Guarantee Fund appeal rejected; claim deemed timely, merits examination ordered.

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 06.08.2020, reclamanta A. a solicitat: - anularea deciziei nr. 23420/08.04.2020 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi înlăturarea efectelor juridice izvorâte din acest act; - constatarea faptului că dreptul de creanţă al reclamantei întemeiat pe decizia penală definitivă nr. 331/02.03.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti nu intră sub incidenţa termenului administrativ de 90 de zile conţinut în art. 14 din Legea nr. 213/2015; - în subsidiar, a solicitat să se constate faptul că procedura de executare demarată în dosarul de executare nr. 114/2018 la B.E.J. B. constituie o manifestare a dreptului la acţiune în interiorul termenului arătat la art. 14 din Legea nr. 213/2015.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 301 din 12 martie 2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia nr. 23420/08.04.2020 emisă de pârât, obligând pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată formulată de către reclamantă, dar şi la plata a 50 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi resingerea acesteia ca neîntemeiată.

În motivarea recursului s-a arătat că sentinţa primei instanţe este dată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, care impun obligaţia oricărei persoane care doreşte să-şi satisfacă o creanţă de asigurări din fondurile F.G.A. să formuleze o cerere de plată în termen de 90 de zile de la data data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Deschiderea procedurii de faliment împotriva C. S.A. s-a facut prin încheierea pronunţată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucuresti, secţia a VII-a civilă, devenind definitivă la data de 28.04.2016, termen de la care încep a se calcula cele 90 zile (pentru creanţele născute anterior rămânerii definitive), conform prevederilor mai sus menţionate, încheindu-se la data de 28.07.2016, sau 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă - în cazul tezei a doua a art. 14 din Legea nr. 213/2015.

In ceea ce o priveşte pe intimată, aceasta şi-a întemeiat cererea de plată pe titlul său de creanţă constând în decizia penală nr. 331/A/02.03.2018, hotărâre judecătorescă rămasă definitivă de la data pronunţării ei, respectiv de la 02.03.2018, dată de la care încep să curgă cele 90 de zile stabilite de prevederile exprese şi imperative ale Legii nr. 213/2015. Astfel se constată că terrnenul de 90 de zile a fost depăşit, intimata depunând cererea de plată abia la data de 06.12.2019, fapt pentru care în mod legal cererea de plată a fost respinsă ca tardivă. Contrar acestei evidenţe, instanţa de fond a reţinut, în mod greşit, că pârâtul ar fi pretins că dreptul de creanţă s-a născut la data evenimentului rutier din 11.06.2013, instanţa neraportându-se la actul administrativ dedus judecăţii, astfel că la pronunţarea soluţiei au fost avute în vedere motive străine de actul dedus judecăţii.

Totodată, instanţa de fond a calificat termenul de 90 de zile ca fiind un termen de prescripţie şi nu unul de decădere, instanţa făcând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2528 C. civ. şi considerând că procedurile judiciare având ca rezultat decizia penală nr. 331/2018 şi procedurile de executare silită determină întreruperea termenului de "prescripţie", motivat de faptul că în decizia penală a fost reţinută calitatea de parte responsabilă civilmente a F.G.A. Or, sub acest aspect, practica judiciară a Curţii de Apel Bucureşti dar şi a Î.C.C.J. este constantă, în sensul că termenul de 90 de zile este un termen de decădere, nesupus suspendării sau întreruperii, iar nu unul de prescripţie. Prin urmare, în cauză nu a avut loc nicio întrerupere a prescripţiei, cum gresit a susţinut instanţa de fond, întrucât nu exista un termen de prescripţie ce poate fi întrerupt, natura terrnenului de 90 de zile fiind una de decădere şi nu de prescripţie.

Mai mult, prin soluţia pronunţată instanţa a încălcat principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, considerând greşit că recurgerea la procedura executării silite de către intimată este justificată de existenţa titlului împotriva F.G.A., iar anularea acestei executări silite de către instanţa de executare nu poate fi imputată intimatei, obliterând astfel obligaţia de a cunoaşte legea, respectiv Legea nr. 213/2015 care conţine termenul imperativ de 90 de zile şi procedura administrativă de plată stabilită ca unică modalitate de a obţine despăgubiri/indemnizaţii de la F.G.A.

În opinia recurentului, calificarea termenului de 90 de de zile ca fiind un termen de prescripţie a condus şi la încălcarea dipoziţiilor art. 2545 alin. (2) C. civ., care stabilesc că nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului subiectiv conduce la pierderea dreptului - în cauza de faţă a dreptului subiectiv de a mai solicita despăgubiri de le F.G.A.,. dar nu şi de la asigurător, având în vedere că procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015 se desfăşoară în paralel cu procedura de faliment împotriva asigurătorului debitor, iar cele două proceduri pot fi urmate concomitent. Mai mult, în mod gresit instanţa de fond a considerat că intimatei nu i se aplică dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi cele ale art. 20 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 16/2015, considerând că aceasta are un titlu de creanţă direct împotriva F.G.A. şi atunci F.G.A. trebuie să acţioneze potrivit oricărui debitor, întrucât dispoziţiile menţionate nu fac nicio distincţie în ceea ce priveşte procedura administrativă de plată la care creditorii de asigurări pot recurge în cazul falimentului unui asigurător indiferent de titlul lor de creanţă.

În cauză nu este vorba despre un debit al F.G.A. rezultat din obligaţia proprie a F.G.A., ci tot despre o creanţă de asigurări obţinută împotriva asigurătorului de răspundere civilă C.. Astfel, în opinia recurentului, dacă titlul de creanţă este ceea ce Legea nr. 213/2015 defineşte ca fiind o creanţă de asigurare, dacă nu există niciun raport de asigurare între F.G.A. şi intimată, atunci intimata este un creditor de asigurare subiect al Legii nr. 213/2015, iar procedura administrativă de plată prevăzută de această lege îi este opozabilă.

Totodată, a mai arătat recurentul că în privinţa obligativităţii urmării procedurii administrative de plată prevăzute de Legea nr. 213/2015 există în cauză putere de lucru judecat, respectiv sentinţa civilă nr. 2782/13.05.2019 pronunţată de Judecătoria Sector 1 în dosar nr. x/2018, prin care s-a dispus anularea actelor de executare, încetarea executării silite şi restituirea sumei plătite de F.G.A. în condiţiile art. 720 C. proc. civ.

4. Apărările formulate de intimată

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Demersul judiciar iniţiat de reclamanta A. a vizat, astfel cum s-a arătat la punctul 1 al prezentei hotărâri, anularea deciziei nr. 23420/08.04.2020 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi înlăturarea efectelor juridice izvorâte din acest act, în sensul constatării faptului că dreptul de creanţă al reclamantei întemeiat pe decizia penală definitivă nr. 331/02.03.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti nu intră sub incidenţa termenului administrativ de 90 de zile reglementat de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Fiind învestită cu soluţionarea recursului declarat de autoritatea pârâtă împotriva soluţiei de anulare a deciziei contestate şi de obligare la analiza pe fond a cererii de plată, Înalta Curte constată că primul motiv de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Astfel, este nefondată susţinerea recurentului conform căreia instanţa nu s-a raportat la decizia contestată şi a avut în vedere motive străine de actul dedus judecăţii, din considerentele hotărârii nerezultând faptul că soluţia instanţei s-ar întemeia pe împrejurarea unei pretinse naşteri a dreptului de creanţă la data evenimentului rutier din 11.06.2013. De asemenea, prima instanţă a prezentat motivele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate asupra actului administrativ dedus judecăţii, acestea fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut.

Potrivit celui de al doilea motiv de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente, iar soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate.

Astfel, recurentul-pârât a invocat aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 şi, reluând apărările formulate în faţa instanţei de fond, a susţinut că intimata-reclamantă nu a respectat termenul de 90 de zile prevăzut de legea specială pentru formularea cererii de plată, calculat de la data rămânerii definitive a deciziei penale nr. 331/A/02.03.2018.

Contrar susţinerilor recurentului, din cuprinsul considerentelor sentinţei recurate nu reiese împrejurarea că instanţa de fond ar fi analizat natura juridică a termenului de 90 de zile şi ar fi aplicat eronat dispoziţiile art. 2528 C. civ., astfel încât argumentele subsumate acestui aspect nu vor fi avute în vedere.

Înalta Curte reţine că prin decizia penală definitivă nr. 331/A/02.03.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost obligat, ca parte responsabilă civilmente pentru asigurătorul de răspundere civilă C., în faliment, la plata sumelor de 15.000 RON, cu titlu de daune materiale şi de 20.000 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale, către părţile civile D. şi A.; de asemenea, a fost obligat la suma de 5000 euro în echivalentul în RON la cursul BNR de la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale, către partea civilă E..

Prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definesc creanţele de asigurări ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare."

Conform dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din acelaşi act normativ "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Înalta Curte constată că intimata-reclamantă are calitatea de persoană păgubită, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii) din Legea 213/2015, fiind persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Contrar alegaţiilor recurentului, Decizia nr. 26/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că F.G.A. nu poate avea calitatea de parte responsabilă civilmente, nu este aplicabilă, în condiţiile în care, în cauza de faţă, instanţa penală a stabilit definitiv faptul că pârâtul este chemat să răspundă în această calitate, prin Decizia nr. 331/A din 2.03.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Această situaţie a fost confirmată definitiv şi prin Decizia nr. 1559/A din 21.11.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, care a respins contestaţia în anulare formulată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva deciziei penale nr. 331/A din 2.03.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală. În soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa penală a admis că titulatura Fondului de Garantare a Asiguraţilor de parte responsabilă civilmente nu este cea corectă, însă a apreciat că, în mod indubitabil, obligaţia din dispozitiv corespunde cu obligaţia legală stabilită prin art. 13 din Legea nr. 213/2015, iar în cazul în care s-ar înlătura obligarea fondului la plata acestor sume, acesta nu ar fi exonerat de plata despăgubirilor civile, ci doar ar implica plata aceloraşi sume pe calea unei proceduri separate, administrative.

De asemenea, după cum chiar recurentul susţine, executarea silită iniţiată de intimata-reclamantă pe baza deciziei penale nr. 331 din 2.03.2018 a fost infirmată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. x/2018, prin sentinţa nr. 4346 din 10.07.2019 reţinându-se tocmai faptul că intimata trebuie să urmeze procedura administrativă specială, prevăzută de Legea nr. 213/2015.

În acelaşi timp, Înalta Curte apreciază că prin procedura de executare anterior menţionată, demarată în dosarul de executare nr. 114/2018 la B.E.J. B., luând în considerare data la care s-a comunicat efectiv soluţia instanţei şi data la care se putea obţine documentul în formă legalizată, reclamanta a realizat o solicitare de plată echivalentă, în termenul indicat de pârât şi prevăzut de art. 14 din legea specială.

Astfel, în raport cu circumstanţele cauzei şi cu toate demersurile întreprinse de intimata-reclamantă, atât în faţa instanţelor penale, cât şi a celor civile, Înalta Curte constată că prima instanţă în mod corect a apreciat că dreptul reclamantei de a solicita despăgubirile s-a născut la momentul la care instanţa civilă de executare a stabilit procedura de urmat, intimatei-reclamante neputându-i-se imputa pasivitatea în demersul de valorificare a dreptului său de creanţă.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 301 din 12 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 26 ianuarie 2023.