Clawback contribution: inadmissibility of revision for lack of EU law infringement and rejection of preliminary reference

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2023

Asupra revizuirii de faţă şi a cererii de sesizare a C.J.U.E.;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 13.09.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, anularea Adresei nr. x/06.02.2017, emise de CNAS privind consumul trimestrial de medicamente suportat din Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate şi/sau din bugetul Ministerului Sănătăţii, pentru perioada Trimestrul IV 2011 - Trimestrul III 2016 şi a Adresei de răspuns a CNAS nr. x/13.03.2017 referitoare la contestaţia depusă de A. împotriva Notificării, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 251/2020 din data de 23 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ANAF; a respins acţiunea în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta CNAS; a anulat Adresa nr. x/06.02.2017 emisă de către CNAS privind consumul trimestrial de medicamente suportat din Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate şi/sau din bugetul Ministerului Sănătăţii, pentru perioada Trimestrul IV 2011 - Trimestrul III 2016; a anulat Adresa de răspuns a CNAS nr. x/13.03.2017 referitoare la contestaţia depusă de reclamantă împotriva Notificării nr. x/06.02.2017; a obligat pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate să achite reclamantei suma de 25.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat redus potrivit art. 451 C. proc. civ.

3. Cererea de recurs

Pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Hotărârea instanţei de recurs a cărei revizuire se solicită

Prin decizia nr. 3862 din 13 septembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul formulat de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinţei civile nr. 251/2020 din 23 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche;

A casat în parte sentinţa civilă recurată şi rejudecând:

A respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în ceea ce priveşte perioada cuprinsă între trimestrul IV al anului 2012 şi trimestrul III al anului 2016, ca neîntemeiată;

A modificat cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanţă la suma de 5000 RON, în baza art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

A menţinut în rest sentinţa recurată;

A obligat recurenta - pârătă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

În esenţă, instanţa de recurs a reţinut că pretenţiile intimatei-reclamante sunt întemeiate doar cu privire la perioada cuprinsă între trimestrul IV al anului 2011 - trimestrul III al anului 2012, iar nu pentru întreaga perioadă dedusă judecăţii.

5. Cererea de revizuire formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 3862 din 13 septembrie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a formulat cerere de revizuire revizuenta A. S.R.L., întemeiată pe cazul de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004, solicitând admiterea cererii de revizuire şi schimbarea în parte a deciziei civile nr. 3862 din 13 septembrie 2022, pronunţate în dosarul nr. x/2017 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost admis recursul CNAS împotriva sentinţei civile nr. 251 din 23 iulie 2020 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2017, urmând ca în rejudecarea pe fond, să se dispună respingerea ca nefondat a recursului menţinerea sentinţei instanţei de fond, ca legală şi temeinică, precum şi obligarea intimatei CNAS la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de revizuire arată că instanţa de recurs a constatat că "implicit prin criticile aduse se pune în discuţie ca atare chiar mecanismul de stabilire a contribuţiei, ceea ce în sine reprezintă o critică de neconstituţionalitate sau de lipsă de oportunitate a legii, critici ce nu pot intra în sfera de verificare a instanţei de contencios administrativ. Or, câtă vreme normele juridice amintite nu sunt abrogate sau declarate neconstituţionale, ele se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei de faţă, dat fiind că art. 124 din Constituţia României prevede că "(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. (...) (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii." (...)

Aspectele invocate de intimata-reclamantă legate de necesitatea asigurării posibilităţii verificării corectitudinii datelor comunicate de intimala-părătă prin notjfîcarea atacată sunt juste, dar căt timp chiar baza concretă a legislaţiei a/ost supusă mecanismului verificării constituţionale, orice critică care atinge acest aspect atacă implicit natura constituţională a normelor."

Consideră că soluţia a fost dată cu neobservarea aplicabilităţii cu prioritate a prevederilor unionale în materie fiscală, care se opun unei reglementări în materie fiscală/parafiscală ce încalcă principiul transparenţei şi predictibilităţii modalităţii de determinare a bazei de impozitare, fiind incident motivul de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Susţine că cererea de revizuire este admisibilă şi, invocând dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, art. 4 C. civ. şi art. 3 C. proc. civ., arată că supremaţia dreptului Uniunii Europene a fost expres statuată în jurisprudenţa de referinţă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, hotărârile CJUE având efecte directe pentru statele membre, iar problemele dezlegate de aceasta se impun cu autoritate jurisdicţiilor naţionale, în condiţiile în care scopul revizuirii fundamentate pe art. 21 din Legea nr. 554/2004 este asigurarea priorităţii dreptului european.

În concret, incumbă instanţelor naţionale obligaţia de a interpreta dreptul intern, pe cât posibil în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, sau chiar de a înlătura aplicarea unei norme interne în măsura în care aceasta este incompatibilă cu legislaţia europeană.

Arată că analiza jurisprudenţei uniforme şi constante relevă că admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiate pe motivul reglementat de art. 21 din Legea nr. 554/2004 presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: hotărârea supusă revizuirii sa fie definitivă, chiar fără să evoce fondul; hotărârea supusă revizuirii să fi fost pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene; dispoziţiile din dreptul Uniunii Europene încălcate, inclusiv dezlegările hotărârilor obligatorii ale CJUE (invocate sau nu în litigiul principal) să fie preexistente cauzei deduse judecăţii.

În cazul de faţă, susţine că decizia nr. 3862/13.09.2022 a fost pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii reglementărilor europene.

Astfel, cu nerespecarea prevederilor dreptului Uniunii Europene, instanţa naţională a reţinut legalitatea parţială a Notificărilor emise de CNAS. deşi: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recunoscut caracterul incert al sistemului de contribuţie clawback. lipsit de transparenţa ce trebuie garantată contribuabilului prin prisma principiilor dreptului unional, iar CNAS nu a probat că medicamentele prevăzute în Notificări au fost suportate efectiv din FNUASS şi din bugetul Ministerului Sănătăţii, în valorile menţionate în Notificările pentru perioada Trimestrul IV 2011 - Trimestrul III 2016.

Susţine că discrepanţa vizibilă dintre consumul furnizat de CNAS şi cel provenind de la spitale, în defavoarea sa, relevă lipsa oricăror preocupări ale CNAS în sensul verificării datelor; confirmă existenţa erorilor recunoscute public de CNAS în legătură cu datele comunicate şi denotă arbitrariul consumului comunicat de CNAS.

În acest sens, cantităţile totale de medicamente B. consumate în România în trimestrele de referinţă nu pot depăşi cantităţile achiziţionate de C. de la B. şi D., deoarece în perioada de referinţă medicamentele ale căror autorizaţii de punere pe piaţă erau deţinute de către B.. şi D. au fost vândute exclusiv către distribuitorul angro C. S.R.L. Ulterior achiziţionării, C. a distribuit medicamentele către terţi distribuitori angro, precum şi către alte entităţi autorizate, cum ar fi spitale, potrivit politicii comerciale independente a acesteia, sens în care obligaţia învederată de CNAS a fost oricum respectată, iar pe parcursul acestei perioade, niciun alt distribuitor român nu a introdus medicamentele pe piaţa din România şi nu s-a primit nicio notificare de import paralel în legătură cu acestea, în conformitate cu Regulamentul UE nr. 726/2004, Directiva 2001/83/CE, astfel cum a fost modificată şi completată ulterior şi Comunicarea Comisiei COM(2003)839.

Invocă încălcarea principiului certitudinii şi al predictibilităţii legii şi încălcarea principiului in dubio contra fiscum.

Principiul certitudinii şi al predictibilităţii reglementărilor în materie fiscală presupune ca legislaţia naţională să fie clară şi precisă, iar modalitatea de aplicare a acesteia să fie previzibilă pentru contribuabili. Principiul certitudinii legii nu se bucură de o consacrare legală expresă, însă în jurisprudenţa sa obligatorie, CJUE a reţinut constant obligativitatea absolută a respectării cerinţelor de calitate şi previzibilitate a legii, care se răsfrâng inclusiv asupra normelor interne, cu precădere în ipotezele în care consecinţele aplicării normei de drept examinate sunt de natură patrimonială, fiind semnificative pentru subiectul de drept.

Astfel, "Cu toate acestea, după cum a statuat Curtea în repetate rânduri, legislaţia comunitară trebuie să fie certă şi aplicarea sa previzibilă de către subiectele de drept. (a se vedea, în special, Cauza C-301/97, Ţările de Jos vechiul Consiliul [2001] Rec., p. I-8853, punctul 43). Această cerinţă a securităţii juridice trebuie respectată cu atât mai strict în cazul normelor susceptibile de a avea consecinţe financiare, astfel încât cei interesaţi să cunoască cu exactitate întinderea obligaţiilor pe care aceste norme le impun asupra lor." (Cauza C-326/85 Ţările de Jos vechiul Comisia [1987] Rec, p. 5091, punctul 24, şi Hotărârea C-17/01 Sudholz [2004] Rec, p. I-4243, punctul 34).

De asemenea, invocă hotărârea pronunţată în Cauza C-301/97, Ţările de Jos vechiul Consiliul [2001] Rec., p. I-8853, punctul 43.

Mai mult, în ceea ce priveşte principiul previzibilităţii legii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate.

Referitor la aceste cerinţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane, care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate, să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 23 septembrie 1998, pronunţată în Cauza Petra împotriva României), iar cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente referitoare la normele juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă (Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit).

Contrar opiniei instanţei supreme, având în vedere că datele comunicate de CNAS prin Notificări sunt generate de un sistem de raportare ce nu este accesibil contribuabilului, lipsa transparenţei modului de determinare a bazei de calcul, deci impredictibilitatea acestei taxe este un lucru dovedit, de natură a elimina prezumţia de legalitate asociată de drept actului administrativ, unica soluţie ce se impunea a fi luată în cauză fiind aplicabilitatea directă şi prioritară a drepturilor conferite de legislaţia Uniunii Europene, în detrimentul dreptului intern şi anularea actelor administrative obiect al litigiului, faţă de încălcarea principiului transparenţei şi predictibilităţii impunerii în materie fiscală, precum şi încălcarea în acest mod a unui drept fundamental la apărare al contribuabilului împotriva unui mecanism naţional atestat deficitar.

În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuia să constate că dreptul naţional, respectiv art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011, contravine rigorilor statuate în mod univoc şi constant de către CJUE şi, astfel, să reţină aplicabilitatea directă şi prioritară a drepturilor conferite de legislaţia Uniunii Europene, în detrimentul dreptului intern şi trebuia să menţină soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte nemotivarea actului administrativ contestat şi încălcarea principiului transparenţei, certitudinii şi predictibilităţii fiscale.

Menţionează că întrucât instanţa de recurs a constatat o necorelare legislativă între sistemul de calcul al contribuţiei clawback şi necesitatea asigurării posibilităţii contribuabilului de a verifica justeţea obligaţiei fiscale impuse acestuia, trebuia să acorde eficienţă principiului comunitar in dubio contra fiscum, prin interpretarea normelor aplicabile în favoarea contribuabilului.

Referitor la încălcarea principiului proporţionalităţii, arată că acesta impune statelor membre obligaţia să se asigure că orice prevedere legală care implică restricţionarea drepturilor conferite contribuabililor de legislaţia Uniunii Europene, va produce efecte minimale asupra obiectivelor asumate şi asupra principiilor Uniunii Europene.

Cu alte cuvinte, măsurile administrative adoptate la nivel naţional trebuie să fie adecvate corespunzător, astfel încât să nu depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit şi, totodată, trebuie să constituie cel mai puţin restrictiv mijloc prin raportare la atingerile aduse principiilor unionale, respectiv îngrădirea libertăţilor prevăzute de tratate.

Precizează că CJUE s-a pronunţat în acest sens în materie de TVA, reţinând expres interdicţia perpetuării de către autorităţile naţionale a unei incertitudini nejustificate şi excesive cu privire la modalitatea de exerciţiu efectiv al dreptului de deducere, incertitudine subsumată unei restrângeri sau chiar unei veritabile negări a dreptului contribuabilului, sens în care aduce în discuţie Hotărârea din 18 decembrie 1997, Molenheide şi alţii C-286/94, C-340/95, C-401/95 şi C-47/96, Rec, p. I-7281, punctul 47, precum şi Hotărârea Gabalfrisa şi alţii, punctul 52, Hotărârea din 10 iunie 2008, Sosnowska, C-25/07, Rep., p. 1-5129, punctul 23).

Susţine că în fapt, considerentele anterior citate ale Curţii de Justiţie fac corp comun cu hotărârile pronunţate şi, prin urmare, sunt obligatorii pentru instanţele naţionale, în raport de Decizia nr. 45/12.12.2016, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Consideră că Înalta Curte nu se poate prevala de controlul constituţional exercitat anterior asupra normei lacunare, ori de marja de apreciere recunoscută statelor membre de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO, cauza Stec şi alţii c. Regatul Unit, 12 aprilie 2006, par51).

Arată că nu a criticat însăşi obligaţia de achitare a contribuţiei clawback, ci modalitatea defectuoasă de calcul şi comunicare către contribuabil a cuantumului acestei contribuţii.

Referitor la încălcarea principiului securităţii juridice şi al protecţiei încrederii legitime, arată că principiul securităţii juridice constituie un principiu general al dreptului Uniunii şi reiese dintr-o jurisprudenţă constantă, fiind esenţial ca instituţiile Uniunii să respecte intangibilitatea actelor pe care le-au adoptat şi care afectează situaţia juridică şi materială a subiectelor de drept, sens în care impune ca instituţiile să evite incoerenţele ce pot apărea în punerea în aplicare a diferitelor dispoziţii de drept al Uniunii.

În acest sens, invocă Hotărârea din 11 iulie 2002, Marks & Spencer, C-62/00, EU:C:2002.435, punctul 44, Hotărârea din 12 mai 2011, Enel Maritsa Iztok 3, C-107/10, punctul 29, Hotărârea din 24 aprilie 1996, Industriaş Pesqueras Campos şi alţii vechiul Comisia, T-551/93 şi T-231/94-T-234/94, EU:T: 1996:54, punctul 76).

Conform jurisprudenţei, existeriţa unei situaţii demne de protecţie presupune întrunirea a trei condiţii cumulative: să existe un comportament obiectiv al autorităţilor administrative; justitiabilul trebuie să fie de bună-credintă, iar comportamentul administraţiei trebuie să fie conform normelor aplicabile.

Potrivit principiului securităţii juridice, normele de drept ale statelor membre trebuie formulate într-un mod neechivoc, care să permită persoanelor vizate să îşi cunoască drepturile şi obligaţiile într-un mod clar şi precis, iar instanţelor naţionale să asigure respectarea acestora.

De asemenea, invocă Hotărârea Plantanol, C-201/08, punctul 46, Hotărârea Teleos şi alţii, punctul 48, Hotărârea din 6 februarie 2014, Fatorie, C-424/12.

În ceea ce priveşte încălcarea principiului efectivităţii, arată că acesta presupune ca normele interne care reglementează proceduri referitoare la protejarea drepturilor derivând din legislaţia comunitară să nu determine, prin obligaţiile impuse, o exercitare imposibilă sau excesiv de dificilă a respectivelor drepturi. În acest sens, invocă Hotărârile citate anterior Littlewoods Retail şi alţii, punctul 26, precum şi Hotărârea Zuckerfabrik Julich şi alţii, punctul 66, Hotărârea Littlewoods Retail şi alţii, Hotărârea din 20 decembrie 2017, Caterpillar Financial Services, C-500/16, punctul 41, Hotărârea din 22 februarie 2018, INEOS Koln, C-572/16, punctul 44, şi Hotărârea din 24 octombrie 2018, XC şi alţii, C-234/17, punctul 49.

Consideră că în speţă, instanţa de recurs şi-a încălcat în mod nejustificat obligaţia de a recunoaşte supremaţia dreptului Uniunii Europene, în condiţiile în care revizuenta era îndreptăţită să beneficieze de un regim fiscal clar, predictibil, transparent, care să permită un control judiciar efectiv a legalităţii mecanismului de impunere a taxei fiscale.

Pe fondul cererii de recurs, în ipoteza admiterii cererii se revizuire, solicită respingerea recursului CNAS şi menţinerea hotărârii instanţei de fond.

6. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Revizuenta A. S.R.L. a formulat o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, solicitând sesizarea acestei instanţe cu următoarea întrebare în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare:

"Principiile de drept unional referitoare la certitudinea, predictibilitatea, proporţionalitatea şi efectivitatea legii, principiul securităţii juridice şi principiul in dubio contra fiscum se interpretează în sensul că se opun unei reglementări naţionale prin care se impune în sarcina contribuabilului obligaţia plăţii contribuţiei clawback, pe baza unor date cunoscute exclusiv de către autoritate şi aflate exclusiv sub controlul acesteia, conform unui mecanism ce nu permite verificarea anterioară sau ulterioară de către contribuabil a corectitudinii valorilor ce constituie baza de calcul, precum şi a modalităţii de calcul şi a cuantumului obligaţiei fiscale stabilite în sarcina sa de către autoritatea fiscală?"

Cererea de sesizare a fost întemeiată pe prevederile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

De asemenea, a solicitat suspendarea judecării prezentului dosar până la pronunţarea hotărârii preliminare de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Susţine că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru adresarea unei întrebări preliminare către CJUE, astfel cum sunt prevăzute de art. 267 din TFUE, respectiv:

i) prezenta cerere este formulată în cadrul unui litigiu aflat în faţa unei instanţe naţionale dintr-un stat membru al Uniunii Europene, decizia care urmează a fi pronunţată în cauză nefiind supusă niciunei căi de atac în dreptul intern;

ii) întrebarea este pertinentă pentru soluţionarea prezentului dosar, fiind necesară interpretarea CJUE cu privire la aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene în cauză în raport de dispoziţiile legii naţionale;

iii) dispoziţiile dreptului Uniunii Europene a căror interpretare a fost solicitată nu au mai făcut obiectul unei interpretări din partea CJUE în sensul celor invocate în prezenta cerere, instanţa nefiind exonerată de obligaţia de a sesiza CJUE cu adresarea unei întrebări preliminare.

În ceea ce priveşte pertinenţa întrebării preliminare în contextul litigiului pendinte, arată că întrebarea preliminară vizează modalitatea de interpretare şi aplicare a principiilor referitoare la certitudinea, predictibilitatea, proporţionalitatea şi efectivitatea legii, a principiului securităţii juridice şi a principiului in dubio contra fiscum, în ceea ce priveşte cadrul normativ de reglementare a contribuţiei clawback, interpretarea fiind necesară pentru a arăta dacă aceste principii statuate în mod constant la nivel jurisprudenţial permit impunerea în sarcina contribuabilului a unei obligaţii fiscale, calculate pe baza unor date cunoscute exclusiv de către autoritatea fiscală şi care nu permite verificarea anterioară sau ulterioară de către contribuabil a corectitudinii modalităţii de calcul şi a cuantumului obligaţiei fiscale.

De asemenea, CJUE nu s-a pronunţat cu privire la întrebarea invocată, iar interpretarea corectă a dreptului unional cu incidenţă în speţă de către instanţa naţională nu este dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Mei arată că refuzul de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene echivalează cu o gravă încălcare a TFUE, sancţionabilă conform art. 258 TFUE, precum şi cu o nesocotire a dreptului la un proces echitabil, drept fundamental consacrat şi garantat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

7. Apărările formulate în cauză

7.1. Intimata Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a formulat întâmpinare la cererea de revizuire, solicitând respingerea acesteia ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nelegală şi netemeinică.

Invocă excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire în raport cu considerentele Deciziei nr. 45/2016, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că acest motiv de revizuire este admisibil în baza unor decizii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ulterioare hotărârii a cărei revizuire se cere şi în lipsa invocării dispoziţiilor de drept unional în litigiul de bază.

De asemenea, prin aceeaşi decizie s-a mai reţinut că în jurisprudenţa CJUE a fost mereu amintită importanţa pe care o deţine principiul autorităţii de lucru judecat, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât şi în ordinile juridice naţionale, precum şi faptul că dreptul Uniunii nu impune instanţei naţionale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii judecătoreşti, chiar dacă aceasta ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu acest drept (Hotărârea Impressa Pizzarotti, C-213/13 pct. 59 şi Hotărârea Târşia, C-69/14, pct. 29).

Un alt aspect ce trebuie analizat cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire întemeiate pe art. 21 din Legea nr. 554/2004, astfel cum reiese din Decizia nr. 45/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, vizează condiţia ca normele de drept european ce au format obiectul interpretării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, invocate prin cererea de revizuire, să fi fost invocate în fazele procesuale anterioare.

În speţă, revizuenta şi-a întemeiat cererea de revizuire pe încălcarea principiilor certitudinii şi al predictibilităţii legii, principiului in dubio contra fiscum, principiului proporţionalităţii, principiului securităţii juridice şi al protecţiei încrederii legitime, principiului efectivităţii, or, prin cererea de chemare în judecată revizuenta nu a invocat în mod expres încălcarea principiului securităţii juridice şi al protecţiei încrederii legitime.

Consideră că prin cererea formulată, revizuenta urmăreşte schimbarea motivelor juridice ale cererii de chemare în judecată sub aspectul faptelor relevante pe care s-au întemeiat motivele de nelegalitate.

Susţine că revizuenta urmăreşte realizarea unui recurs la recurs, aspect sancţionat cu inadmisibilitatea cererii de revizuire.

Pe fondul cererii de revizuire, arată că argumentele revizuentei sunt nefondate.

7.2. Intimata Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a formulat note de şedinţă cu privire la cererea de sesizarea a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, solicitând respingerea acesteia ca inadmisibile, având în vedere că o asemenea cerere se formulează doar în ipoteza în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare.

Astfel, cererea prin care se tinde în realitate să se obţină din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene o decizie de îndrumare în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

Prin urmare, întrebarea care poate fi adresată de către instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

8. Procedura de soluţionare a cererii de revizuire

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de revizuire şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 513 C. proc. civ., coroborat cu art. 194-200 şi art. 201 alin. (1), (5) şi (6) C. proc. civ.

Prin rezoluţia din data de 26.04.2023 s-a fixat termen de judecată la data de 14.06.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, cauza fiind ulterior amânată pentru data de 04.10.2023.

9. Considerentele şi soluţia asupra cererii de sesizare a C.J.U.E.

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

Prin cererea formulată în prezenta cauză se solicită Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să răspundă următoarei întrebări preliminare:

"Principiile de drept unional referitoare la certitudinea, predictibilitatea, proporţionalitatea şi efectivitatea legii, principiul securităţii juridice şi principiul in dubio contra fiscum se interpretează în sensul că se opun unei reglementări naţionale prin care se impune în sarcina contribuabilului obligaţia plăţii contribuţiei clawback, pe baza unor date cunoscute exclusiv de către autoritate şi aflate exclusiv sub controlul acesteia, conform unui mecanism ce nu permite verificarea anterioară sau ulterioară de către contribuabil a corectitudinii valorilor ce constituie baza de calcul, precum şi a modalităţii de calcul şi a cuantumului obligaţiei fiscale stabilite în sarcina sa de către autoritatea fiscală?"

Analizând cererea formulată în speţă de revizuenta A. S.R.L., Înalta Curte constată pe de o parte, că prin maniera de formulare a solicitării nu s-a ridicat în concret o problemă de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului Uniunii Europene, iar pe de altă parte, că revizuenta tinde în realitate să obţină o veritabilă decizie de îndrumare în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenţei sale.

Referitor la acest aspect, se impun a fi reţinute şi Recomandările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene adresate instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x nr. x/1 din 25 noiembrie 2016, ca urmare a intrării în vigoare, la 1 noiembrie 2012, a noului Regulament de procedură al Curţii de Justiţie (JO C 338, 6.11.2012, care la pct. 6 prevăd că "în cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, acea instanţă este obligată să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară, cu excepţia cazului în care există deja o jurisprudenţă consacrată în materia respectivă sau a cazului în care maniera corectă de interpretare a normei de drept în discuţie nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile".

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară ori dacă situaţia din speţă se încadrează sau nu în excepţiile anterior amintite.

Înalta Curte reţine că, în materie, Curtea de Justiţie a recunoscut instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, iar instanţei naţionale îi revine obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare, ceea ce nu este cazul în speţă.

Prin urmare, Înalta Curte reţine faptul că cererea formulată de către revizuentă nu îndeplineşte condiţiile de sesizare a C.J.U.E. în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene şi Recomandările adresate instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 338/01 din data de 6 noiembrie 2012, motiv pentru care urmează a fi respinsă.

10. Considerentele şi soluţia asupra cererii de revizuire

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma prevederilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este nefondată, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, se constată că excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, invocată de intimata Casa Naţională de Asigurări de Sănătate prin întâmpinarea la cererea de revizuire, vizează de fapt condiţiile de admisibilitate a însăşi căii de atac formulate, urmând a fi analizată ca atare.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată."

Cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reaminteşte că reglementarea acestei căi extraordinare de atac în materie administrativă este o conse­cinţă a aderării României la Uniunea Europeană şi reprezintă un instrument menit să asi­gure la nivelul jurisdicţiei naţionale preeminenţa prevederilor tratatelor şi reglementărilor europene. Scopul urmărit de legiuitorul naţional a fost să creeze un remediu procesual efectiv şi eficient menit să corecteze acele hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive care au ignorat principiile consfinţite la nivel european, astfel cum se desprind acestea din actele normative unionale şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Înalta Curte reţine că existenţa unui astfel de instrument este lăsată la latitudinea legiuitorului naţional, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pronunţându-se, prin Hotărârea din 16 martie 2006 pronunţată în cauza C-23/2004 Rosmarie Kapfe­rer, în sensul că:

"dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârşită prin hotărârea în cauză".

Calea de atac reglementată de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie, aşadar, răspunsul legislativ al României faţă de obligaţiile impuse statelor mem­bre prin tratate, iar, totodată, instrumentul prin intermediul căruia se asigură echi­librul între principiul securităţii juridice, a cărui garanţie este autoritatea de lucru judecat şi supremaţia dreptului Uniunii Europene consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţia revizuită în 2003.

Aşadar, prin motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 legiuitorul român permite revizuirea hotărârilor definitive pronunţate de instanţele de contencios administrativ atunci când acestea au fost pronunţate cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene.

Interpretarea şi aplicarea motivului de revizuire prevăzut la art. 21 din Legea contenciosului administrativ trebuie să ţină seama de jurisprudenţa obligatorie a instanţei supreme, care a statuat prin Decizia nr. 45/2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 386/23.05.2017, următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) teza 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunţării acestora şi de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispoziţiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

78. Nu este necesar ca partea să fi invocat în cursul soluţionării procesului încălcarea vreunui text din dreptul european, însă trebuie să fi invocat dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, chiar dacă nu s-a referit la incompatibilitatea normei interne cu dreptul european. Este inadmisibil ca, sub cuvânt de prioritate a dreptului european, să se invoce în revizuire un motiv de nelegalitate cu totul nou, întrucât se opune caracterul extraordinar al căii de atac.

79. Motiv al revizuirii întemeiate pe art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecăţii, care reprezintă un element imutabil al litigiului (...).

83. În acelaşi fel este lipsită de relevanţă neinvocarea în litigiul de bază a dispoziţiilor de drept european preexistente, presupus încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere, întrucât, potrivit principiului iura novit curia, consacrat de art. 22 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., judecătorul, respectând limitele învestirii sale, este în drept, în virtutea prerogativelor sale jurisdicţionale, să dea cererii calificarea juridică exactă şi să facă aplicarea normelor juridice incidente. Instanţa trebuie să aplice dreptul, care îi este cunoscut, inclusiv dreptul european şi hotărârile interpretative ale CJUE, care au caracter obligatoriu pentru instanţele statelor membre şi se bucură de prioritate în aplicare, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie".

În consecinţă, examenul juridic de admisibilitate a prezentei căi de retractare presupune existenţa unei incompatibilităţi între raţionamentul juridic aplicat de hotărârea a cărei revizuire se cere şi necesitatea preeminenţei dreptului Uniunii Europene, garantată de art. 148 al Constituţiei României, preeminenţă raportată atât la conţinutul tratatelor şi al actelor de drept derivat adoptate la nivelul Uniunii Europene, cât şi la modul în care aceste norme europene sunt interpretate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Noţiunile de "aplicabilitate a dreptului UE" şi "implementare a dreptului UE" au un înţeles autonom, care trebuie analizat prin raportare la vasta jurisprudenţă a CJUE.

Pentru a stabili dacă dreptul european este aplicabil într-o cauză, trebuie să existe un anumit grad de apropiere între situaţia juridică din litigiu şi dreptul european. Apropierea situaţiei de dreptul european trebuie să fie analizată în conformitate cu jurisprudenţa CJUE.

În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că revizuenta susţine, prin argumentele invocate, că instanţa de recurs ar fi pronunţat hotărârea care face obiectul revizuirii cu încălcarea prevederilor dreptului UE, respectiv cu încălcarea principiilor certitudinii şi al predictibilităţii legii, principiului in dubio contra fiscum, principiului proporţionalităţii, principiului securităţii juridice şi al protecţiei încrederii legitime, principiului efectivităţii, astfel că revizuirea este admisibilă.

De altfel, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în recurs, revizuenta a invocat aspecte de jurisprudenţă a CJUE.

Potrivit Deciziei ÎCCJ nr. 45/2016 cu privire la condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, motiv al revizuirii îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecăţii.

Or, în cauza de faţă, revizuenta este nemulţumiţi de dezlegarea dată de instanţa de recurs criticilor formulate, iar ceea ce reiterează aceasta sunt tocmai faptele deduse judecăţii, a căror reanalizare o solicită sub pretextul încălcării normelor şi principiilor de drept al Uniunii Europene, iar nu calificarea juridică a faptelor din prisma normei de drept european, considerentele instanţei de recurs pe baza cărora a pronunţat hotărârea nefiind de natură să nască dubii cu privire la calificarea juridică prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE.

În realitate revizuenta face o amplă critică a hotărârii pronunţate de instanţa de recurs şi tinde practic la rejudecarea recursului formulat în cauză, aspect inadmisibil din perspectiva fizionomiei juridice a revizuirii, care este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată în cazurile şi cu respectarea condiţiilor expres prevăzute de lege şi în cadrul căreia nu pot fi repuse în discuţie probleme de fond ce s-au dezbătut în faţa instanţelor cu ocazia rezolvării în fond a litigiului, ci se cercetează existenţa unor aspecte pe care legiuitorul le-a considerat ca fiind de natură să conducă la retractarea hotărârii atacate.

Fiind o cale de retractare, revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, nefiind admisibilă repunerea în discuţie a unor chestiuni de drept şi de fapt ce au fost soluţionate de instanţa de recurs. Dispoziţiile art. 21 din Legea 554/2004 C. proc. civ. au o aplicabilitate limitată, fiind interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide în ultimă instanţă calea unui alt apel sau recurs.

Această interpretare restrictivă a condiţiilor de admisibilitate a revizuirii este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia securitatea juridică implică respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, şi anume a principiului caracterului definitiv al hotărârilor. Acest principiu subliniază faptul că nicio parte nu are dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar cu scopul de a obţine o reexaminare a fondului pricinii. Competenţa de control judiciar a instanţelor superioare ar trebui exercitată pentru a repara erorile judiciare şi denegările de dreptate, iar nu pentru o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existenţei a două opinii cu privire la un subiect nu reprezintă un motiv de reexaminare. Abaterile de la acest principiu sunt justificate numai când sunt impuse de împrejurări cu caracter substanţial şi obligatoriu (cauza Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52, CEDO 2003-IX, cauzele Macovei şi alţii contra Moldovei şi Eugenia şi Doina Duca contra Moldovei).

Ca atare, cu respectarea dispoziţiilor legale incidente speţei, instanţa de recurs, la emiterea deciziei contestate pe calea revizuirii de faţă, a apreciat că soluţia de la fondul pricinii nu reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept incidente în cauză şi, în consecinţă, a admis recursul şi a respins acţiunea reclamantei pentru perioada cuprinsă între trimestrul IV al anului 2012 şi trimestrul III al anului 2016, ca neîntemeiată.

Or, în speţă, nemulţumirea revizuentei rezidă din modalitatea de stabilire a contribuţiei clawback în raport cu consumul de medicamente menţionat în adresa emisă de către CNAS.

Astfel, menţionata contribuţie intră în sfera taxării/impozitării directe, în privinţa căreia Uniunea Europeană nu are competenţe la nivelul statelor membre.

Când o situaţie juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii Europene, nu îşi găsesc aplicabilitatea nici principiile generale de drept unional, nici drepturile fundamentale garantate prin Cartă.

Or, aplicarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, este condiţionat de existenţa unei incompatibilităţi între normele interne şi cele ale Uniunii Europene, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

În cauza de faţă, revizuenta nu a dovedit această cerinţă esenţială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii Europene, întrucât nu a motivat incompatibilitatea prevederilor din legislaţia internă aplicată de instanţa de recurs cu ordinea juridică europeană reglementată prin normele Tratatului Uniunii Europene şi, astfel, nu se poate reţine existenţa unei incompatibilităţi între dreptul european şi legislaţia internă, pentru a fi îndeplinită cerinţa impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, din examinarea deciziei atacate rezultă că instanţa de recurs a analizat argumentele susţinute în calea de atac, precum şi motivele de recurs invocate, stabilind situaţia de fapt şi de drept prin prisma normelor legale incidente.

Încălcarea de către instanţa de recurs a prevederilor dreptului european cu relevanţă în materie a fost neîntemeiat invocată de revizuentă pentru considerentele care vizează rejudecarea recursului şi nu pentru ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluţiei legislative cuprinsă în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Motivele invocate de către revizuentă vizează rejudecarea cauzei şi nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluţiei legislative cuprinsă în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, aşa încât criticile nu se încadrează în cerinţele acestui caz special de revizuire, dreptul european nefiind antamat prin cererea de revizuire, ce conţine doar nemulţumirile părţii faţă de soluţia reţinută de către instanţa de recurs.

Astfel, din analiza motivelor invocate de revizuentă rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în realitate la o nouă judecare a recursului, situaţie inadmisibilă faţă de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cu referire la respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.

De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că revizuirea nu poate fi admisă ca o modalitate deghizată de înlesnire a redeschiderii unui proces soluţionat definitiv şi că numai erorile care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii juridice pe motivul că nu au putut fi îndreptate prin exercitarea căilor ordinare de atac (cauza Sergey Petrov c. Rusiei, Hot. nr. 1861/2005 din 10 mai 2007, par. 28; Pehenitehny c. Rusiei, Hot. nr. 30.422/2003 din 14 februarie 2008, par. 26).

Prin urmare, ţinând seama că în revizuirea întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu se poate solicita reanalizarea situaţiei de fapt şi a aspectelor care au primit deja o dezlegare în instanţa de recurs inclusiv din perspectiva dreptului Uniunii Europene, Înalta Curte, ţinând seama şi de dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, urmează să respingă cererea de revizuire, ca nefondată.

11. Temeiul legal al soluţiei adoptate cu privire la cererea de sesizare a CJUE şi la cererea de revizuire

Faţă de considerentele de la pct. 9 din prezenta decizie, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de revizuenta A. S.R.L..

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 513 C. proc. civ., coroborate cu art. 21 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 3862 din 13 septembrie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de revizuenta A. S.R.L..

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 3862 din 13 septembrie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.