Insurer claims for late-payment penalties against Guarantee Fund dismissed for lack of certain damage and improper classification of debt

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021 la data de 01.04.2021, reclamanta A. S.A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, constatarea existenţei refuzului nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/26.08.2016 şi să se dispună:

- obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale;

- obligarea FGA la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, la data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A a depus cerere modificatoare, prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 8/26/2016 constând în:

- în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014 - 93557.16 RON, calculate până la 08.09.2021 şi până la data plăţii efective;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011;

- obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2045 de la data de 29 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii acţiunii modificate, tardivităţii şi prescripţiei invocate de pârât prin întâmpinarea depusă la data de 12.06.2021, ca neîntemeiate.

A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, astfel cum a fost modificată la data de 31.08.2021, ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea pârâtului de constatare a abuzului de drept procedural şi de sancţionare a reclamantei cu amenda judiciară în condiţiile art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs a recurentei-reclamante A. SA

Împotriva sentinţei civile nr. 2045 de la data de 29 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a căii de atac, casarea sentinţei civile atacate şi admiterea acţiunii.

În dezvoltarea recursului promovat, recurenta-reclamantă a susţinut, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt şi a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

A susţinut că a formulat o cerere de plată adresată pârâtului care a fost respinsă prin decizia nr. 14452/03.05.2018. Ulterior, în cadrul demersului judiciar din dosarul nr. x/2018 a fost anulată decizia nr. 14452, ca nelegală, fiind obligat FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR la reanalizarea pe fond a cererilor de plată.

A mai precizat faptul că, ulterior soluţionării pe fond a cererilor de plată, FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a dispus plata despăgubirilor solicitate de recurenta - reclamantă iar susţinerea primei instanţe în sensul că acţiunea de faţă este neîntemeiată, nu face decât să valideze comportamentul ilicit al pârâtului.

Ulterior, a mai invocat recurenta - reclamantă prevederile art. 1535 C. civ.. cu referire la prejudiciul ce i s-a produs, rezultat din lipsa de folosinţă asupra sumelor de bani precum şi aplicarea greşită de prima instanţă a disp. art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Totodată, a susţinut faptul că este evidentă legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu în condiţiile în care lipsa de folosinţa sumelor de bani s-a datorat soluţionării cu întârziere a cererii de plată. Faptul că legea nu prevede un termen în care FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR să soluţioneze o cerere de plată nu înseamnă că pârâtul putea să procedeze după bunul său plac. Mai mult, din dispoziţiile legii ce reglementează acordarea despăgubirilor, rezultă caracterul de celeritate al procedurii.

Referitor la culpa pârâtului, a menţionat recurenta că FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a acţionat contrar scopului pentru care acesta a fost creat motiv pentru care este evidentă vinovăţia acestuia.

Pentru toate aceste considerente, a precizat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR şi obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat A. pentru neplata creanţei de asigurare.

4. Cererea de recurs incident formulată de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR

Prin recursul pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea litigiului, în sensul respingerii acţiunii recurentei-reclamante, astfel cum a fost modificată, în principal pe cale de excepţie, iar în subsidiar ca neîntemeiată, având în vedere că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea prevederilor art. 18 şi art. 19, raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, precum şi la art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. De asemenea, solicită obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, având în vedere că cererea de plată disputată în prezenta cauză a fost soluţionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, iar această decizie a fost contestată în cadrul dosarului nr. x/2018

Critică respingerea exceptiei de inadmisibilitate, dat fiind faptul că prin hotărârea definitivă arătată mai sus a fost obligat la analizarea cererii de plată.

În acest sens invocă dispoziţiile art. 8 din Legea 554/2004, conform cărora actiunea în anularea actului administrativ trebuie să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate.

Arată că, având în vedere că în dosarul nr. x/2018 a fost obligat să analizeze cererile de plată pe fond şi nu să plătească sumele solicitate, iar pe de altă parte că art. 19 din Legea 554/2004 permite ca cererea pentru acordarea despăgubirilor să fie depusă pe cale separată, cu condiţia ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător, consideră că la acest moment A. S.A. nu are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, pentru a putea solicita despăgubiri, nefiind întrunite condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, solicită casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se arată că în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia tardivităţii acţiunii, încălcând astfel dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum şi principiul specialia generalibus derogant.

Aceeaşi parte a solicitat prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond acordarea unor despăgubiri, pentru o pretinsă întârziere în soluţionarea cererii de plată, care se putea face în mod legal cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu la o diferenţă de 3 ani după aceasta, acţiunea ce formează obiectul dosarului de faţă fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la dispoziţiile art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte respingerea excepţiei prescripţiei, recurentul-pârât a arătat că instanţa de fond a considerat în mod greşit că raportat la dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 acţiunea de faţă ar fi în termen, dat fiind faptul că dreptul la acţiune s-a născut la data la care Decizia FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR nr. 14452 a fost declarată nelegală în mod definitiv.

Or, este nelegală susţinerea reclamantei potrivit căreia s-ar fi născut dreptul acesteia la daune moratorii calculate asupra despăgubirilor solicitate de prin cererea de plată din anul 2017, având în vedere că intimata-reclamantă cunoştea existenţa şi întinderea prejudiciului pentru nesoluţionarea în termen legal a cererii, începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la data depunerii cererii de plată.

În ceea ce priveşte cuantumul penalităţilor/dobânzilor, acesta fiind stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere în parte, recurentul-pârât a arătat faptul că A. a cunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data de 07.05.2018 când i s-a comunicat Decizia nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată nr. x/29.01.2016, iar de la acel moment avea certitudinea comportamentului FGA (apreciat nelegal de către intimata-reclamantă), precum şi cuantumul fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere de penalităţi/dobânzi la care se consideră îndreptăţită.

Ca atare, termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele două situaţii a început să curgă şi s-a împlinit un an mai târziu conform dispoziţiilor art. 19 alin. (2) şi urm. ale Legii nr. 554/2004.

Împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate în condiţiile art. 1, 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004, având în vedere raţionamentul expus mai sus.

În final, recurentul-pârât solicită admiterea excepţiei prematurităţii cererii de chemare în judecată a A. S.A. pe considerentul manifestării autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4902/27.11.2018. A mai arătat că recunoaşterea drepturilor de creanţă accesorii depinde de recunoaşterea drepturilor de creanţă principale care se află supusă analizei FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, prin urmare pretenţia reclamată este neîntemeiată.

Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii deoarece acţiunea în despăgubiri, formulată pe cale separată, are caracter subsecvent acţiunii în anulare împotriva unui act administrativ nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Faţă de împrejurarea că în cauza cu nr. x/2018 nu s-a stabilit dacă reclamanta deţine o creanţă de asigurare, ci doar a fost obligat pârâtul la analizarea cererilor de plată pe fond, cereri care fuseseră respinse pentru atingerea plafonului pe creditor de asigurare, nu se pot acorda despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a acestor sume câtă vreme cererea de plată nu a fost soluţionată.

Pentru motivele anterior arătate, a solicitat respingerea a cererii de chemare în judecată, pe cale de excepţie, şi în subsidiar, pe fond, ca neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, recurentul - pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a solicitat respingerea recursului A., ca neîntemeiat.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările expuse în cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Prin cererea de plată înregistrată la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR sub nr. x/26.08.2016, a fost respinsă solicitarea reclamantei de plată a sumei de 25.844,52 RON reprezentând despăgubiri pe care A. era îndreptăţită să le recupereze de la B. S.A..

FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a respins această cerere de plată, emiţând Decizia nr. 14452/03.05.2018, decizie care a fost atacată de reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2018 şi care a fost anulată în urma demersului judiciar respectiv, cu obligarea pârâtului la analizarea pe fond a cererilor de plată.

Ulterior analizei cererii de plată de către pârât, acesta a admis solicitarea recurentei - reclamante şi a dispus plata sumelor de bani către A. însă, pe calea prezentei acţiuni, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004(indicat în cererea de modificare a acţiunii aşa cum am precizat supra. Pct. I.1 Cadrul Procesual), reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri prejudiciul creat.

Astfel, a susţinut reclamanta că este îndreptăţită la acordarea sumelor de bani cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosinţă generată de soluţionarea cu întârziere de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a cererilor de plată.

Prima instanţă a apreciat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată reţinând în motivare că cererea de plată a reclamantei cu privire la suma solicitată iniţial, nu a primit încă o soluţionare pe fond, pentru a se vedea dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită să primească acea sumă. Or, reclamanta a solicitat penalităţi de întârziere calculate prin raportare la suma solicitată prin cererea de plată, sumă care în acest moment nu este certă.

Acesta au fost considerentele primei instanţe care, învestită cu soluţionarea cererii de chemare în judecată a reclamantei, întemeiată pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, a apreciat că pretenţia dedusă judecăţii se impune a fi respinsă.

A.Considerentele Înaltei Curţi cu privire la cererea de recurs a reclamantei A.

Recurenta - reclamantă şi-a întemeiat calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte aminteşte că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, după cum se va arăta în cele ce urmează.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi, în subsidiar, dobânda legală nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamantă sunt nefondate.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

Sub acest aspect sunt relevante şi prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Faţă de aceste repere legislative, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere şi dobânda legală solicitate în cauză nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Mai mult decât atât, Înalta Curte reţine că recurenta - reclamantă a solicitat aceste penalităţi de întârziere şi dobânda legală pentru soluţionarea cu întârziere a cererii de plată de către pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR însă, ca urmare a constatării nelegalităţii Deciziei nr. 14452/03.05.2018, decizie care a fost atacată de reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2018 şi care a fost invalidată de instanţa de judecată, cu obligarea pârâtului la reanalizarea pe fond a cererii de plată. Prin urmare, prejudiciul la care se raportează reclamanta când solicită plata penalităţilor de întârziere şi a dobânzii legale, nu este unul cert de vreme ce cererea de plată formulată de către parte nu a fost soluţionată pe fond şi nu rezultă că reclamanta era îndreptăţită la acordarea despăgubirilor aşa cum au fost solicitate iniţial.

Din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii îl constituie dispoziţiile acestui act normativ, în aplicarea cărora Fondul este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi dobânzi legale, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Înalta Curte nu poate valida raţionamentul recurentei-reclamante deoarece intimatul - pârât nu are calitatea de asigurător şi nici nu se subrogă în drepturile acestuia, în cauză pârâtul este chemat a răspunde pentru fapta proprie, respectiv pentru nesoluţionarea cererii de plată într-un termen apreciat a fi rezonabil.

Or, dispoziţiile Legii nr. 213/2015 nu stabilesc în sarcina recurentului - pârât un termen de soluţionare a cererilor de plată şi nu stabileşte acordarea de penalităţi de întârziere în absenţa soluţionării în termen a cererii, Ordinul CSA 14/2011 nu este aplicabil pârâtului, conţinând sancţiuni aplicabile asigurătorilor RCA în cazul nesoluţionării în termenul prevăzut de lege a cererilor de despăgubire formulate de asigurătorii în regres.

Totodată, Înalta Curte constată că, în analiza cererii de plată, recurentul-pârât şi prima instanţă au reţinut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi dobânda legală în temeiul art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, câtă vreme prejudiciul din cauză nu este cert, cererea de plată a reclamantei nefiind soluţionată pe fond.

Aşa cum se poate constata, din construcţia normei legale de la art. 19 din Legea nr. 554/2004, acesta reprezintă o variantă alternativă a părţii vătămate de a solicita, dacă nu a cerut împreună cu acţiunea în anularea actului pretins vătămător, pe cale separată, despăgubirile generate de emiterea unui act administrativ nelegal.

Pe cale de consecinţă, de fiecare dată, la baza unei acţiuni întemeiate pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004 trebuie să fie o decizie definitivă a unei instanţe de judecată prin care să se constate caracterul nelegal al unui act administrativ emis de o autoritate publică sau refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri privind un drept sau un interes legitim.

Într-adevăr, condiţia premisă a promovării acţiunii de faţă, aceea a existenţei unui act administrativ constatat vătămător, este îndeplinită, decizia emisă de pârât prin care fusese respinsă cererea de plată a reclamantei, a fost desfiinţată prin hotărâre judecătorească definitivă şi a fost obligat pârâtul să soluţioneze cererea de plată pe fond.

Cu toate acestea, prejudiciul suferit de către reclamantă nu este unul cert de vreme ce nu rezultă că aceasta ar fi îndreptăţită la acordarea sumei de bani pretinsă în cererea de plată iniţială. Oricum ar fi, ca urmare a reanalizării pe fond a cererii de plată, FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR va emite noi decizii de soluţionare prin care va stabili care sunt sumele la care este îndreptăţită reclamanta. Abia la acel moment prejudiciul va deveni cert şi reclamanta va putea, cu adevărat, să cuantifice penalităţile de întârziere şi dobânda legală pentru lipsa de folosinţa sumelor de bani.

În continuare, legătura de cauzalitate dinte prejudiciu şi faptă nu există, deoarece prin anularea actului administrativ nu s-a stabilit existenţa dreptului reclamantei la despăgubirile pretinse, ci doar dreptul ca solicitarea acesteia să fie analizată pe fond. Prin urmare, daunele pretinse nu au legătură cu actul administrativ anulat.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a dobânzilor penalizatoare în baza art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, şi aceasta este neîntemeiată în condiţiile în care în cauză nu se pune problema unei evaluări legale a prejudiciului constând în lipsa de folosinţă a sumei de bani solicitate prin cererea de plată, câtă vreme nu este încă cert dacă suma solicitată prin cererea de plată va fi sau nu acordată în întregime sau în parte de pârât.

În concluzie, recunoaşterea calităţii de creanţă de asigurări este condiţionată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător şi achitate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în speţa de faţă, instituţia pârâtă nu are calitatea de asigurător, şi nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile asigurătorului pentru a-i fi aplicabilă norma specială, iar pe de altă parte, temeiul legal al acţiunii îl constituie răspunderea pentru fapta proprie a pârâtului determinată de refuzul de achitare a despăgubirilor solicitate, şi nu obligaţii derivând din contractul de asigurare.

B.Considerentele Înaltei Curţi cu privire la cererea de recurs incident formulată de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR

Înalta Curte va respinge critica referitoare la nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, prin raportare la reglementarea cuprinsă în dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care permit persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri şi din care rezultă caracterul său admisibil.

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" rezultă faptul că nu există nicio cauză de inadmisibilitate a acţiunii în daune formulată separat de acţiunea în anulare, singura condiţie impusă fiind respectarea termenului de prescripţie de un an de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că respingerea unei cereri de chemare în judecată ca inadmisibilă intervine doar în acele ipoteze în care, prin lege, este în mod expres interzisă formularea unei acţiuni ori în acele situaţii în care este stabilită o anumită procedură pentru exercitarea unui drept, iar partea nu a urmat-o, formulând direct acţiunea în faţa instanţei de judecată.

Concluzionând, Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care se invocă inadmisibilitatea cererii deduse judecăţii, ca nefondat.

Referitor la cea de-a doua critică a recurentului-pârât prin care susţine că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia tardivităţii, Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile Deciziei nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin care s-a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, … prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.".

Totodată, instanţa supremă a reţinut că "80. Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripţie şi nicidecum extinsă la natura juridică şi la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicţie cu alin. (1) al art. 19, care stabileşte natura termenului ca fiind de prescripţie, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanţial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ.".

În acest context, Înalta Curte constată că atât din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cât şi din decizia ÎCCJ - RIL nr. 22/219 reiese cu evidenţă faptul că termenul de formulare a acţiunii în despăgubiri este unul de prescripţie, iar nu de decădere, motiv pentru care în cauză nu poate interveni sancţiunea tardivităţii.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, Înalta Curte o va respinge ca nefondată având în vedere că decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 (prin care au fost respinse un număr de 434 de cereri) a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului (iar pârâtul a fost obligat la analiza cererilor de plată), context din care rezultă că dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât la data învestirii instanţei judecătoreşti (01.04.2021) existenţa creanţei este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale, ce a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

Într-adevăr, dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 menţionează că "Dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment", însă având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voinţă recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului a cărui prescripţie se invocă, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al recurentei-reclamante, context în care, Înalta Curte va respinge criticile acestuia în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripţiei.

În final, recurentul-pârât solicită admiterea excepţiei prematurităţii cererii de chemare în judecată faţă de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4902/27.11.2018, pronunţate în dosarul x/2018, şi faşă de considerentele acestei sentinţe prin care s-a reţinut că în speţă consecinţa nelegalităţii deciziei emise de FGA nu poate fi obligarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii.

Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu a fost invocat în faţa instanţei de fond, astfel că nu a fost analizat de către prima instanţă, ci a fost invocat pentru prima dată prin cererea de recurs incident.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că aceste aspect nu poate fi cercetat în recurs, al cărui obiect îl reprezintă, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., verificarea legalităţii sentinţei recurate.

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.:

"În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot formula pretenţii noi", iar potrivit art. 494 din acelaşi act normativ:

"Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune."

Prin urmare, instanţa de control judiciar nu poate proceda la examinarea unei critici ce nu a fost supusă analizei instanţei de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de argumentele şi apărările formulate de părţi în faza procesuală a fondului.

Aceasta pentru că judecata în recurs este circumscrisă limitei efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, aşa cum se prevede în cuprinsul dispoziţiilor art. 494 C. proc. civ. cu referire la art. 478 alin. (2) din acelaşi cod.

În ceea ce priveşte criticile expuse de recurentul -pârât cu privire la netemeinicia cererii de chemare în judecată, Înalta Curte face trimitere la considerentele expuse în motivarea recursului principal din care rezultă în detaliu argumentele pentru care a fost menţinută sentinţa de la fondul cauzei prin care acţiunea iniţial fusese respinsă, soluţie care nu a fost modificată în calea de atac de reformare.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportate la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile formulate de reclamantă dar şi de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. şi recursul incident declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2045 din 29 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 septembrie 2023.