Restitution claim rejected for lack of successor title to former tabular owner

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

I. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată la data de 03.09.2019, iniţial pe rolul Tribunalului Satu Mare şi declinată pe rolul Cuţii de Apel Oradea, reclamantul A. din judeţul Satu Mare a chemat în judecată pe pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună următoarele:

- anularea Deciziei nr. 1121/18.06.2019, emisă de Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România;

- constatarea aspectului că imobilul situat în oraşul Ardud, str. x, jud. Satu Mare, înscris în CF x Ardud, nr. top. x a făcut obiectul preluării abuzive de către Statul Român;

- obligarea intimatei Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România să emită o decizie de retrocedare în natură, în favoarea reclamantei A. din Judeţul Satu Mare cu privire la imobilul descris mai sus;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 24/CA/2020-PI din 3 martie 2020, în dosarul nr. x/2019, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul A. din judeţul Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, având ca obiect anulare act administrativ.

1.3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum au fost formulate.

În motivarea căii de atac, recurentul a învederat aspecte legate de situaţia de fapt care au generat prezentul litigiu, exprimându-şi nemulţumirea legată de soluţia pronunţată de instanţă de judfecată cu privire la acţiunea promovată.

În esenţă, recurenta a susţinut că instanţa de fond, fără niciun motiv pertinent, a pus semnul egalităţii între Grupul Etnic German şi B., proprietar tabular al imobilului obiect al preluării abuzive de către Statul Român, în condiţiile în care, făcând abstracţie de argumentele prezente în cerere de chemare în judecată.

S-a mai suţinut că, din simpla lecturare a denumirii acestora, rezultă faptul că aceste organizaţii sunt diferite, aspect susţinut şi de către intimată prin întâmpinarea depusă în cauză, recunoscându-se faptul că acest imobil a format proprietatea tabulară a B..

Se arată în continuare că instanţa de fond a reţinut argumente străine cauzei, respectiv a încălcat şi aplicat greşit norme de drept material, fiind incidente prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 497 C. proc. civ.

Arată că imobilul a fost preluat la data de 05.11.1945 după cum rezultă din înscrierile de Carte Funciară, această dată încadrându-se în perioada de referinţă la care se face trimitere prin art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, adică 06.09.1940-22.12.1989, bineînţeles preluarea făcându-se fără plata vreunei despăgubiri în baza Decretului-Lege 485/1944.

Cu toate acestea, instanţa a reţinut împrejurarea că nu s-a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită de către reclamantă, toate acestea fără să fi pus în discuţia constradictorie a părţilor această problemă, cu depăşirea limitei sesizării instanţei, intimata neinvocând această problemă nici prin decizia atacată şi nici prin întâmpinarea formulată în cauză.

Recurentul arată că atât, prin sentinţa atacată, cât şi prin hotărârea pronunţată se reţine faptul că imobilul în litigiu a format proprietatea tabulară a B. în momentul trecerii în proprietatea Statului Român, şi cu toate acestea, atât în motivarea deciziei, cât şi a hotărârii se face trimitere la bunurile care au aparţinut Grupului Etnic German, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

Istoria Grupului Etnic German din România, nu o descriem pe larg, dar, în mod incontestabil, acesta a fost o organizaţie de tip nazist, aflată în serviciul celui de al treilea Reich, organizaţie care şi-a desfăşurat activitatea în perioada anilor 1940-1944, pe teritoriul României.

Biserica Evanghelică din România şi nu numai, a cedat o serie de bunuri în favoarea Grupului Etnic German, care, la un moment dat, a avut un patrimoniu impresionant, patrimoniu care, ca efect al Decretului-Lege 485/1944, a trecut în proprietatea Statului Român, după terminarea celui de al doilea război mondial, fiind râvnit şi de URSS.

Se mai susţine că, a învederat faptul că imobilul a fost preluat la data de 05.11.1945 după cum rezultă din înscrierile de Carte Funciară, această dată încadrându-se în perioada de referinţă la care se face trimitere prin art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, adică 06.09.1940-22.12.1989, bineînţeles preluarea făcându-se fără plata vreunei despăgubiri în baza Decretului-Lege 485/1944.

Recurentul a punctat că istoria Grupului Etnic German din România, nu o descrie pe larg, dar, în mod incontestabil, acesta a fost o organizaţie de tip nazist, aflată în serviciul celui de al treilea Reich, organizaţie care şi-a desfăşurat activitatea în perioada anilor 1940-1944, pe teritoriul României.

Biserica Evanghelică din România şi nu numai, a cedat o serie de bunuri în favoarea Grupului Etnic German, care, la un moment dat, a avut un patrimoniu impresionant, patrimoniu care, ca efect al Decretului-Lege 485/1944, a trecut în proprietatea Statului Român, după terminarea celui de al doilea război mondial, fiind râvnit şi de URSS.

Grupul Etnic German din România a fost desfiinţat datorită activităţii sale hitleriste, fiind considerată nulă orice constituire de drepturi sau operaţiune de transfer de proprietate, asupra bunurilor de la şi către această persoană de drept public creată şi subordonată Germaniei naziste, conform Decretului -Lege 485/1944, începând cu data de 08.10.1944.

În concluzie, a arătat că Decretul Lege 485/1944 viza, în mod exclusiv, bunurile care au format proprietatea Grupului Etnic German din România, motiv pentru care, intabularea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, în baza Decretului Lege 485/1944, este vădit abuzivă raportat la argumentele expuse mai sus.

Raportat la toate aceste argumente, rezultă caracterul abuziv al preluării imobilului în litigiu de către Statul Român, în baza prev. art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999 coroborat cu prevederile din partea 1 ind. l din normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 83/1999 din 2005, în conformitate cu care sunt considerate a fi abuzive preluările din perioada de referinţă, 6 sept. 1940 - 22 dec. 1989, în baza unor acte normative sau administrative, fără a fi acordate juste şi echitabile despăgubiri.

În concluzie, faţă de toate aceste argumente, a considerat că sunt incidente motive de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a reţinut argumente străine cauzei, făcând referire doar la Grupul Etnic German, lăsând nesoluţionate apărările invocate prin acţiunea introductivă referitor la motivele pentru care Decretului Lege 485/1944 nu este aplicabil în cauza de faţă.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor aparţinând Minorităţilor Naţionale din România solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală.

Arată că înscrisurile existente la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/29.09.2004 iar, pe de altă parte, dispoziţiile O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Comisia specială de retrocedare a respins cererea de retrocedare având în vedere faptul că imobilul nu a făcut obiectul unei preluări abuzive de către statul roman.

Mai arată că, potrivit traducerii legalizate a cărţii funciare nr. x Ardud, imobilul solicitat s-a aflat în proprietatea tabulară a B. la momentul trecerii în proprietatea statului român, însă actul normativ în baza căruia imobilul a intrat în proprietatea statului 1-a constituit Decretul-lege nr. 485/1944.

De altfel, se susţine că Decretul-lege nr. 485/1944 s-a emis pentru abrogarea Legii nr. 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea Grupului Etnic German, astfel că nu se încadrează în categoria actelor considerate a fi de preluare abuzivă.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 25 martie 2022, 7 decembrie2022, respectiv 27 septembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Deciziile pronunţate în cauză

Prin Decizia nr. 1815 din 25 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii declarării recursului invocată din oficiu şi a respins ca tardiv recursul declarat de recurenta - reclamantă A. din Judeţul Satu Mare împotriva sentinţei nr. 24 din 3 martie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Contestaţia în anulare

Decizia nr. 1815 din 25 martie 2022 1207, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost atacată cu contestaţie în anulare de către A. din Judeţul Satu Mare, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul solicitând anularea hotărârii atacate şi rejudecarea recursului declarat în cauză.

Contestatorul a arătat că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale privind modalitatea de calcul a termenului de recurs de 15 zile.

Instanţa de recurs a calculat greşit termenul de recurs, reţinând că termenul s- a împlinit la data de 01 iunie 2020, zi care ar fi fost, conform celor reţinute de instanţă, prima "zi lucrătoare", în condiţiile în care data de 01 iunie 2020 a fost declarată zi de sărbătoare legală, conform 139 din Codul muncii, modificat.

Astfel, s-a admis în mod greşit excepţia tardivităţii recursului invocată din oficiu, fără să se observe că data de 1 iunie 2020 a fost sărbătoare legală şi, în consecinţă, termenul de recurs s-a prelungit până la data de 02.06.2020, în conformitate cu art. 181 alin. (2) C. proc. civ., când a şi fost depus recursul.

Contestatorul a apreciat că modalitatea de soluţionarea a cauzei s-a realizat cu încălcarea principiului rolului activ al instanţei de judecată, dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil, drepturi consacrate şi garantate inclusiv de art. 6 din CEDO.

Înalta Curte, prin Decizia nr. 5864 din 7 decembrie 2022, a admis contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. din Judeţul Satu Mare împotriva Deciziei nr. 1815 din 25 martie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019 şi, în consecinţă, a anulat Decizia nr. 1815 din 25 martie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, stabilind termen pentru judecarea recursului la data de 27.09.2023, cu citarea părţilor.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 27 septembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează să fie respins pentru considerentele ce vor succede:

Din demersul judiciar iniţiat în cauză reiese că, prin Decizia nr. 1121/18.06.2019, s-a dispus respingerea cererii de retrocedare înregistrată la intimata Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, sub nr. x/29.09.2004, de către reclamanta A. din judeţul Satu Mare, privind imobilul situat în oraşul Ardud, str. x, jud. Satu Mare, înscris în CF x Ardud, nr. top. x, pe motivul că imobilul nu a făcut obiectul unei preluări abuzive de către Statul Român.

În motivarea acesteia, intimata Comisia specială de retrocedare a constatat, potrivit înscrisurilor existente la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/29.09.2004 faptul că, imobilul a trecut în proprietatea în statului român în temeiul Decretului-Lege nr. 485/1944 pentru abrogarea Legii nr. 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea Grupului Etnic German; Decretul-Lege nr. 485/1944 nu a fost abrogat; imobilul nu a făcut obiectul unei preluări abuzive de către statul român; imobilul s-a aflat în proprietatea tabulară a B. la momentul trecerii în proprietatea statului român.

De asemenea, intimata Comisia specială de retrocedare a respins cererea de retrocedare a recurentului faţă de dispoziţiile O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, având în vedere faptul că imobilul nu a făcut obiectul unei preluări abuzive de către statul roman.

Curtea de apel a menţinut această decizie, având în vedere că în 8 octombrie 1944 s-a emis Decretul-Lege nr. 485 (publicat în Monitorul Oficial nr. 233 Partea I din 8 oct 1944), pentru abrogarea Decretului-Lege nr. 830 din 21 noiembrie 1940 referitor la constituirea Grupului Etnic German din România.

A mai reţinut instanţa fondului că, anterior, prin sentinţa civilă nr. 1553/05.03.2010 pronunţată de Judecătoria Satu Mare, în dosar nr. x/2009, s-a menţionat că A. din judeţul Satu Mare are calitatea de succesor în drepturi faţă de organizaţia teritorială "Reuniunea Culturală Germană Sathmar" din Ardud, nefiind stabilită calitatea de continuator a reclamantului din prezentul dosar- faţă de fostul proprietar tabular al imobilului solicitat a fi retrocedat, respectiv faţă de "B." (C.), de la care Statul Român a preluat imobilul.

Din examinarea considerentelor ce au fundamentat soluţia adoptată de instanţa de fond, se constată, însă, că acestea sunt în concordanţă cu hotărârea pronunţată, cu natura şi cu circumstanţele speţei.

Critica recurentului, deşi susceptibilă de încadrare în motivul de recurs evocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este întemeiată şi nu poate conduce la casarea sentinţei atacate.

În mod incontestabil, aşa cum a susţinut reclamantul, prin argumentele expuse în cererea de chemare în judecată, imobilul în litigiu nu are nicio legătură cu Grupul Etnic German, toate aspectele legate de Grupul Etnic German din România fiind tratate printr-o serie de lucrări precum cea din Enciclopedia liberă - wikipedia şi cel scris de către D., istoric militar fapt necontestat nici prin actul administrativ atacat şi nici prin întâmpinarea formulată de intimata- pârâtă.

De altfel, Transilvania de Nord, a intrat sub ocupaţie maghiară, urmare a Diktatului de la Viena, din 30 august 1940, astfel că oraşul Ardud nu a mai făcut parte din România până la eliberarea sa de către armata română în anul toamna anului 1944 şi semnarea Tratatului de la Paris în anul 1947.

Într-adevăr, instanţa fondului, prin considerentele sentinţei, deşi a reţinut faptul că imobilul în litigiu a format proprietatea tabulară a B. în momentul trecerii în proprietatea Statului Român, în continuare a făcut o trimitere greşită la bunurile care au aparţinut Grupului Etnic German.

Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că aspectele reţinute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează chestiunea supusă examinării în speţă.

Chiar şi aspectele expuse, vizând pretinsa motivare străină pricinii, sunt contrazise de conţinutul hotărârii, în care se regăsesc considerentele de fapt şi de drept care susţin soluţia instanţei, în acord cu aspectele circumstanţiate de probele dosarului, argumentarea fiind în acord cu cadrul procesual al speţei şi cu normele legale incidente.

Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permiţând verificarea conformităţii hotărârii atacate, cu legea.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), indicat de recurent ca temei de drept al recursului, Înalta Curte subliniază că trăsătura esenţială a recursului este aceea că reprezintă o cale de atac în cadrul căreia controlul judiciar este limitat - în conformitate cu prevederile art. 488 din C. proc. civ. - la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, anume a celei pronunţate de instanţa de fond.

O primă limită este aceea care rezultă din prevederile art. 488 din C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate şi analizate numai aspecte de nelegalitate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice.

Un atare context de evaluare nu permite o reapreciere a probelor şi a situaţiei de fapt ce a fost stabilită în etapa procesuală anterioară, astfel încât criticile prin care recurentul tinde la a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exerciţiul dreptului la recurs.

Situaţia premisă avută în vedere vizează, însă, ipoteza în care, instanţa fondului a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 1553/05.03.2010 pronunţată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2009, s-a menţionat că A. din judeţul Satu Mare are calitatea de succesor în drepturi faţă de organizaţia teritorială "Reuniunea Culturală Germană Sathmar" din Ardud, nefiind stabilită calitatea de continuator a reclamantului din prezentul dosar- faţă de fostul proprietar tabular al imobilului solicitat a fi retrocedat, respectiv faţă de "B." (C.), de la care Statul Român a preluat imobilul.

Recurentul deşi se prevalează de această sentinţă a Judecătoriei Satu-Mare în susţinerea temeiniciei acţiunii, se observă, însă, că această hotărâre judecătorească, exhibată în cadrul demersului judiciar, nu conferă reclamantului calitatea de continuator faţă de fostul proprietar tabular al imobilului solicitat a fi retrocedat, respectiv faţă de "B." (C.), de la care Statul Român a preluat imobilul.

Sub acest aspect, instanţa constată, în primul rând, aşa cum reiese din materialul probator administrat în cauză că imobilul s-a aflat în proprietatea tabulară a B. la momentul trecerii în proprietatea de stat, astfel că reclamantul nu are calitatea de succesor în drepturi a organizaţiei B..

Or, pentru restituirea imobilelor care au aparţinut minorităţilor etnice din România sunt necesare a fi îndeplinite mai multe condiţii, respectiv imobilul să existe la data formulării cererii de retrocedare, să fi fost preluat abuziv în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, cu sau fără titlu, iar titularul cererii de retrocedare să fie o entitate juridică de drept privat, constituită şi organizată potrivit legii române, care reprezintă interesele cetăţenilor unei comunităţi ale unei minorităţi naţionale ce a deţinut în proprietate imobile preluate în mod abuziv şi care dovedeşte că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (1) - (3) din O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România "imobilele care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foştilor proprietari în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă. (2) Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Adăugirile aduse construcţiilor se preiau cu plată, numai dacă acestea nu depăşesc 50% din aria desfăşurată actuală. În caz contrar, nu se va dispune retrocedarea, considerându-se imobil nou în raport cu cel preluat. Nu se includ în această categorie lucrările de reparaţii curente, capitale, consolidări, modificări ale compartimentării iniţiale, îmbunătăţiri funcţionale şi altele asemenea.

Din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale rezultă că pentru restituirea imobilelor care au aparţinut minorităţilor etnice din România sunt necesare a fi îndeplinite mai multe condiţii, respectiv imobilul să existe la data formulării cererii de retrocedare, să fi fost preluat abuziv în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, cu sau fără titlu, iar titularul cererii de retrocedare să fie o entitate juridică de drept privat, constituită şi organizată potrivit legii române, care reprezintă interesele cetăţenilor unei comunităţi ale unei minorităţi naţionale ce a deţinut în proprietate imobile preluate în mod abuziv şi care dovedeşte că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat.

Aşadar, în situaţia în care continuitatea entităţii juridice de drept privat, care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate, nu reiese din actele normative în vigoare, această continuitate se recunoaşte de către instanţa judecătorească ce a autorizat funcţionarea entităţii juridice de drept privat, în condiţiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

Ca atare, recurentul nu a făcut dovada că are calitatea de succesor în drepturi a organizaţiei B., această concluzie fiind întărită de sentinţa civilă nr. 1553/05.03.2010 pronunţată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2009.

Este evident că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 reglementează condiţiile de restituire către foştii proprietari a imobilelor care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989.

Ca atare, imobilul situat în oraşul Ardud, judeţul Satu Mare, înscris în CF nr. x Ardud, nr. top. x, la momentul trecerii în proprietatea statului român s-a aflat în proprietatea tabulară a B., astfel că nu reiese calitatea de continuator a A. din Judeţul Satu-Mare faţă de fostul proprietar.

Întrucât nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor impuse de art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999 pentru restituirea imobilului situat în oraşul Ardud, judeţul Satu Mare, înscris în CF nr. x Ardud, nr. top. x, prima instanţă a reţinut în mod corect netemeinicia acţiunii reclamantului, hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea corectă a legii.

III. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Pentru considerentele expuse, constatând caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. din Judeţul Satu Mare împotriva sentinţei nr. 24/CA/2020-PI din 3 martie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 27 septembrie 2023.