în faţa CNCD şi o putea reprezenta în faţa Consiliului.

Aşadar, domnul E. a făcut dovada calităţii sale de reprezentant legal al Asociaţiei în faţa instanţei, depunând în acest sens Statutul şi Actul constitutiv al Asociaţiei existente la data sesizării CNCD, din care rezultă că este preşedintele Asociaţiei (atât al Consiliului Director, cât şi al Adunării Generale).

Prin urmare, în mod corect a reţinut prima instanţă că nu s-a produs o vătămare reclamantului A., deoarece semnatarul sesizării avea calitatea cerută de lege.

În ceea ce priveşte invocarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat în cauza de faţă, în raport de soluţia şi considerentele sentinţei civile nr. 1326/11.12.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, instanţa de recurs constată că prin decizia nr. 5494/16.11.2022 sentinţa a fost casată şi trimisă spre rejudecare, apreciindu-se că instanţa de fond a aplicat în mod greşit normele de drept material în ceea ce priveşte motivul de nelegalitate invocat de reclamant, respectiv cel referitor la neîndeplinirea obligaţiei de a face dovada calităţii de reprezentant al Asociaţiei.

Referitor la criticile privind modalitatea de soluţionare, precum şi soluţia pronunţată de autoritatea pârâtă privind excepţia lipsei calităţii procesuale active a petentei pârâte B., instanţa de control judiciar reţine că aceasta are calitatea necesară pentru a sesiza Consiliul în temeiul art. 28 din O.G. nr. 137/2000, potrivit căruia, Organizaţiile neguvernamentale care au ca scop protecţia drepturilor omului sau care au interes legitim în combaterea discriminării au calitate procesuală activă în cazul în care discriminarea se manifestă în domeniul lor de activitate şi aduce atingere unei comunităţi sau unui grup de persoane. Organizaţiile prevăzute la alin. (1) au calitate procesuală activă şi în cazul în care discriminarea aduce atingere unei persoane fizice, la cererea acesteia din urmă.

Analizând statutul intimatei-pârâte, se constată că aceasta este abilitată a sesiza fapte de discriminare faţă de o comunitate, respectiv minoritatea etnică maghiară din România.

În raport cu prevederile exprese ale art. 28 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, distincţia invocată de recurentul-reclamant prin prisma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1096/2008 nu se regăseşte în cauză, întrucât nu au fost invocate încălcarea drepturilor unor persoane determinate, ci a fost invocată discriminarea unei comunităţi.

Totodată, conform art. 7 din Ordinul nr. 144/2008, emis de CNCD:

"(1) Persoana interesată este fie persoana care se consideră discriminată şi sesizează Consiliul cu privire la săvârşirea unei fapte de discriminare împotriva sa, fie una dintre persoanele prevăzute la art. 8 alin. (1) şi (2) ori alte persoane care au un interes legitim în combaterea discriminării şi reprezintă o persoană, un grup de persoane sau o comunitate împotriva căreia s-a săvârşit o faptă de discriminare.

(2) Persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor pot fi parte dacă sunt reprezentate, asistate ori autorizate potrivit legii." şi la art. 8

"(1) Organizaţiile neguvernamentale care au ca scop protecţia drepturilor omului sau care au un interes legitim în combaterea discriminării au calitate procesuală activă în cazul în care discriminarea se manifestă în domeniul lor de activitate şi aduce atingere unei comunităţi sau unui grup de persoane.

(2) Organizaţiile prevăzute la alin. (1) au calitate procesuală activă şi în cazul în care discriminarea aduce atingere unei persoane fizice, la cererea acesteia din urmă."

Având astfel în vedere şi aceste dispoziţii speciale, alături de norma generală în materie - art. 20 alin. (1) şi art. 28 din O.G. nr. 137/2000, în condiţiile în care B. reprezintă o organizaţie neguvernamentală care are ca scop atât protecţia drepturilor omului şi ale minorităţilor (art. 5 din statut - dosarul instanţei de fond), dar şi combaterea discriminării ce aduce atingere minorităţilor (art. 6 din statut), aceasta îşi justifică calitatea procesuală activă în formularea petiţiei în faţa autorităţii CNCD.

În consecinţă, nici în această situaţie nu se poate reţine că recurentul-reclamant ar fi fost vătămat, întrucât i s-a comunicat statutul asociaţiei în faţa instanţei de fond, iar soluţia pronunţată de autoritatea pârâtă CNCD, de respingere a excepţiei ca neîntemeiată, este legală şi temeinică.

Nu în ultimul rând, considerentele anterior enunţate justifică nu doar calitatea procesuală activă, dar şi interesul legitim al petentei B. în formularea sesizării, deoarece aceasta are ca scop protecţia drepturilor omului şi chiar are un interes legitim în combaterea discriminării ce ar putea aduce atingere unei comunităţi sau unui grup de persoane, cum ar fi minoritatea maghiară din România, conform art. 8 din Ordin.

În acest sens, instanţa de recurs are în vedere şi că dispoziţiile art. 28 din O.G. nr. 137/2000 se înscriu în aceeaşi abordare conceptuală cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora persoană vătămată - orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate şi grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum şi organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor şi intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate;

Cele din urmă dispoziţii au fost interpretate prin Decizia nr. 8/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că În vederea exercitării controlului de legalitate asupra actelor administrative la cererea asociaţiilor, în calitate de organisme sociale interesate, invocarea interesului legitim public trebuie să fie subsidiară invocării unui interes legitim privat, acesta din urmă decurgând din legătura directă dintre actul administrativ supus controlului de legalitate şi scopul direct şi obiectivele asociaţiei, potrivit statutului.

Prin urmare, atât timp cât faptele de discriminare pe care le reclamă au legătură cu statutul său, o asociaţie va avea calitatea procesuală legală în faţa Consiliului, interesul său fiind prezumat de scopul pentru care a fost înfiinţată.

Aceasta este situaţia şi în prezenta cauză având în vedere că scopurile definite de statutul B. vizează identificarea, combaterea şi prevenirea tuturor formelor de discriminare, rasism şi xenofobie.

Pentru considerentele prezentate anterior, constatând că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul incident declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei civile nr. 414 din 26 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 05 octombrie 2023.