Appeal against refusal to suspend joint and several tax liability of company administrator dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 14 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data 28.11.2022, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare, suspendarea Deciziei nr. 33039/30.08.2022 de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzute la art. 25 alin. (21) din Legea nr. 207/2015 emise în dosarul de executare nr. 4519 de ANAF-DGRFP Cluj-Napoca-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş şi a actului subsecvent, reprezentat de Titlul executoriu nr. x/04.11.2022 emis de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu-Mare până la pronunţarea instanţei de fond, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 27 din 30 ianuarie 2023, Curtea admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca-prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare şi, în consecinţă, a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare a Titlului executoriu nr. x/04.11.2022 emis de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca-prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare.

A respins ca nefondată cererea de suspendare a executării Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/30.08.2022.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 5/8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, rejudecând, admiterea cererii de suspendare a Deciziei nr. 33039/30.08.2022 de angajare a răspunderii solidare emise de DGRFP Cluj Napoca-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş până la pronunţarea instanţei de fond.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a apreciat recurenta-reclamantă, evidenţiind anumite pasaje din considerentele hotărârii recurate, că instanţa de fond s-a limitat la a arăta argumente general valabile în materia cererilor de suspendare act administrativ, fără a se raporta în concret la motivele invocate prin acţiune. Instanţa ar fi trebuit să observe faptul că motivul antrenării răspunderii solidare a sa, în calitate de administrator, nu a fost nu poate fi nedeclararea obligaţiilor fiscale datoare.

Astfel, prin omisiunea de a formula o motivare reală şi pertinentă, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil recunoscut de 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa având sarcina de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor.

A mai apreciat recurenta că instanţa a aplicat greşit normele de drept prevăzute la art. 14 din Legea nr. 554/2004, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 8 C. proc. civ., după cum se apreciază că normele prevăzute de art. 14 din lege sunt de procedură sau norme materiale.

S-a constatat greşit că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.

Referitor la cazul bine justificat, instanţa a dat o interpretare şi aplicare greşită dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din aceeaşi lege. Prin acţiune a invocat faptul că actul administrativ atacat nu este motivat, motiv care se înscrie noţiunii de caz bine justificat.

Atragerea răspunderii sale s-a bazat pe prezumţii ale organului fiscal legate în principal de imposibilitatea debitorului B. S.A. de a-şi achita datoriile fiscale. Împrejurarea reţinută prin actul atacat nu răspunde exigenţelor legale de motivare, răspunderea instituită prin art. 25 alin. (21) din Codul de procedură fiscală fiind o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, o răspundere de natură subiectivă, administratorul răspunzând doar pentru acţiunile/inacţiunile proprii, respectiv pentru modul înc are şi-a exercitat atribuţiile de administrator al societăţii. O astfel de răspundere nu se poate prezuma, organul fiscal având obligaţia de a demonstra riguros faptul că administratorul a determinat cu rea-credinţă acumularea şi sustragerea de la plata acestor obligaţii.

O interpretare contrară încalcă principiul bunei-credinţe prevăzut de art. 14 alin. (2) C. civ. şi art. 12 din Codul de procedură fiscală şi conduce la abuzuri grave din partea organelor fiscale.

În continuarea criticilor sale, recurenta a făcut trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi la literatura de specialitate.

Faptul că organul fiscal a emis în mod abuziv o decizie vădit nelegală bazată pe prezumţii, iar nu fapt concrete imputabile societăţii, doar cu scopul de a găsi un responsabil pentru plata datoriilor fiscale ale debitorului B. S.A. în insolvenţă rezultă inclusiv din omisiunea organului fiscal de a uza de procedura angajării răspunderii administratorului debitorilor pentru care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei. Dacă ar fi uzat de acest drept al său pe care îl are în calitate de creditor majoritar (deţinând 98,97% din toalul creanţelor B.), decizia de angajare a răspunderii ar fi trecut prin filtrul justiţiei, însă intimatele au ales să nu formuleze o astfel de cerere dar să emită un act administrativ-fiscal care să nu fie trecută prin filtrul instanţei înainte ca angajarea răspunderii să producă efecte juridice.

A mai apreciat recurenta-reclamantă că instanţa a reţinut greşită că actul ar fi motivat, considerentele sale neţinând cont de niciuna dintre dispoziţiile legale referitoare la angajarea răspunderii solidare a administratorului sau la motivarea deciziei de angajare a unei astfel de răspunderi şi în niciun caz nu răspund criticilor invocate prin acţiune.

Pentru a se putea dispune angajarea răspunderii civile delictuale pentru modul în care şi-a exercitat atribuţiile de administrator al societăţii, organul fiscal are obligaţia de a demonstra riguros faptul că administratorul a determinat cu rea-credinţă acumularea şi sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, conform art. 26 alin. (4) lit. e) din Codul de procedură fiscală şi art. 25 şi 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Decizia organului fiscal trebuie să cuprindă o analiză a condiţiilor răspunderii solidare, la baza căreia trebuie să există fapte ilicite săvârşite cu rea-credinţă şi descrierea faptelor pe care se bazează şi raportul de cauzalitate dintre acestea şi prejudiciu.

Prin decizia atacată organul fiscal nu a identificat faptele pretins culpabile ale societăţii recurente, limitându-se la a arăta simplist că există raport de cauzalitate, fără a indica faptele şi actele pe baza cărora a ajuns la această concluzie, după cum se arată şi în literatura de specialitate.

Instanţa în mod greşit a interpretat art. 14 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 2 alin. (1) lit. t) din lege când a considerat că lămurirea aspectelor legate de îndeplinirea condiţiilor antrenării răspunderii solidare ar ţine de interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile şi de valoarea probatorie a înscrisurilor şi nu s-ar putea realiza pe calea sumară a procedurii reglementate de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ci doar în cadrul acţiunii în anularea actului administrativ-fiscal.

O analiză în aparenţă a legalităţii actului, o simplă lecturare a acestuia ar fi condus la concluzia neîndeplinirii condiţiei antrenării răspunderii solidare, pentru că în cuprinsul deciziei nu se identifică fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie a administratorului.

Referitor la paguba iminentă, a susţinut recurenta că instanţa a încălcat art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, considerentele hotărârii recurate nerăspunzând apărărilor invocate prin acţiune.

Astfel, în cazul său paguba produsă ar fi greu de reparat, întrucât, datorită cuantumului sumei stabilite prin decizia contestată, 8.171.311 RON, o executare silită a acestei sume nu doar că i-ar afecta patrimoniul, ci ar conduce neechivoc la la blocarea activităţii societăţii şi la insolvenţă, fiind de 14 ori mai mare decât cifra de afaceri pe anul 2021.

3. Apărările intimatelor

Intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea de fond a fost dată cu aplicarea corectă a art. 14 din Legea nr. 554/2004.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., cu apărările intimatelor-pârâte şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, reţinând în acest sens, în acord cu instanţa de fond, că analiza sumară a motivelor de nelegalitate invocate cu privire la actul a cărui suspendare s-a solicitat în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură respectivul act, în cazul particular supus evaluării.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

1.1. Preliminar, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularităţi de ordin procedural, care atrag sancţiunea nulităţii sentinţei în condiţiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Acest motiv de casare vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ş.a.m.d.

Recurenta-reclamantă nu a indicat ce normă de procedură ar fi încălcat instanţa în adoptarea soluţiei, întreaga sa argumentaţie vizând, după cum s-a consemnat la pct. I.2 al prezentei decizii, faptul că instanţa ar fi aplicat eronat dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor ce trebuiesc îndeplinite cumulativ pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ.

De altfel, recurenta a indicat alternativ motivul de casare prevăzut de pct. 5 sau de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmând a analiza criticile recurentei din perspectiva celui din urmă motiv de nelegalitate.

1.2. Instanţa de control judiciar apreciază că sunt nefondate criticile formulate de recurenta-reclamantă privind nemotivarea sentinţei recurate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa nu ar fi analizat în concret şi prin raportare la argumentele din acţiune şi la dispoziţiile legale incidente îndeplinirea sau nu a condiţiilor cumulative pentru admiterea cererii de suspendare executare act administrativ.

Însă, contrar alegaţiilor recurentei, lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile cererii cu care a fost învestită.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat actele dosarului şi argumentele părţii, referitoare la nemotivarea deciziei atacate şi la aparenţa de legalitate a acesteia, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acţiunii, reţinând că nu ar fi îndeplinite condiţiile cazului bine justificat şi prevenirii unei pagube iminente prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

1.3. De altfel, după cum se va arăta în continuare, instanţa de control judiciar validează soluţia primei instanţe, constatând că nu poate fi reţinut nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliului Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea nr. 554/2004 prevede în art. 14 şi 15 atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiţiei existenţei unui caz bine justificat şi a iminenţei unei pagube, conform definiţiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din acelaşi act normativ.

Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, din dispoziţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepţională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis), ori când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ).

Îndeplinirea celor două condiţii este verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanţă.

Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În jurisprudenţa sa, Înalta Curte a reţinut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind, exempli gratia, emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reţinute ca obligaţii bugetare) etc.

În prezenta cauză nu se regăseşte niciuna din aceste "împrejurări vădite", argumentele recurentei-reclamante neavând capacitatea de a produce o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ.

Înalta Curte reţine că nu este suficient ca reclamanta să afirme existenţa unor motive de nelegalitate, ci trebuie să ofere unele elemente probatorii, evidente, care fără o cercetare aprofundată să permită formarea unui dubiu asupra legalităţii actului.

Aceste indicii de nelegalitate este necesar să fie evidente, pentru a putea fi identificate cu uşurinţă la nivelul aparenţelor.

Fără a relua considerentele instanţei de fond, care a făcut o analiză completă a argumentelor invocate de părţi, în limitele procedurii vizând suspendarea executării unui act administrativ, se constată că argumentele recurentei-reclamante, care face trimitere şi la literatura de specialitate şi la jurisprudenţa instanţei supreme din diverse cauze pe care le apreciază a fi relevante, - referitoare, în esenţă, la interpretarea eronată/încălcarea art. 25 alin. (21), art. 26 alin. (4) lit. e) Codul de procedură fiscală, la conduita organelor fiscale care ar fi emis abuziv decizia şi ar fi omis să utilizeze procedura angajării răspunderii administratorului debitorilor pentru care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei, la dovedirea aspectelor vizând reaua-credinţă şi a raportului de cauzalitate dintre acţiunile administratorului societăţii B. S.A. şi, implicit, la stabilirea aspectului dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii solidare a acestuia, - reprezintă veritabile critici de nelegalitate care se analizează în cadrul acţiunii în anulare, ce nu pot fi subsumate condiţiei cazului bine justificat, întrucât acceptarea unui asemenea raţionament ar echivala cu o prejudecare a fondului litigiului care priveşte examinarea legalităţii deciziei atacate.

Susţinerile recurentei-reclamante excedează analizei instanţei şi nu sunt capabile să dovedească îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, verificarea acestor aspecte presupunând administrarea unui probatoriu complex.

Or, în cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul cauzei, de aceea nici probatoriului administrat pentru stabilirea existenţei unor indicii de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ, nici analizei efectuate de instanţă nu li se pot pretinde amploarea şi profunzimea probelor şi raţionamentelor pe care se fundamentează o soluţie pronunţată cu privire la acţiunea în anularea actului.

Judecătorul fondului a analizat aspectele invocate în limitele învestirii sale, în raport cu obiectul acţiunii şi cu aplicarea corectă a normelor de drept material, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, a prevenirii unei pagubei iminente, în raport cu cele reţinute anterior nu se mai impune analiza criticilor recurentei-reclamante, ambele condiţii trebuind să fie îndeplinite cumulativ.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi al art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 27 din 30 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.