Reduction of administrative fine for refusal to provide financial supervision information

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea depusă pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 19.02.2021, sub nr. unic de dosar x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Autoritatea de Supraveghere Financiară "ASF", a formulat contestaţie împotriva articolului 1 din Decizia nr. 84/25.01.2021, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, prin care a fost sancţionat cu amenda în cuantum de 500.000 RON în conformitate cu prevederile art. 3 lit. d) din O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea ASF, aprobată prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 163 alin. (1) lit. o), raportat la art. 163 alin. (4) lit. b) din Legea 237/2015, privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, prin care a solicitat:

1. constatarea nulităţii art. 1 din Decizia de Sancţionare, având în vedere că art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea 237/2015 nu este aplicabil pentru fapta reţinută de către ASF în sarcina persoanei în baza temeiurilor de drept invocate a fi nerespectate (art. 8 alin (4) şi art. 37 din Legea nr. 237/2015), fapta contravenţională fiind pusă în sarcina Societăţii conform art. 163 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 237/2015;

2. anularea articolului 1 din Decizia de sancţionare privind sancţionarea cu amendă în cuantum de 500.000 RON, decizia fiind nelegală şi neîntemeiată - pentru motivele expuse în cele ce urmează;

3. în subsidiar, în situaţia în care instanţa de judecată va trece, peste capătul de cerere privind anularea articolului 1 din Decizia de sancţionare, solicită înlocuirea amenzii (art. 163 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 237/2015) cu sancţiunea de avertisment (art. 163 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 237/2015), întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, pentru aplicarea sancţiunii cu amendă;

4. în subsidiar, în situaţia în care instanţa va trece şi peste capătul de cerere privind înlocuirea amenzii cu sancţiunea avertisment, solicită reducerea cuantumului amenzii stabilite la 500.000 RON conform articolului 1 din Decizia de Sancţionare la nivelul minim de 10.000 RON prevăzut de art. 163 (4) lit. b) din Legea nr. 237/2015, (având în vedere şi faptul că (i) amenda de 500.000 RON reprezintă 50% din maximul amenzii prevăzute de art. 163 alin. (4) lit. b) din Legea 237/2015; (ii) depăşeşte cel mai mare nivel al amenzii stabilit de ASF vreodată unei persoane din conducerea unei societăţi de asigurare, in considerarea unei singure fapte contravenţionale);

5. obligarea ASF la plata cheltuielilor de judecată pricinuite reclamantului cu instrumentarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 1637 din data de 11 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea De Supraveghere Financiară "ASF", ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 1637 din data de 11 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A..

Prin prima critică a motivelor de recurs se susţine greşita aplicare a art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015, precum şi a art. 10 din Norma A.S.F. 21/2016, raportat la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, motive de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, trebuie observat faptul că instanţa de fond motivează, în mod contradictoriu (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), că prin adresa ASF nr. x/04.01.2021 i-ar fi fost solicitate informaţiile şi recurentului în mod direct.

Contrar reţinerilor instanţei de fond, respectiva adresă cuprinde constatarea unei presupuse "împiedicări fără drept a exercitării drepturilor conferite A.S.F. de către lege" şi solicitarea autorităţii de motivare a prepusului "refuz nejustificat de a răspunde solicitării A.S.F.", întemeiată pe dispoziţiile art. 163 alin. (181) din Legea nr. 237/2015.

Or, în aceste condiţii, concluzia instanţei de fond nu se mai susţine la nivel probator, dat fiind faptul că aceasta a motivat corespondenţa formală între fapta imputată reclamantului şi contravenţia reţinută, pe aspectul unei cereri directe adresată recurentului, presupus regăsită în adresa A.S.F. nr. x/04.01.2021.

Sub un al doilea aspect, Curtea a respins apărările recurentului referitoare la faptul că fapta contravenţională vizează societatea de asigurare în sine, motivând că subiectul activ al contravenţiei indicate de art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015 poate fi "orice persoană".

Deşi motivarea instanţei de fond ar putea fi în esenţă corectă, ea este rezultatul unei greşite aplicări a respectivului articol, prin grefarea acestuia pe o faptă prevăzută de lege în mod distinct în sarcina societăţii.

Sub un al treilea aspect, instanţa de fond îşi sprijină teoria referitoare la transferul de răspundere către persoana fizică (reclamantul-recurent) făcând trimitere, în mod eronat, la dispoziţiile art. 10 din Norma A.S.F. 21/2016.

Or, articolul respectiv vizează raportările suplimentare transmise A.S.F. cu periodicitate anuală, semestrială ori trimestrială (art. 5 din Norma A.S.F. 21/2016), cererea de informaţii suplimentare solicitate în temeiul art. 8 alin. (4) din Legea nr. 237/2015, la care face instanţa de fond referire, nefiind considerată în accepţiunea legiuitorului o "raportare".

Mai mult de atât, respectivele raportări se transmit autorităţii într-un format prestabilit, implementat de societate în sistemele sale informatice, astfel cum arată art. 3 alin. (4) din Norma A.S.F. 21/2016, machete anexate de altfel normei.

În mod evident că solicitarea A.S.F. excedează respectivelor machete şi trebuie tratate ca informaţii non standard (situate în afara sferei acoperite de Norma A.S.F. nr. 21/2016), pentru a căror prelucrare fiind necesar un efort colectiv de lungă durată (suprapus unui amplu control periodic şi a altor cereri similare ce au condus practic la blocarea activităţii asigurătorului).

Prin cea de-a doua critică, recurentul-reclamant susţine greşita aplicare a art. art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015, raportat la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 - art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Instanţa de fond se raportează, în mod eronat şi contradictoriu (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), la o situaţie de fapt nereală, indicând că termenul pentru comunicarea informaţiilor solicitate prin adresa ASF nr. x/04.01.2021 s-ar fi împlinit în data de 11.01.2021.

Contrar motivaţiei instanţei de fond:

- adresa ASF nr. x/04.01.2021 nu cuprinde o cerere de informaţii ci o cerere de explicaţii a motivelor presupusului refuz;

- societatea prin Preşedintele Directoratului a răspuns în numele întregii structuri de conducere prin Adresa nr. x din 11.01.2021, indicând ca documentele se află în pregătire şi vor fi livrate în scurt timp, ceea ce s-a şi întâmplat, ele fiind predate autoritarii la datele 21.01.2021 şi 29.01.2021.

Prin cea de-a treia critică, recurentul-reclamant susţine greşita aplicare a 212 alin. (1) din O.U.G. nr. 93/2012, art. 1 alin. (2) pct. 43 din Legea nr. 237/2015 si Regulamentul A.S.F. nr. 11/2016, raportate la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv faptul că, prima instanţă a înlăturat în mod greşit argumentele sale ce vizau lipsa prerogativelor de control permanent.

Contrar motivării judecătorului de fond, trebuie observat că:

- A.S.F. a introdus şi definit noţiunea de "control permanent" abia în cursul anului 2021, până la acel moment autorităţii revenindu-i doar prerogativa de supraveghere permanentă, noţiune total diferită, care face referire la un proces de supraveghere derulat în anumite condiţii procedurale.

- Art. 212 (l1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 93/2012 (în vigoare de la 24.05.2021):

"în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, prin control permanent se înţelege activitatea de supraveghere desfăşurată în mod continuu de A.S.F., astfel cum este definită în legislaţia specifică celor trei sectoare de activitate."

- Art. 2 alin. (2), (7). din Regulamentul A.S.F. nr. 4/2021 (în vigoare de la 27.01.2021):

"control permanent - activitate de supraveghere desfăşurată de A.S.F. care constă în monitorizarea şi verificarea în mod continuu de către structurile organizatorice de specialitate, în vederea exercitării rolului activ al A.S.F, a constatării modului de aplicare a reglementărilor legale în vigoare de către entităţile reglementate şi/sau supravegheate de către A.S.F, precum şi a gestionării corespunzătoare a riscurilor incidente activităţii acestora;"

Chiar şi în ipoteza în care ne-am raporta la noţiunea de "supraveghere permanentă", invocată de A.S.F. prin adresa din 04.01.2021, A.S.F. tot nu ar dobândi o prerogativă suplimentară, fiind ţinută de rigorile art. 3 lit. a) şi d) din O.U.G. nr. 93/2012, unde se arată că "Supravegherea exercitată de A.S.F., prevăzută la art. 2 alin. (1), se realizează prin: lit. c) realizarea controlului asupra entităţilor şi operaţiunilor prevăzute la art. 2 alin. (1) pe baza raportărilor primite şi prin verificări la faţa locului."

Astfel, instanţa de fond a omis să verifice dispoziţiile art. 212 din O.U.G. nr. 93/2012, care arată că "(1) încălcarea prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, a legislaţiei care reglementează activitatea entităţilor reglementate şi/sau supravegheate de A.S.F., precum şi a reglementărilor şi a actelor individuale emise în aplicarea acestora se constată de A.S.F, ca urmare a exercitării de către direcţiile de specialitate a unui control permanent, periodic sau inopinat."

Astfel, A.S.F. face o confuzie terminologică între controlul permanent şi supravegherea permanentă, având în vedere că, supravegherea permanentă are loc prin intermediul raportărilor periodice şi a controlului (periodic sau inopinat), iar controlul permanent apărând abia ulterior aplicării sancţiunii.

Prin cea de-a patra critică se susţine greşita aplicare a art. 1 alin. (2) pct. 39 coroborate cu cele ale art. 1 alin. (2) pct. 55 lit. c) din Legea nr. 237/2015), raportate la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Prima instanţă a înlăturat în mod greşit argumentele recurentului-reclamant ce vizau greşita raportare a A.S.F. la un text de lege ce vizează aplicarea principiului proporţionalităţii în procesul de supraveghere ori în activitatea de control.

Dacă ne-am raporta la abordarea A.S.F., însuşită de instanţa de fond cu o argumentare eronată şi minimalistă, teza ar trebui raportată la modul în care este definit principiul proporţionalităţii de dispoziţiile punctului 114 din Regulamentul delegat (UE) 2015/35 al Comisiei. Este imperios necesar să ne raportăm la regulament deoarece acesta face vorbire în mod explicit despre comunicarea "informaţiilor suplimentare", în timp ce textele de lege indicate de instanţa de fond vizează cadrul general pentru activitatea de supraveghere.

Astfel, trebuie observat că dispoziţiile art. 8 alin. (4) din Legea nr. 237/2015 reglementează faptul că "informaţiile suplimentare" trebuie cerute cu respectarea principiului proporţionalităţii, principiu pe care A.S.F. îl interpretează în mod eronat prin raportare la presupuse criterii şi motivaţii străine de prevederile legii, cum ar fi: ponderea activului reprezentat de reasigurare, volumul primelor subscrise, verificarea corectitudinii înregistrărilor contabile, etc.

Or, o astfel de interpretare vine, de asemenea, în conflict vădit cu modul în care Regulamentul delegat (UE) 2015/35 al Comisiei descrie "principiul proporţionalităţii", în sensul în care indică la punctul 114 că "Formularele cantitative ar trebui să precizeze foarte detaliat şi să completeze, atunci când este cazul, informaţiile furnizate în raportul descriptiv. Raportul şi formularele ar trebui să le ofere autorităţilor de supraveghere, pe lângă informaţiile deja prezentate în raportul privind solvabilitatea şi situaţia financiară, informaţii suficiente pentru a le permite acestora să îşi îndeplinească obligaţiile în temeiul Directivei 2009/138/CE, dar nu ar trebui să conducă la sarcini inutile pentru întreprinderile de asigurare şi de reasigurare".

Pe de altă parte, recurentul-reclamant consideră că se impune aplicarea principiului proporţionalităţii prin raportare la sancţiunea dispusă, nicidecum la activitatea de supraveghere a autorităţii, caz în care este evidentă relaţionarea cu regula generală enunţată la prima teză a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea trebuie să verifice dacă, ca urmare a acţiunii statului sau a lipsei de acţiune, persoana în cauză a trebuit să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă.

Inclusiv, prin Decizia nr. 77/2018, raportându-se la jurisprudenţa C.E.D.O., Curtea Constituţională apreciază că, în analiza sancţiunii aplicate (amenda) şi în vederea înlăturării caracterului de represiune, se impune obiectiv şi rezonabil ca valoarea sancţiunii să fie stabilită în funcţie de posibilităţile financiare ale persoanei în cauză.

41. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în vederea analizării caracterului de pedeapsă, în sensul art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se verifică scopul sancţiunii (dacă este punitiv sau compensatoriu), implicarea organelor de urmărire penală şi dacă este consecinţa exercitării abuzive a unui drept sau consecinţa infracţiunii. Cu alte cuvinte, conceptul de "pedeapsă" cuprins în această prevedere prezintă, ca şi cele de "drepturi şi obligaţii cu caracter civil" şi "acuzaţie în materie penală" din articolul 6 paragraful 1. un sens distinct, autonom (a se vedea, în special, cu privire la "drepturile civile", Hotărârea din 31 martie 1992, pronunţată în Cauza X împotriva Franţei din 31 martie 1992, şi, în cazul "acuzaţiilor penale", Hotărârea din 27 august 1991, pronunţată în Cauza Demicoli împotriva Maltei, paragraful 31). Pentru a asigura eficacitatea protecţiei oferite de art. 7, Curtea trebuie să rămână liberă să depăşească aparenţele şi să evalueze pentru sine dacă o anumită măsură constituie o "pedeapsă". De aceea, obiectivele prevenirii şi reparării sunt în concordanţă cu cele ale represiunii şi pot fi considerate elementele constitutive ale noţiunii de pedeapsă (a se vedea Hotărârea din 9 februarie 1995, pronunţată în Cauza Welch împotriva Regatului Unit, paragrafele 27, 30).

42. Aşa fiind, atunci când instanţa de judecată apreciază că se impune aplicarea pedepsei amenzii, ea trebuie să aibă în vedere esenţa, funcţia, dar şi scopul pedepsei, întrucât un cuantum identic al sumei corespunzătoare unei zile-amendă produce un impact psihologic diferit în mintea condamnaţilor în funcţie de situaţia materială a acestora. Prin urmare, în măsura în care se doreşte obţinerea aceleiaşi finalităţii se impune obiectiv şi rezonabil ca acest cuantum să fie stabilit în funcţie de posibilităţile financiare ale persoanei în cauză, deoarece, deşi se sancţionează o faptă trecută, se urmăreşte prevenirea pentru viitor a altor sau a aceloraşi fapte de către acelaşi făptuitor. De aceea. Curtea constată că tocmai absenţa criteriului referitor la situaţia materială a condamnatului ar duce la o uniformizare a unor situaţii de fapt diferite".

Or, veniturile reclamantului, nu îi permit să suporte o astfel de sancţiune, valoarea acesteia fiind cea mai mare aplicată vreodată de ASF la acel moment, reprezintă mai mult de jumătate din maximul valorii stabilite prin lege, depăşeşte limitele stabilite prin lege prin raportare la veniturile obţinute din exercitarea funcţiei pentru care a fost sancţionat, şi, în fapt depăşeşte cu mult veniturile totale obţinute din exercitarea funcţiei pentru care a fost sancţionat.

Mai mult de atât, nu trebuie omis faptul că recurentul a ocupat această funcţie pentru o perioadă de doar şase luni, veniturile obţinute nefiind suficiente să acopere o astfel de sancţiune ce vizează în realitate o presupusă faptă de necomunicare a unor informaţii (parţial aflate în posesia autorităţii) ce nu a generat niciun prejudiciu.

Prin ultima critică, recurentul-reclamant susţine greşita interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 147/2021 şi a art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, raportat la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: Prima instanţă a înlăturat în mod greşit argumentele reclamantului ce vizau aplicarea legii contravenţionale mai favorabile, având în vedere că Legea contravenţională (alături de legea penală) constituie excepţia de la principiul neretroactivităţii legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

Astfel, şi în materie contravenţională, se aplică efectele retroactive ale legii mai favorabile, conform şi art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, cât şi art. 12 "Dacă sancţiunea prevăzută în noul act normativ este mai uşoară se va aplica aceasta."

Legea nr. 147/2021 este mai favorabilă având în vedere intervenţia unui act normativ ulterior săvârşirii unei fapte, act normativ care prevede şi instituie conduita socială sancţionată cu titlu particular, special (faţă de conduita socială sancţionată contravenţional cu titlu general de Legea nr. 237/2015), respectiv situaţia contravenţionalizării cu titlu particular, special, şi impune un tratament sancţionator mai blând, ipoteză în care suntem în prezenţa unei "legi" contravenţionale mai favorabile în accepţiune restrânsă.

Cuantumul amenzii prevăzut de noua Lege nr. 147/21.05.2021- "amendă pentru persoanele fizice cuprinsă între 1.000 RON şi echivalentul în RON a 25% din venitul net anual al persoanei fizice" este vădit mult mai favorabilă decât prevederile art. 163 alin. (4) lit. b) Legea nr. 237/2015 "amendă de la 10.000 RON la 1.000.000 RON" care au stat la baza Deciziei ASF de Sancţionare cu 530.000 RON. Prima instanţă a omis în mod nejustificat şi nelegal să se pronunţe cu privire la apărarea referitoare la faptul că pretinsa faptă contravenţională de "refuz nejustificat de a răspunde solicitărilor A.S.F" - prevăzută de art. 163 alin (1) lit. o) din Legea 237/2015, nu există.

În ceea ce priveşte incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se susţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Contrar exigentelor privind motivarea hotărârilor impuse de lege, rezultă că instanţa de fond a omis să menţioneze şi să analizeze argumentele invocate de recurentul-reclamant referitoare la lipsa unui refuz nejustificat de a răspunde, temei ce a stat la baza aplicării sancţiunii pecuniare, omisiune ce se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acest viciu de nelegalitate neputând fi înlăturat decât prin casarea hotărârii recurate.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 04 ianuarie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 20 septembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Analizând sentinţa atacată prin prisma cadrului legal incident speţei deduse judecăţii, precum şi prin raportare la criticile formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat:

1. constatarea nulităţii art. 1 din Decizia de Sancţionare, având în vedere că art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea 237/2015 nu este aplicabil pentru fapta reţinută de către ASF în sarcina persoanei în baza temeiurilor de drept invocate a fi nerespectate (art. 8 alin (4) şi art. 37 din Legea nr. 237/2015), fapta contravenţională fiind pusă în sarcina Societăţii conform art. 163 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 237/2015;

2. anularea articolului 1 din Decizia de sancţionare privind sancţionarea cu amendă în cuantum de 500.000 RON, decizia fiind nelegală şi neîntemeiată - pentru motivele expuse în cele ce urmează;

3. în subsidiar, în situaţia în care instanţa de judecată va trece, peste capătul de cerere privind anularea articolului 1 din Decizia de sancţionare, solicită înlocuirea amenzii (art. 163 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 237/2015) cu sancţiunea de avertisment (art. 163 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 237/2015), întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, pentru aplicarea sancţiunii cu amendă;

4. în subsidiar, în situaţia în care instanţa va trece şi peste capătul de cerere privind înlocuirea amenzii cu sancţiunea avertisment, solicită reducerea cuantumului amenzii stabilite la 500.000 RON conform articolului 1 din Decizia de Sancţionare la nivelul minim de 10.000 RON prevăzut de art. 163 (4) lit. b) din Legea nr. 237/2015, (având în vedere şi faptul că (i) amenda de 500.000 RON reprezintă 50% din maximul amenzii prevăzute de art. 163 alin. (4) lit. b) din Legea 237/2015; (ii) depăşeşte cel mai mare nivel al amenzii stabilit de ASF vreodată unei persoane din conducerea unei societăţi de asigurare, in considerarea unei singure fapte contravenţionale).

Prima instanţă a respins, ca neîntemeiată cererea dedusă judecăţii, reţinând în esenţă încălcarea dispoziţiilor legale de către reclamant cu bună-ştiinţă având în vedere că prin nepunerea la dispoziţie a informaţiilor solicitate prin notificarea transmisă de autoritate (deşi i s-a notificat personal această obligaţie), intimata-pârâtă A.S.F. a fost împiedicată în exercitarea drepturilor conferite de a verifica şi impune eventuale măsuri, respectiv constituirea de provizioane pentru sumele nerecuperate. În plus, gravitatea faptei (foarte ridicată) este generată de faptul că A.S.F. a fost pusă în imposibilitatea verificării corectitudinii înregistrării tranzacţiilor şi a soldurilor ce decurg din contractele de reasigurare, reflectate în activul bilanţier, cu impact semnificativ în indicatorii de solvabilitate ai societăţii, precum şi a demersurilor pe care societatea le-a întreprins în scopul recuperării sumelor debitoare rezultate din relaţia cu reasigurătorii, iar din punctul de vedere al profiturilor realizate sau al pierderilor evitate, a rezultat o încadrare într-un risc ridicat. Concluzionând, prin imposibilitatea efectuării unei analize pe documentaţia solicitată şi netransmisă, autoritatea s-a aflat în imposibilitate de a identifica/cuantifica prejudicii cauzate terţilor.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că aceasta se întemeiază pe două cazuri de casare, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Potrivit textului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speţă, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea de fond cuprinde motive străine de natura cauzei, aspect ce ar rezulta din împrejurarea că, în mod greşit s-a reţinut că prin adresa ASF nr. x/04.01.2021 i-ar fi fost solicitate informaţiile şi recurentului în mod direct, având în vedere că respectiva adresă cuprinde constatarea unei presupuse "împiedicări fără drept a exercitării drepturilor conferite A.S.F. de către lege" şi solicitarea autorităţii de motivare a prepusului "refuz nejustificat de a răspunde solicitării A.S.F.", întemeiată pe dispoziţiile art. 163 alin. (181) din Legea nr. 237/2015. Totodată, a susţinut recurentul că, instanţa de fond se raportează, în mod eronat şi contradictoriu la o situaţie de fapt nereală, indicând că termenul pentru comunicarea informaţiilor solicitate prin adresa ASF nr. x/04.01.2021 s-ar fi împlinit în data de 11.01.2021.

Sub acest aspect, Înalta Curte observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., din care se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, constată că nu poate fi asimilat acestui caz de casare faptul că "adresa ASF nr. x/04.01.2021 nu cuprinde o cerere de informaţii ci o cerere de explicaţii a motivelor presupusului refuz", atât timp cât "motivele contradictorii" trebuie să rezulte din modul în care instanţa de fond a prezentat raţionamentul logico-juridic al hotărârii pronunţate nu din interpretarea dată de recurentul-reclamant conţinutului adresei ASF nr. x/04.01.2021.

Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Circumstanţiind aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o justă analiză a susţinerilor părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic şi gradual considerentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Astfel, este de observat că motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, susţinerile recurentului-reclamant referitoare la analizarea de către prima instanţă a deciziei de sancţionare prin raportare la dispoziţiile legale incidente, reflectă dezacordul părţii în privinţa argumentelor ce au stat la baza soluţiei pronunţate de prima instanţă, fără a susţine motivul de casare invocat.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat. Împrejurarea că recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii ori la existenţa unor motive contradictorii, deoarece acest text de lege se referă la pronunţarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii, ipoteză care, aşa cum s-a arătat, nu se verifică în speţă, partea neindicând în concret motivele pretins a fi contradictorii, pe care le conţine hotărârea atacată.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de către recurentul-reclamant pe această cale s-ar putea reţine că partea a invocat, eventual, o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate şi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată nu poate fi primită.

Procedând la verificarea sentinţei de fond şi din perspectiva criticilor recurentului-reclamant subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Subsumat cazului de casare invocat, recurentul-reclamant susţine încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 212 alin. (1) din O.U.G. nr. 93/2012, art. 1 alin. (2) pct. 39, pct. 43 şi pct. 55 lit. c) din Legea nr. 237/2015, coroborate cu cele ale Regulamentului A.S.F. nr. 11/2016, raportate la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, precum şi a dispoziţiilor Legii nr. 147/2021 şi a art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

Conform dispoziţiilor art. 212 alin. (1) din O.U.G. nr. 93/2012:

(1) Încălcarea prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, a legislaţiei care reglementează activitatea entităţilor reglementate şi/sau supravegheate de A.S.F., precum şi a reglementărilor şi a actelor individuale emise în aplicarea acestora se constată de A.S.F, ca urmare a exercitării de către direcţiile de specialitate a unui control permanent, periodic sau inopinat.

Din conţinutul acestor dispoziţii rezultă că, ASF este îndreptăţit să exercite un control permanent de la sediul autorităţii, iar aceste dispoziţii se coroborează cu cele prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 237/2015 conform cărora: "A.S.F. are obligaţia de supraveghere a societăţilor de asigurare în vederea protecţiei asiguraţilor şi asigurării stabilităţii pieţei de asigurări, şi alin. (2) care prevede că procesul de supraveghere realizat de A.S.F. este unul prospectiv, bazat pe riscuri, şi se desfăşoară prin verificarea în permanentă a activităţii societăţilor şi a respectării de către acestea a prevederilor legale".

Înalta Curte constată, de asemenea că, potrivit art. 1 alin. (2) pct. 43 din Legea nr. 237/2015, "prin proces de supraveghere se înţelege acel proces continuu, flexibil şi iterativ, în care supravegherea prospectivă a societăţilor şi se bazează pe riscuri şi principiile: proporţionalităţii; raţionamentului calificat şi documentării", dispoziţii din care rezultă pe de-o parte că activitatea de supraveghere permanentă este o activitate de control, care reprezintă în fapt controlul permanent de la sediul autorităţii, spre deosebire de controlul periodic sau inopinat care se desfăşoară la sediul societăţii, iar pe de alta că intimata-pârâtă avea bază legală pentru derularea acestei activităţi în raport de dispoziţiile art. 37 alin. (1) lit. a) pct. (ii) din Legea nr. 237/2015, potrivit cărora:

"Societăţile transmit A.S.F. informaţiile necesare derulării procesului de supraveghere pe baza cărora autoritatea realizează activitatea de evaluare a activităţilor desfăşurate".

În acest context, în mod corect a reţinut prima instanţă că nu se identifică nicio problemă de legalitate din perspectiva faptului că la baza deciziei de sancţionare a stat Nota de aprobare a rezultatului controlului permanent la societatea B., iar existenţa dispoziţiilor legale sus-citate vine să contrazică, deopotrivă, teza propusă de recurentul-reclamant care a opinat că abia prin Legea nr. 147/2021 s-a introdus pentru prima dată conceptul de control permanent.

Înalta Curte nu poate primi critica recurentului-reclamant conform căreia "A.S.F. face o confuzie terminologică între controlul permanent şi supravegherea permanentă", având în vedere că activitatea de supraveghere permanentă este o activitate de control, care reprezintă în fapt controlul permanent de la sediul autorităţii (supraveghere off-site), spre deosebire de controlul periodic sau inopinat la sediul societăţii (supraveghere on - site).

În speţa de faţă, sancţiunea a fost aplicată recurentului-reclamant în urma identificării situaţiilor de nerespectare a prevederilor legale în cadrul activităţii de control permanent (supraveghere off-site) desfăşurată de către Direcţia Supraveghere şi Control din cadrul Sectorului Asigurări Reasigurări, şi nu în urma unui control periodic sau inopinat la sediul societăţii.

Concret, recurentul-reclamant a fost sancţionat cu amendă contravenţională în temeiul art. 163 alin. (1) lit. o) raportat la art. 163 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 237/2015 pentru nepunerea la dispoziţia ASF a informaţiilor solicitate aferente trimestrului al 4-lea al anului 2019 - trimestrului al 3-lea al anului 2020, necesare verificării corectitudinii înregistrării tranzacţiilor şi a soldurilor din perioada menţionată ce decurg din contractele de reasigurare, reflectate în activul bilanţier cu impact semnificativ în indicatorii de solvabilitate ai societăţii.

Această atitudine rezultă fără putinţă de tăgadă din actele dosarului de fond, respectiv adresa nr. x/10.11.2020, emisă în temeiul art. 8 alin. (4) din Legea nr. 237/2015, prin care A.S.F. a solicitat informaţii şi documente cu privire la unele operaţiuni de reasigurare realizate de B. în perioada 01.01.2019-30.09.2020, stabilind termen de transmitere data de 20.11.2020 şi cu privire la care, preşedintele Directoratului B., dl. C., a transmis la data de 27.11.2020, prin e-mail A.S.F un răspuns, prin care a refuzat să transmită documentele solicitate, considerând că respectiva cerinţă nu se circumscrie activităţii de supraveghere, astfel cum aceasta este definită prin lege şi pusă în aplicare prin Norma 21/2016, precum şi circumstanţele speciale generate de criza sanitară, în care aproape întreg personalul de back-office îşi desfăşoară activitatea prin telemuncă.

În această situaţie, prin adresa ASF nr. x/04.01.2021, intimata-pârâtă ASF a notificat societatea de asigurare, membrii directoratului, printre care şi recurentul-reclamant, prin care se confirmă că solicitarea informaţiilor suplimentare din partea societăţii este una în scopul "derulării procesului de supraveghere", oferind explicaţii detaliate referitoare la motivele pentru care sunt necesare documentele solicitate, sens în care acestea au fost menţionate o dată în plus; de asemenea, în finalul notificării s-a adus la cunoştinţă că, raportat la art. 163 alin. (18)1 din Legea nr. 237/2015, se solicită ca, în 7 zile de la primire, să se explice motivul nerespectării prevederilor legale invocate sau să se formuleze obiecţiuni, după caz. Ca răspuns la adresa ASF nr. x/04.01.2021, preşedintele directoratului, fără a depune documentele solicitate a reiterat poziţia transmisă iniţial.

Cu privire la sancţiunea aplicată, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015 constituie contravenţii următoarele fapte:

o) împiedicarea fără drept a exercitării drepturilor conferite de către lege A.S.F., precum şi refuzul nejustificat al oricărei persoane de a răspunde solicitărilor A.S.F. în exercitarea atribuţiilor care îi revin conform legii".

În raport de conţinutul acestei dispoziţii legale se constată că subiectul activ al contravenţiei poate fi orice persoană care a împiedicat exercitarea drepturilor ASF sau a refuzat, în mod nejustificat, de a răspunde solicitărilor ASF în exercitarea atribuţiilor care îi revin conform legii.

Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 237/2015, potrivit cărora conducerii societăţilor îi revine răspunderea privind respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare. Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 din Norma A.S.F. nr. 21/2016 "membrii conducerii executive a entităţii raportoare răspund pentru caracterul complet, corect şi conform cu realitatea şi cerinţele prevederilor legale al raportărilor transmise A.S.F".

Or, în speţă, notificarea a fost transmisă la sediul social al Societăţii B. S.A., fiind adresată atât societăţii, cât şi conducerii executive, aşadar strict persoanelor în sarcina cărora cadrul legal referitor la raportări instituie obligaţii.

Cât despre referirile recurentului-reclamant la prevederile Directivei 138/2009, acestea nu schimbă datele problemei, având în vedere că, în mod corect a reţinut prima instanţă că, prevederile art. 34 alin. (3) sunt menite tocmai să traseze cadrul care să îndreptăţească autorităţile de supraveghere să impună prezentarea informaţiilor necesare pentru derularea acţiunilor de supraveghere (în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 304 alin. (4) din Regulamentul delegat 2015/35); or, "informaţia, poate fi conţinută de orice document, nu doar de raportările şi formularele cantitative periodice, după cum a încercat recurentul-reclamant să acrediteze ideea.

În raport de conţinutul constitutiv al contravenţiei reglementată de art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015 se constată că în sarcina recurentului-reclamant în mod corect a fost reţinută această contravenţie.

Norma art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015 nu face distincţie în ceea ce priveşte subiectul activ al contravenţiei, astfel că obligaţia de a proceda la comunicarea informaţiilor solicitate de intimata-pârâtă aparţine oricărei persoane - directorat sau consiliu de supraveghere, reclamantul având calitatea de vicepreşedinte al Directoratului al Societăţii B. S.A..

De asemenea, faţă de faptul că intimata-pârâtă a solicitat documentele în discuţie şi recurentului-reclamant, prin adresa ASF nr. x/04.01.2021, rezultă că există corespondent formal între fapta imputată şi contravenţia reţinută în sarcina acestuia, cea prevăzută de art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015, însă împrejurarea că potrivit dispoziţiilor art. 163 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 237/2015 răspunde şi societatea pentru fapta de a nu comunica informaţiile solicitate de ASF nu înlătură contravenţia imputată recurentului-reclamant.

Conform art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015 "constituie contravenţie împiedicarea fără drept a exercitării drepturilor conferite de către lege A.S.F., precum şi refuzul nejustificat al oricărei persoane de a răspunde solicitărilor A.S.F. în exercitarea atribuţiilor care îi revin conform legii", iar dispoziţiile art. 163 alin. (4) lit. b) din acelaşi act normativ menţionează că:

"săvârşirea contravenţiilor prevăzute la alin. (1) lit. a), c), i), o), p) şi r) se sancţionează, după caz, cu: b) amendă de la 10.000 RON la 1.000.000 RON, prin derogare de la prevederile art. 8 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare."

În raport de aceste dispoziţii rezultă că amenda minimă pentru refuzul nejustificat al oricărei persoane de a răspunde solicitărilor A.S.F. în exercitarea atribuţiilor care îi revin conform legii, este în cuantum de 10.000 RON, iar cuantumul maxim este de 1.000.000 RON, iar cuantumul amenzii şi individualizarea sancţiunii este lăsată la aprecierea Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară.

Conform prevederilor art. 163 alin. (11) din actul normativ sus-citat, la stabilirea tipului sancţiunii sau a măsurii sancţionatoare şi a cuantumului amenzii, pentru faptele prevăzute la alin. (1), (3) şi (5), Consiliul A.S.F. are în vedere principiul proporţionalităţii şi al raţionamentului calificat, precum şi toate circumstanţele relevante ale săvârşirii faptei, inclusiv următoarele aspecte, după caz:

a) natura şi gravitatea faptelor, inclusiv a celor care pot genera risc sistemic, în sensul Regulamentului (UE) nr. 1.092/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din 24 noiembrie 2010 privind supravegherea macroprudenţială la nivelul

Uniunii Europene a sistemului financiar şi de înfiinţare a unui Comitet european pentru risc sistemic;

b) forma de vinovăţie;

c) situaţia financiară;

d) stabilitatea financiară;

e) cuantumul profiturilor realizate sau al pierderilor evitate, în măsura în care acestea pot fi determinate;

f) prejudiciile cauzate terţilor, în măsura în care pot fi determinate;

g) gradul de cooperare cu A.S.F.;

h) încălcările săvârşite anterior.

Într-adevăr, principiul proporţionalităţii este definit în articolul 5 alin. (4) din Tratatul privind Uniunea Europeană, iar obiectivul acestuia este de a stabili anumite limite aplicabile acţiunilor întreprinse de instituţiile Uniunii Europene (UE).

În temeiul acestui principiu, măsurile UE:

- trebuie să fie adecvate pentru atingerea obiectivului dorit;

- trebuie să fie necesare pentru atingerea obiectivului dorit;

- trebuie să nu împovăreze persoana fizică excesiv în raport cu obiectivul avut în vedere (proporţionalitate în sens restrâns).

Însă, acest principiu nu trebuie aplicat în sens abstract ci prin raportare la dispoziţiile dreptului naţional, care în cazul de faţă este reprezentat de dispoziţiile Legii speciale nr. 237/2015, privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare.

Având în vedere principiul proporţionalităţii şi al raţionamentului calificat, criteriile de individualizare prevăzute la art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, Înalta Curte constată că într-adevăr, A.S.F. a fost pusă în imposibilitatea verificării corectitudinii înregistrării tranzacţiilor şi a soldurilor ce decurg din contractele de reasigurare, reflectate în activul bilanţier, cu impact semnificativ în indicatorii de solvabilitate ai societăţii, precum şi a demersurilor pe care societatea le-a întreprins în scopul recuperării sumelor debitoare rezultate din relaţia cu reasigurătorii, confirmă gravitatea faptei "foarte ridicată", iar din punctul de vedere al profiturilor realizate sau al pierderilor evitate, a rezultat o încadrare într-un risc ridicat.

În acest context, nu pot fi primite susţinerile recurentului-reclamant referitoare la caracterul Legii nr. 147/2021 de lege contravenţională mai favorabilă, în condiţiile în care prin Legea nr. 147/2021 s-au adus modificări O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, şi nu Legii nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, lege care cuprinde temeiul sancţionator (art. 163 alin. (4) lit. b),,(4) Săvârşirea contravenţiilor prevăzute la alin. (1) lit. a), c), i), o), p) şi r) se sancţionează, după caz, cu amendă de la 10.000 RON la 100.000 RON (...), astfel încât, din acest punct de vedere nu poate reprezenta lege contravenţională mai favorabilă.

Faptul că recurentul-reclamant "a ocupat funcţia de vicepreşedinte pentru o perioadă de şase luni, iar veniturile obţinute nu sunt suficiente să acopere o astfel de sancţiune", nu pot constitui criterii de individualizare a sancţiunii, atât timp cât acesta se face vinovat pentru săvârşirea unei fapte ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Însă, în raport de principiul proporţionalităţii care impune ca sancţiunea să nu fie exagerat de împovărătoare, având în vedere că sancţiunea amenzii trebuie stabilită între limita minimă (10.000 RON) şi limita maximă (100.000 RON) prevăzută de art. 163 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 237/2015, la individualizarea sancţiunii, Înalta Curte va reţine ca circumstanţă faptul că recurentul-reclamant nu a fost sancţionat în ultimii 3 ani, context în care va reduce sancţiunea amenzii contravenţionale stabilite prin Decizia nr. 84/25.01.2021, emisă de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, de la 500.000 RON la 250.000 RON.

7. Temeiul de drept al soluţiei.

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea recurată şi rejudecând, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară şi va reduce sancţiunea amenzii contravenţionale stabilite prin Decizia nr. 84/25.01.2021, emisă de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, de la 500.000 RON la 250.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 1637 din 11 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează hotărârea recurată şi rejudecând:

Admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Reduce sancţiunea amenzii contravenţionale stabilite prin Decizia nr. 84/25.01.2021, emisă de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, de la 500.000 RON la 250.000 RON.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.