Final judgment on media agency's antitrust fine upheld, revision dismissed as time-barred

Şedinţa publică din data de 12 septembrie 2023

Asupra cererii de revizuire ce face obiectul judecăţii,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Cadrul procesual

I.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 22.12.2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenţei, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună în principal, anularea Decizia Consiliului Concurenţei nr. 49/03.12.2014 prin care reclamanta, A. S.R.L. a fost sancţionată contravenţional cu amendă în cuantum de 599.636 RON, pentru săvârşirea faptei prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei şi a art. 101 alin. (1) din TFUE; în subsidiar, înlocuirea sancţiunii amenzii cu avertisment sau reducerea amenzii contravenţionale aplicate prin stabilirea procentului acesteia spre minimul prevăzut de Legea nr. 21/1996, prin raportare la criteriile legale de individualizare a sancţiunii, precum şi aplicarea procentului la cifra de afaceri determinată potrivit prevederilor aplicabile agenţiilor de media; anularea Ordinului Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 315/12.08.2014, cu privire la prevederile art. 3 punctele 1-10, constatând că dreptul la apărare al A. a fost încălcat şi, totodată să se dispună obligarea pârâtei să depună la dosarul cauzei mai multe înscrisuri din dosarul de investigaţie.

I.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 2911 din 11 iulie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei şi a dispus anularea, în privinţa reclamantei, a Deciziei nr. 49/03.12.201 emisă de către pârâta Consiliul Concurenţei.

I.3. Cererea de recurs

Reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs împotriva considerentelor sentinţei de mai sus, solicitând menţinerea soluţiei cuprinsă în sentinţa şi înlăturarea considerentelor sentinţei referitoare la îndeplinirea în cauză a cerinţelor prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea 21/1996, precum şi a considerentelor referitoare la faptul că dreptul la apărare al reclamantei în procedura administrativă nu a fost încălcat.

De asemenea, împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat recurs pârâtul Consiliul Concurenţei, solicitând casarea acesteia cu respingerea acţiunii ca nefondată.

I.4. Decizia din recurs (hotărârea ce face obiectul cererii de revizuire dedusă judecăţii)

Prin Decizia nr. 5186 din 15 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 2911 din 11 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat; a admis recursul formulat de Consiliul Concurenţei împotriva aceleiaşi sentinţe; a casat sentinţa recurată şi, în rejudecare, a respins, în tot, acţiunea ca neîntemeiată.

II. Cererea de revizuire ce face obiectul prezentei judecăţi

Reclamanta A. S.R.L. a formulat cerere de revizuire a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5186 din data de 15.10.2020 pentru încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, în temeiul art. 21 din Legea nr. 554/2004, având în vedere Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată la data de 10.11.2022 în cauza C-385/21 (B. S.R.L. împotriva Consiliului Concurenţei), prin care a solicitat admiterea cererii de revizuire şi schimbarea Deciziei supuse revizuirii în sensul celor arătate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-385/21, respectiv prin reducerea amenzii aplicate A., luându-se în considerare pentru stabilirea nivelului de bază al amenzii cifra de afaceri formată exclusiv din comisioanele agenţiei A. în anul anterior sancţionării (2013), respectiv 382.589 de RON, conform Raportului de expertiză contabilă din fond depus la termenul din 09.05.2017.

În motivarea cererii de revizuire, s-au arătat următoarele:

În ceea ce priveşte admisibilitatea revizuirii în prezenta cauză, revizuienta a arătat faptul că la data introducerii cererii de chemare în judecată (respectiv 22.12.2014) era în vigoare art. 21 alin. (2) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, din conţinutul căruia rezultă că legiuitorul român nu a instituit un termen legal pentru introducerea cererii de revizuire pentru motivul constând în pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar.

Potrivit art. 27 C. proc. civ. (legea aplicabilă hotărârilor), "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul".

La data introducerii cererii de către A., existau mai multe opinii (atât ale doctrinei, cât şi ale instanţelor) privind termenul de introducere a revizuirii pentru motivul precizat de art. 21 alin. (2) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, fie în sensul că revizuirea putea fi exercitată în termenul de drept comun de o lună care curge de la data când partea a luat cunoştinţă pe orice cale de hotărârea supusă revizuirii, fie în sensul identificării reperelor unui termen rezonabil, care să asigure echilibrul între principiul securităţii raporturilor juridice şi obiectivul înlăturării încălcării principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, fie în sensul utilizării termenului de 3 luni de la data publicării hotărârii CJUE în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

În perioada 23-24 octombrie 2014 (cu 2 luni înainte de introducerea acţiunii A.) a avut loc la Suceava întâlnirea reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor de contencios administrativ ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, dedicată discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului administrativ şi fiscal unde s-a stabilit că, în lipsa intervenţiei legiuitorului în vederea reglementării termenului de revizuire pentru cazul arătat, ca urmare a declarării neconstituţionale a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1600/2010) urmează a fi aplicat, pentru cazul de revizuire consacrat de legea specială, în mod corespunzător, termenul de 3 luni prevăzut de art. 322 şi urm. din vechiul Cod de procedură civilă, respectiv art. 511 alin. (3) din noul Cod de procedură civilă, având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (2) şi art. 5 din noul C. proc. civ., precum şi respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, termenul începând să curgă de la data publicării în Buletinul Oficial al Uniunii Europene a deciziei interpretative a TFUE.

Este adevărat că prin Decizia nr. 45 din data de 12.12.2016, ÎCCJ a stabilit că termenul în care poate fi formulată cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este de o lună şi curge de la data comunicării hotărârii definitive, supusă revizuirii, însă în prezenta cauză sunt aplicabile dispoziţiile legii în vigoare la data începutului procesului, conform art. 27 din C. proc. civ.. Or, la data începutului procesului, respectiv 21.12.2014, era în vigoare art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 care nu instituia un termen pentru introducerea cererii de revizuire pentru motivul constând în pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată. De asemenea, legea în vigoare la acea dată nu stipula vreun termen legal pentru introducerea cererii de revizuire pe acest motiv.

De abia ulterior, prin Legea nr. 212 din 25 iulie 2018, legiuitorul din România a modificat art. 21 din Legea 554/2004, fiind precizat la alin. (3) că "cererea de revizuire se introduce în termen de o lună de Ia data comunicării hotărârii definitive şi se soluţionează de urgenţă şi cu precădere", însă aceste dispoziţii legale nu erau în vigoare la data de 22.12.2014, data începutului procesului şi nu sunt aplicabile cauzei.

Prin urmare, conform principiului unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), precum şi al principiului neretroactivităţii legii prevăzut în art. 15 din Constituţie, o interpretare în sensul că revizuienta nu ar fi la acest moment în termenul legal de introducere a cererii de revizuire ar fi o adăugare nepermisă la lege, de vreme ce la momentul începutului procesului nu era instituit un termen legal pentru introducerea revizuirii pentru motivul arătat.

Mai mult decât atât, aşteptările rezonabile ale reclamantei, având în vedere Decizia ICCJ nr. 6394 din data de 26 septembrie 2013, dar şi opinia reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii şi ai preşedinţilor secţiilor de contencios administrativ şi fiscal de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi curţile de apel din perioada 23-24 octombrie 2014, erau în sensul că o cerere de revizuire pentru motivul constând în pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar formulată într-un termen rezonabil după data publicării hotărârii CJUE în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene ar fi fost admisibilă.

Per a contrario, dacă s-ar considera că revizuienta ar fi putut introduce revizuirea pe motivul arătat de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ în termen de o lună de la comunicarea Deciziei supuse revizuirii (hotărârea fiind comunicată A. pe data de 24.11.2020), în condiţiile în care CJUE s-a pronunţat în cauza C-385/21 ulterior acestui termen, s-ar da curs unei interpretări care ar face practic imposibilă aplicarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României republicată, într-o cauză aflată pe rolul unei instanţe naţionale în care ar putea fi invocat acest motiv de revizuire, contrar atât legilor naţionale, cât şi tratatelor Uniunii Europene.

Or, având în vedere data pronunţării CJUE în cauza C-385/21, obiectul întrebării preliminare în cauza respectivă care se află în strânsă legătură cu prezenta cauză (ambele întreprinderi sunt agenţii media sancţionate prin aceeaşi Decizie nr. 42/2014 a Consiliului Concurenţei), precum şi data introducerii prezentei cereri de revizuire, cererea de revizuire formulată de A. pe motivul arătat de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ în vigoare la data începutul acestui litigiu este admisibilă.

În fapt, prin Decizia supusă revizuirii, ÎCCJ a admis recursul formulat de către Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei nr. 2911 din 11 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi a casat sentinţa recurată, iar în rejudecare a respins în tot acţiunea introdusă de A. ca neîntemeiată.

ÎCCJ şi-a întemeiat motivarea pe faptul că în ceea ce priveşte sintagma utilizată de legiuitor în art. 53 din Legea nr. 21/1996 a concurenţei pentru sancţionarea întreprinderilor ca urmare a săvârşirii unor fapte anticoncurenţiale, aceasta nu comportă nicio circumstanţiere de genul celor învederate de reclamantă şi însuşite de instanţa fondului, legiuitorul stabilind ca reper unic pentru raportare cifra de afaceri totală.

Or, aşa cum a dispus CJUE în cauza C-385/21, o astfel de interpretare ar fi contrară art. 4 alin. (3) TUE şi art. 101 din TFUE, în condiţiile în care cifra de afaceri luată în considerare de autoritatea de concurenţă la aplicarea unei amenzi pentru săvârşirea unei fapte anticoncurenţiale nu reflectă situaţia economică reală a întreprinderii respective, deşi întreprinderea a oferit autorităţii de concurenţă elemente precise şi documentate prin care se putea determina această valoare.

Hotărârea CJUE este în aceeaşi măsură obligatorie pentru celelalte instanţe naţionale sesizate cu o problemă identică. După cum s-a arătat în jurisprudenţa unională, "interpretarea pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene o dă unei norme de drept comunitar, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă articolul 177 (actual art. 267 din TFUE), lămureşte şi precizează, dacă este nevoie, semnificaţia şi domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la intrarea sa în vigoare" (cauza Denkavit, C-61/79, paragraful nr. 16).

Prin urmare, interpretarea CJUE este pe deplin aplicabilă în ceea ce priveşte cauza de faţă, având în vedere că în ambele cauze (A. - dosar nr. x/2014 şi B. - dosar nr. x/2015) problema supusă judecăţii este identică, respectiv dacă cifra de afaceri pe care Consiliul Concurenţei trebuia să o ia în considerare la calculul amenzii aplicate agenţiilor de media prin Decizia nr. 49 din data de 03.12.2014 era cifra de afaceri compusă exclusiv din comisioanele aferente activităţii de intermediere din anul anterior sancţionării sau cifra de afaceri aşa cum a fost reflectată în contul de profit şi pierderi.

Or, pentru evitarea formării unei practici judiciare neunitare în România în ceea ce priveşte aplicarea Hotărârii CJUE din cauza nr. C-385/21, obligatorie pentru toate instanţele naţionale sesizate cu o problemă identică, trebuie avute în vedere aceste aspecte la pronunţarea hotărârii în prezenta cauză în care solicită revizuirea.

În drept, au fost invocate prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Hotărârea CJUE în cauza C-385/21, Legea nr. 21/1996 a concurenţei, Ordinul nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementarilor contabile conforme cu directivele europene (punctele 33, 46 şi 53), Ordinul nr. 420/2010 pentru punerea în aplicare a Instrucţiunilor privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la articolul 51 din Legea concurentei nr. 21/1996, Codul de Procedură Civilă.

III. Apărările formulate în cauză

Intimatul Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat în principal, respingerea ca tardivă a cererii de revizuire, iar în subsidiar, ca inadmisibilă.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Prevederile art. 21 alin. (2) din Legea 554/2004 permit retractarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile, care au fost pronunţate cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar.

În varianta iniţială, art. 21 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 prevedea ca: "cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrata de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare".

Acest text a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1609/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27.01.2011, Curtea Constituţională reţinând neclaritatea reglementării, care afectează dreptul de acces la justiţie, de vreme ce, la acel moment, potrivit vechiul C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti irevocabile nu se comunicau părţilor.

Ulterior, dispoziţiile în discuţie au fost abrogate, alături de celelalte două teze ale art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prin Legea nr. 299/2011, declarată la rândul ei neconstituţionala prin Decizia nr. 1039/2012 a Curţii Constituţionale. Ca efect al acestei din urmă decizii a Curţii Constituţionale, prevederile art. 21 alin. (2), tezele 1 şi III, au reintrat în fondul activ al legislaţiei, singurul interval în care ele nu au produs efecte situându-se între 25.12.2011, data intrării în vigoare a legii de abrogare şi 29.01.2013, data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 1039/2012 a Curţii Constituţionale.

În schimb, efectele prevederilor art. 21 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, în forma anterioară pronunţării Deciziei nr. 1609/2010 a Curţii Constituţionale, au încetat în condiţiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, în condiţiile omisiunii legiuitorului de a interveni pentru a pune în acord dispoziţiile neconstituţionale cu cele ale Constituţiei. Cum celelalte două teze ale art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv teza I si a III-a, au continuat să facă parte din dreptul pozitiv, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, chemată să preîntâmpine apariţia unei jurisprudenţe neunitare, a pronunţat Decizia nr. 45/2016, prin care a decis că termenul în care poate fi formulată cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este de o lună si curge de la data comunicării hotărârii definitive, supuse revizuirii.

Ulterior, prin art. I pct. 20 din Legea nr. 212/2018, art. 21 din Legea nr. 554/2004 s-a modificat, în sensul interpretat prin decizia de unificare a jurisprudenţei.

La pct. 21 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 43/2020 publicată în M.Of. nr. 446/2020 se arata ca prin Decizia nr. 45/2016 "Înalta Curte de Casaţie si Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu s-a substituit Parlamentului prin crearea ab novo a unei reguli privitoare la durata termenului în care se poate introduce calea de atac a revizuirii, ci s-a menţinut in limitele competentei sale conferite de legiuitor prin art. 126 alin. (3) din Constituţie, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti".

Prin urmare, clarificarea problematicii termenului de revizuire a fost realizată de instanţa supremă prin interpretarea coroborată a mai multor prevederi legale, fără să instituie noi norme de drept, astfel cum se poate înţelege din susţinerile revizuentei.

Aceste aspecte au fost confirmate ulterior prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 64/2022 în care s-a analizat, de asemenea, o eventuala neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (2), in redactarea anterioara modificării prin Legea 212/2018 si in interpretarea data prin Decizia nr. 45/2016 de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, excepţie ridicata într-o cauza in care se punea problema tardivităţii cererii de revizuire.

Faţă de susţinerile revizuentei referitoare la faptul ca textul art. 21 alin. (2) din Legea 554/2004, in vigoare la momentul introducerii cererii de chemare in judecata, respectiv 22.12.2014, nu prevedea un termen legal in care se exercita revizuirea si, prin urmare, nu ii este aplicabil un astfel de termen, se invocă aspectele reţinute, in mod corect, de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, in Decizia nr. 45/2016, aspecte care au fost avute in vedere si in deciziile Curţii Constituţionale.

Or, din cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.609/2010 a rezultat că prevederile art. 21 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 au fost declarate neconstituţionale datorită redactării defectuoase a textului care reglementa data de început a termenului revizuirii, in condiţiile in care potrivit vechiul C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti pronunţate în recurs nu se comunicau din oficiu părţilor.

Având in vedere aspectele menţionate anterior, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, in Decizia nr. 45/2016, publicata in M. Of. 386/23.05.2017, a reţinut ca termenul de revizuire va curge de la data comunicării hotărârii definitive, supusă revizuirii, având in vedere ca, o eventuala problema legată de comunicarea hotărârilor judecătoreşti supuse revizuirii nu se mai pune, datorită prevederilor art. 427 alin. (1) teza I din C. proc. civ. (2010), potrivit cărora hotărârea se va comunica din oficiu părţilor, în copie, chiar dacă este definitivă.

Reperele legale, respectiv succesiunea normelor prezentate mai sus, interpretate în sensul avut în vedere de Decizia nr. 45/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum si reperele jurisprudenţiale ale Curţii Constituţionale releva că, pentru ipoteza prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, termenul de revizuire a început să curgă de la data comunicării deciziei atacate. Data comunicării deciziei, asa cum însăşi revizuenta subliniază in cererea de revizuire, a fost la 24.11.2020, moment de la care a inceput sa curgă termenul de revizuire de o luna.

Calculând termenul de revizuire, întemeiata pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu respectarea dispoziţiilor art. 181 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) din C. proc. civ., termenul de exercitare a revizuirii împotriva Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie nr. 5186/15.10.2020 s-a împlinit cu mult inainte de data formulării cererii de revizuire, aceasta fiind astfel tardiv introdusa.

In susţinerea concluziei anterioare, se arată si faptul ca la data comunicării către revizuientă a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie nr. 5186/15.10.2020, care asa cum insasi revizuenta arata a fost data de 24.11.2020 era deja publicata Decizia nr. 45/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care clarifica faptul ca termenul de revizuire, întemeiat pe art. 21 alin. (2) din Legea 554/2004, începe să curgă de la data comunicării deciziei atacate/supuse revizuirii.

În legătura cu acelaşi aspect, s-a pronunţat si CJUE in cauza C-676/17 având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulata, in temeiul art. 276 TFUE, de Curtea de Apel Ploieşti in ceea ce priveşte interpretarea art. 4 alin. (3) si art. 110 TFUE, precum si a principiilor cooperării loiale, echivalenţei, efectivităţii şi securităţii juridice.

In respectiva cauza, in discuţie era art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel cum acesta a fost interpretat si clarificat prin Decizia nr. 45/2015 a Înaltei Curtî de Casaţie si Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, in ceea ce priveşte curgerea termenului de revizuire de o luna de la data comunicării deciziei atacate.

In subsidiar, în măsura in care instanţa ar trece peste excepţia tardivităţii invocata de către Consiliul Concurentei, este necesara analiza condiţiilor de admisibilitate a cererii de revizuire, întemeiata pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, procedura de judecata fiind guvernata de prevederile art. 513 din C. proc. civ.

Analizând prevederile legale pe care CJUE si-a fundamentat interpretarea, se observa ca problema nu s-a pus din punct de vedere al indicatorului financiar care trebuie avut in vedere în scopul aplicării amenzii, respectiv cifra de afaceri calculata conform Reglementarilor contabile (de altfel, cifra de afaceri ca indicator economico-financiar este avuta în vedere si de Regulamentul CE nr. 1/2003 privind aplicarea art. 101 si 102 din TFUE de către Comisia Europeana), ci s-a referit la recunoaşterea dreptului si corelativ la obligaţia unei autorităţi naţionale de concurenta de a verifica, atunci când se impune, o eventuala neconcordanta dintre veniturile înscrise in cifra de afaceri neta din Bilanţul contabil al unei întreprinderi si realitatea economica, in scopul aplicării amenzii contravenţionale pentru încălcarea regulilor de concurenta.

Prin urmare, având in vedere ca obligaţia de a respecta reglementările contabile incumba întreprinderilor care isi întocmesc evidentele economico-financiare, conform Reglementarilor contabile, si le transmit instituţiilor abilitate, precum Ministerul Finanţelor Publice, exista o prezumţie relativa ca valoarea cifrei de afaceri neta (veniturile înregistrate din activitatea curenta, astfel cum acestea sunt definite la oct. 253) din evidentele întreprinderii corespunde realitatii economice.

Pornind de la aspectele punctate anterior, in prezenta cauza revine instanţei naţionale sarcina de a determina daca Consiliul Concurentei in cadrul investigaţiei, pe baza actelor aflate la dosarul acesteia, în mod corect a avut in vedere aspectele subliniate de CJUE sau daca A. reuşeşte sa prezinte, elemente precise si documentate, de fapt si de drept, precum si motive exacte pentru care, asa cum a reţinut CJUE, nu a considerat necesar să efectueze corecţia cuantumului cifrei sale de afaceri care figurează în Contul său de profituri şi pierderi.

Asa cum se observa din argumentele A., acesta nu a furnizat elemente precise si documentate care sa demonstreze temeinicia, in drept si în fapt, de natura sa demonstreze ca valoarea cifrei de afaceri indicata in Contul de profit si pierderi nu a fost determinata in mod corect, conform Reglementarilor contabile (pct. 33 si 253) si, ca atare, aceasta nu este o reprezentare fidela a operaţiunilor economico-financiare in conformitate cu realitatea economica, astfel cum prevede pct. 46 din Reglementările contabile, aflându-se ca atare in situaţia extrem de rara prevăzuta de alin. (4) al pct. 46.

In final, in contextul invocării unei alte sume ca reprezentând cifra de afaceri a întreprinderilor, in procedura administrativă, in scopul aplicării amenzii, Consiliul Concurentei a analizat si argumentele A. cu privire la natura activităţii pe care o desfăşoară. In concluzie, nu se poate susţine ca autoritatea de concurenta nu a analizat susţinerile agenţiilor de media referitoare la calitatea de intermediar, in scopul determinării amenzii contravenţionale, ci s-a limitat doar la a retine ca Legea concurentei si Instrucţiunile privind individualizarea amenzilor ar avea in vedere ca baza de calcul cifra de afaceri ce reiese din conturile anuale ale întreprinderii.

Atât Consiliul Concurentei, cat si instanţa care a pronunţa decizia supusa revizuirii au fost in drept sa constate ca pct. 152 din Instrucţiunile privind conceptele de concentrare economica, întreprindere implicata, funcţionare deplina si cifra de afaceri nu poate fi reţinut ca temei pentru o ajustare a cifrei de afaceri nete contabile, in scopul aplicării amenzii contravenţionale, A. neprezentand alte elemente precise si documentate (exigente la care face trimitere si decizia CJUE) pentru a dovedi ca, in aplicarea pct. 33 si 253 din Reglementările contabile sî-a determinat in mod greşit cifra de afaceri neta, existând o neconcordanta intre aceasta si realitatea economica.

IV. Răspunsul la întâmpinare

Revizuienta A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat următoarele:

Revizuienta A. a formulat prezenta cerere la data de 28.11.2022, în termen de 1 lună de la data publicării hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ("CJUE") în cauza C-385/21, respectiv 10.11.2022.

De asemenea, în cauza C-385/21, întreprinderea care a ridicat cererea de sesizare a CJUE în dosarul nr. x/2015, respectiv B. S.R.L., este una dintre cele 11 întreprinderi care, alături de A., a fost sancţionată de către Consiliul Concurenţei prin Decizia nr. 49 din data de 03.12.2014, decizie care a făcut obiectul acţiunii în anulare din acest dosar, iar problema de drept discutată în dosarul nr. x/2015 este similară cu cea dedusă judecăţii prezentei cauze.

Având în vedere similitudinea prezentului dosar cu dosarul nr. x/2015 în care a fost admisă cererea de sesizare a CJUE formulată de B., întreprindere sancţionată prin acelaşi act administrativ ca şi A., precum şi necesitatea evitării pronunţării unor hotărâri contrare principiului priorităţii dreptului comunitar, va formula în prezenta cauză o cerere de sesizare a CJUE cu o întrebare preliminară.

Argumentul intimatei potrivit căruia nu există motive care să impună schimbarea Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5186 din data de 15.10.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2014 raportat la situaţia de fapt şi de drept din cauză, privită în lumina considerentelor şi dezlegării principiale oferite de CJUE în cauza C-385/21, este neîntemeiat.

Argumentul intimatei potrivit căruia problema de drept din Cauza C-385/21 se referă la recunoaşterea dreptului şi corelativ la obligaţia unei autorităţi naţionale de concurenţă de a verifica, atunci când se impune, o eventuală neconcordanţă dintre veniturile înscrise în cifra de afaceri netă din bilanţul contabil şi realitatea economică, în scopul aplicării amenzii pentru încălcarea regulilor de concurenţă şi nu la indicatorul financiar avut în vedere în scopul aplicării amenzii, este neîntemeiat.

Cu privire la argumentul intimatei potrivit căruia Consiliul Concurenţei a respins în mod corect argumentele şi explicaţiile A. în sensul necesităţii ajustării amenzii prin raportare la cifra de afaceri formată exclusiv din comisioanele agenţiei, nefiind necesar să efectueze corecţia cuantumului cifrei sale de afaceri care figurează în contul de profituri şi pierderi raportat la pretinsa calitate de intermediar a revizuientei, se arată că este neîntemeiat.

V. Alte aspecte procesuale

V.1. Revizuenta A. S.R.L. a formulat la data de 28 august 2023 o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei decizii preliminare cu privire la următoarea întrebare:

"Articolul 4 alin. (3) TUE şi articolul 101 TFUE se interpretează în sensul că se opun, prin prisma principiului echivalenţei şi efectivităţii, unei reglementări naţionale care prevede un termen de decădere de o lună pentru formularea unei cereri de revizuire a hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate cu privire la o întreprindere, având ca motiv de revizuire publicarea unei hotărâri CJUE, în situaţia în care cauza în care s-a pronunţat CJUE are ca obiect acelaşi act administrativ prin care au fost sancţionate mai multe întreprinderi, printre care şi întreprinderea, pentru aceeaşi faptă în temeiul art. 101 din TFUE, iar termenul de decădere de o lună curge de la data comunicării deciziei supuse revizuirii, iar nu de la data pronunţării hotărârii CJUE, în timp ce dreptul intern permite formularea unei cereri de revizuire a unei hotărâri definitive în termen de trei luni de la data publicării unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se declară neconstituţionalitatea unei prevederi naţionale în Monitorul Oficial al României ca urmare a unei excepţii ridicate în cauza respectivă?".

În cadrul cererii, în esenţă, a susţinut revizuenta că, din analiza art. 21 din Legea nr. 554/2004 şi a art. 509 (1) pct. 11 coroborat cu art. 511 alin. (3) din C. proc. civ. rezultă, pe de o parte, că pentru motivul de revizuire constând în pronunţarea Curţii Constituţionale cu privire la o excepţie de neconstituţionalitate invocată în cauză, partea interesată poate introduce o cerere de revizuire în termen de 3 luni, termen care curge de la data la care excepţia de neconstituţionalitate respectivă s-a publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pe de altă parte, pentru motivul de revizuire constând în pronunţarea unei hotărâri a CJUE ulterior pronunţării definitive în cauză, deşi hotărârea CJUE a fost pronunţată într-o cauză indisolubil legată de cea în care se doreşte a fi formulată revizuirea (ambele întreprinderi au fost sancţionate prin acelaşi act administrativ pentru aceeaţi faptă), partea interesată are la dispoziţie un termen de o lună care curge de la data la care părţii i s-a comunicat hotărârea definitivă a cărei revizuire o solicită.

Practic, partea care doreşte să se prevaleze de hotărârea CJUE care s-a publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene după ce hotărârea instanţei naţionale a rămas definitivă pentru a introduce o cerere de revizuire nu o va putea face niciodată dacă hotărârea CJUE nu a fost publicată cel mai târziu în termen de maxim o lună de la data comunicării hotărârii naţionale definitive, în schimb partea care formulează o cerere de revizuire pe temeiul art. 509 (1) pct. 11 coroborat cu art. 511 alin. (3) din C. proc. civ.. poate aştepta publicarea excepţiei de neconstituţionalitate în Monitorul Oficial, partea I şi formula ulterior cerere de revizuire.

Totodată, transpare faptul că cele două motive de revizuire (publicarea hotărârii Curţii Constituţionale şi publicarea hotărârii CJUE) sunt similare, atât publicarea excepţiei de neconstituţionalitate în Monitorul Oficial, partea I, cât şi publicarea hotărârii CJUE în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene permit efectiv părţii interesate să formuleze cerere de revizuire doar în situaţia în care actul respectiv s-a publicat într-o publicaţie oficială. Prin urmare, ar fi injust ca într-o cauză în care hotărârea definitivă s-a comunicat părţilor, în primul caz de revizuire, o parte să poată introduce cerere de revizuire într-un termen care curge de la data publicării actului într-un jurnal de publicitate, pe când în cel de-al doilea caz nu.

Raportat la principiul echivalenţei în dreptul comunitar, în jurisprudenţa CJUE s-a statuat că respectarea acestuia presupune ca norma naţională în discuţie să se aplice fără distincţie atât acţiunilor întemeiate pe drepturi conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii, cât şi celor întemeiate pe nerespectarea dreptului intern care au un obiect şi o cauză asemănătoare (a se vedea par. 39 din cauza C-93/12). De asemenea, în ceea ce priveşte principiul efectivităţii, în jurisprudenţa CJUE s-a statuat că dacă o dispoziţie procedurală naţională face imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite particularilor de ordinea juridică a Uniunii trebuie analizată ţinând seama, după caz, de principiile care stau la baza respectivului sistem jurisdicţional naţional, precum protecţia dreptului la apărare, principiul securităţii juridice şi buna desfăşurare a procedurii (a se vedea par. 48 din cauza C-93/12).

Între cele două modalităţi procedurale stabilite de dreptul intern pe care le-ar putea exercita o întreprindere precum reclamantul din prezenta cauză, respectiv revizuirea întemeiată pe art. 21 din Legea 554/2004 în cazul unei hotărâri definitive care se doreşte a fi revizuită ca urmare a pronunţării CJUE într-o cauză similară (atât A., cât şi B. au fost sancţionate prin acelaşi act administrativ), precum şi revizuirea întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., există similitudini, astfel încât instituirea unei modalităţi diferite de curgere a termenului de la care se poate face revizuire ar face ca modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor care urmăresc să asigure protecţia drepturilor pe care dreptul Uniunii le conferă justiţiabililor să fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor acţiuni similare de natură internă (contrar principiului echivalenţei) şi de asemenea ar face imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (contrar principiului efectivităţii).

În cauză este vorba despre revizuirea unei hotărâri definitive (Decizia nr. 5186/15.10.2020) pentru motivul constând în pronunţarea unei hotărâri a CJUE ulterior momentul când aceasta a devenit definitivă, similar cu motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ.. Din acest punct de vedere, se poate constata faptul că se solicită interpretarea dreptului european prin prisma principiului echivalenţei şi efectivităţii cu privire la 2 motive de revizuire care au ca obiect hotărâri definitive în dreptul intern.

Pronunţarea CJUE într-o cauză care a avut ca obiect aceeaşi procedură administrativă ca şi cea în care a fost sancţionată A. a avut loc ulterior rămânerii definitive a hotărârii a cărei revizuire se cere, similar cu motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte pronunţarea CJUE într-o anumită cauză, potrivit jurisprudenţei CJUE, nu este necesar ca reclamantul din acţiunea principală să fi invocat dreptul comunitar în cadrul căii de atac din dreptul intern pe care a formulat-o împotriva acestei decizii pentru a se putea prevala ulterior de hotărârea CJUE respectivă (a se vedea cauza CJUE cauza C-2/06 Willy Kempter KG împotriva Hauptzollamt Hamburg-Jonas). Potrivit acestei jurisprudenţe, rezultă că este suficient ca dreptul comunitar să fie aplicabil unei anumite cauze pentru ca reclamantul din acţiunea principală să se poată prevala ulterior de efectele unei decizii a CJUE pronunţate ulterior.

Astfel, raportat la obiectul întrebării preliminare care vizează interpretarea dreptului european prin prisma principiului echivalenţei şi efectivităţii cu privire la cele 2 motive de revizuire, se poate observa că cele 2 acţiuni interne sunt similare şi din acest punct de vedere în sensul că ambele presupun ca hotărârea care naşte dreptul de revizuire (respectiv decizia Curţii Constituţionale pentru dreptul intern şi pronunţarea CJUE pentru dreptul comunitar) să fie ulterioară hotărârii definitive a cărei revizuire se solicită. Din acest punct de vedere, pentru a putea beneficia efectiv de posibilitatea de a introduce revizuire pentru motivul pronunţării CJUE ulterior rămânerii definitive a hotărârii a cărei revizuire se cere, trebuie ca hotărârea să fie opozabilă părţii şi să se fi publicat într-o publicaţie oficială, deci termenul de revizuire ar trebui să curgă după publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Litigiul în care a fost ridicată întrebarea preliminară cu privire la care s-a pronunţat CJUE este strâns şi indisolubil legat de litigiul în care s-a pronunţat hotărârea definitivă a cărei revizuire se solicită, similar cu situaţia prevăzută de art. 509 (1) pct. 11 din C. proc. civ. în care Curtea Constituţională trebuie să se fi pronunţat cu privire la o excepţie de neconstituţionalitate care fusese invocată în cauza care s-a finalizat cu pronunţarea unei hotărâri care se doreşte ulterior a fi revizuită;

Se poate observa că întrebarea preliminară nu vizează orice hotărâre definitivă care se doreşte a fi revizuită ca urmare a pronunţării CJUE ulterior rămânerii definitive a acesteia, ci o hotărâre definitivă într-o cauză care este indisolubil legată de cauza în care s-a pronunţat CJUE.

Situaţia este similară cu cea prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ. în care o parte poate formula revizuire ulterior publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial, deoarece excepţia viza în mod direct litigiul respectiv.

Atât motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., cât şi motivul de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004 se referă la hotărâri care nu evocă fondul. Nu în ultimul rând, pentru ambele motive de revizuire care fac obiectul discuţiei legea prevede că sunt admisibile în cazul unor hotărâri prin care nu este evocat fondul. În acest sens, art. 509 alin. (2) din C. proc. civ. prevede expres că pentru motivul de la art. 509 alin. (1) pct. 11 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul.

De asemenea, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, s-a stabilit că "prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs, cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei'. Astfel, pentru motivul de revizuire prevăzut de Legea nr. 554/2004 (încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene) sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul.

Prin urmare, cele două modalităţi procedurale prevăzute în dreptul intern sunt similare şi din acest punct de vedere, raportat la situaţia particulară a unei întreprinderi sancţionate printr-un act administrativ care doreşte să se prevaleze de efectele unei hotărâri a CJUE într-o cauză în care CJUE s-a pronunţat în privinţa unei alte întreprinderi sancţionate prin acelaşi act administrativ, ulterior rămânerii definitive a hotărârii a cărei revizuire se cere. Prin urmare, este evident că dreptul intern beneficiază de un tratament net favorabil faţă de dreptul european din perspectiva mijloacelor procedurale prin care pot fi atacate hotărârile ce încalcă dreptul intern, respectiv dreptul european, motiv pentru care este nesocotit principiul echivalenţei.

Prezenta cerere de întrebare preliminară îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate ale art. 267 TFUE, respectiv: întrebarea are ca obiect interpretarea dreptului Uniunii Europene; întrebarea are legătură cu soluţionarea cauzei; întrebarea nu îşi găsească răspunsul evident în jurisprudenţa CJUE.

În ceea ce priveşte prima condiţie, respectiv întrebarea are ca obiect interpretarea dreptului Uniunii Europene, întrebarea vizează interpretarea art. 4 alin. (3) din TUE, respectiv art. 101 alin. (1) din TFUE citite în lumina principiului echivalenţei şi efectivităţii, în cauză fiind pe deplin aplicabil dreptul Uniunii de vreme ce întreprinderile sancţionate prin Decizia nr. 49/2014 au fost sancţionate pentru încălcarea şi a art. 101 alin. 1 din TFUE.

În ceea ce priveşte a doua condiţie, respectiv întrebarea are legătură cu soluţionarea cauzei, şi aceasta este îndeplinită, deoarece răspunsul CJUE este în măsură să influenţeze soluţia pe care o va pronunţa instanţa în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii invocată în cauză de Consiliul Concurenţei, fără a pronunţa însă o soluţie pe fondul litigiului.

În ceea ce priveşte a treia condiţie, respectiv întrebarea să nu îşi găsească răspunsul evident în jurisprudenţa CJUE, şi aceasta este îndeplinită, deoarece problema de drept arătată nu a făcut obiectul unui răspuns în jurisprudenţa CJUE.

O cauză CJUE în care s-a oferit o dezlegare de principiu termenului de revizuire de o lună pentru formularea unei cereri de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate cu încălcarea dreptului Uniunii este cauza C-676/17 Oana Mădălina Călin împotriva Direcţiei Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti -Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, Statului Român -Ministerul Finanţelor Publice, Administraţiei Fondului pentru Mediu.

De altfel, însuşi obiectul prezentei întrebări preliminare a fost analizat de avocatul general şi de Comisie în cauza C-676/17, însă CJUE nu s-a pronunţat cu privire la această chestiune, arătând la momentul respectiv că "în lipsa unei precizări referitoare la acest din urmă aspect, Curtea nu este în măsură să se pronunţe cu privire la existenţa sau la lipsa similitudinii dintre cererea de revizuire instituită la articolul 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi cea prevăzută la articolul 509 alin. (1) punctul 11 din C. proc. civ. şi nici, prin urmare, cu privire la aspectul dacă cerinţele care decurg din principiul echivalenţei sunt respectate în speţă"8.

În final, potrivit prevederilor art. 267 par. 3 din TFUE, dacă întrebarea preliminară este invocată într-o cauză pendinte înaintea unei instanţe ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, o asemenea instanţă are obligaţia de a sesiza CJUE. Acesta este cazul şi în prezenta pricină, de vreme ce hotărârea pe care urmează să o pronunţe ÎCCJ asupra cererii de revizuire este definitivă şi nu mai este supusă niciunei căi ordinare de atac.

În drept, au fost invocate prevederile art. 267 din TFUE.

V.2. Punctul de vedere al intimatului Consiliul Concurenţei cu privire la Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene depusă de revizuenta A. SRL

Intimatul Consiliul Concurenţei a depus Punct de vedere la Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, astfel cum a fost formulată de revizuentă, solicitând respingerea acesteia, raportat la Decizia nr. 45/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi la faptul că aspectele reţinute în cadrul acesteia au fost analizate şi confirmate şi de Avocatul General în Cauza C-676/2017, la care face referire şi revizuenta.

Susţine că instanţele naţionale au la dispoziţie suficiente repere jurisprudenţiale, atât naţionale cât şi europene, cu privire la interpretarea şi respectarea principiului echivalenţei în ceea ce priveşte cererile de revizuire întemeiate pe cele două norme naţionale, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 respectiv art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă.

VI. Procedura de soluţionare a cererii de revizuire

În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de revizuire şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 201 coroborat cu dispoziţiile art. 509-513 C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data 03.03.2023, a fost fixat primul termen pentru judecata cererii de revizuire la data de 12.09.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 din C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare, în principal, asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, astfel cum a fost formulată şi motivată de revizuenta A. S.R.L. şi, în subsidiar, asupra excepţiei tardivităţii cererii de revizuire, invocată de intimatul Consiliul Concurenţei.

VII. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra revizuirii, potrivit art. 21 din Legea nr. 554/2004 şi art. 509-513 C. proc. civ.

VII.1. Asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, astfel cum a fost formulată de revizuenta A. SRL

VII.1.1. Consideraţii generale

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

In conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C 186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competenţa instanţei naţionale, care este investită cu soluţionarea cauzei, are cunoş­tinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilităţii unei norme comunitare, solicitată de instanţa naţională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12) sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că şi instanţele care soluţionează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenţei şi utilităţii interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecăţii.

În cauza 283/81, CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA, soluţionată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanţele şi factorii ce trebuie avuţi în vedere de instanţele naţionale (inclusiv de cele ale căror soluţii nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanţa Uniunii Europene cu solicitarea pronunţării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curţii în această cauză a fost că instanţele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părţile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluţionarea litigiului.

Tot in jurisprudenţa CJUE s-a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii. Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Pentru a aprecia asupra necesităţii sesizării CJUE cu privire la interpretarea dreptului comunitar, se vor avea în vedere dispoziţiile de drept comunitar relevante şi considerate de revizuentă ca fiind neclare.

VII.1.2. Analiza în concret a cererii de sesizare

Examinând această cerere, astfel cum a fost prezentată si motivată, în raport de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, apreciind că întrebarea preliminară infăţişată nu întruneşte cerinta de a fi utilă şi pertinentă in soluţionarea litigiului, în sensul că prezumţia de pertinenţă este răsturnată fata de consideraţiunile în continuare expuse.

Pentru a deveni necesară trimiterea preliminară, în lumina consideraţiilor generale mai sus expuse, trebuie să existe un dubiu serios şi legitim în ceea ce priveşte înţelegerea, interpretarea sau aplicarea unor dispoziţii unionale invocate, dubiu care trebuie să reiasă cu evidenţă.

Înalta Curte constată că revizuienta a invocat necesitatea interpretării prevederilor articolului 4 alin. (3) TUE şi a articolului 101 TFUE prin prisma principiului echivalenţei şi efectivităţii raportat la similitudinea dintre procedura de formulare a cererii de revizuire a unei hotărâri definitive în termen de trei luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României a unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se declară neconstituţionalitatea unei prevederi naţionale ca urmare a unei excepţii ridicate în cauza respectivă şi procedura de revizuire a hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate cu privire la o întreprindere, având ca motiv de revizuire publicarea unei hotărâri CJUE.

Astfel, conform legii naţionale, pe de o parte, pentru motivul de revizuire constând în pronunţarea Curţii Constituţionale cu privire la o excepţie de neconstituţionalitate invocată în cauză, partea interesată poate introduce o cerere de revizuire în termen de 3 luni, termen care curge de la data la care excepţia de neconstituţionalitate respectivă s-a publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I; pe de altă parte, pentru motivul de revizuire constând în pronunţarea unei hotărâri a CJUE ulterior pronunţării definitive în cauză, partea interesată are la dispoziţie un termen de o lună care curge de la data la care părţii i s-a comunicat hotărârea definitivă a cărei revizuire o solicită.

Astfel, în esenţă se invocă dubiul cu privire la faptul dacă interpretarea dispoziţiilor de drept unional mai sus menţionate se opune normelor naţionale, care deschid calea revizuirii într-o modalitate procesuală diferită în cele două ipoteze, invocate ca fiind similare, potrivit opiniei revizuientei.

Înalta Curte constată că nu se verifică necesitatea sesizării instanţei europene din această perspectivă, deoarece aceasta a avut deja ocazia să verifice colateral o chestiune similară, ocazie cu care a exprimat consdieraţii suficiente care pot desluşi înţelesul normei unionale.

Astfel, din perspectiva principiului echipolenţei, CJUE a pronunţat decizia in cauza C-676/17, în cadrul căreia a reţinut că "se impune, aşadar, să se verifice dacă cererea de revizuire poate fi considerată ca fiind similară unei acţiuni întemeiate pe o încălcare a dreptului naţional, ţinând cont de obiectul, de cauza, precum şi de elementele esenţiale ale acestor acţiuni."

Contrar opiniei exprimate de Comisie, instanţa europeană a reţinut că "în cadrul articolului 509 alin. (1) punctul 11 din Codul de procedură civilă, decizia pronunţată de Curtea Constituţională prin care se declară neconstituţionalitatea unei prevederi naţionale permite revenirea doar asupra hotărârii judecătoreşti definitive adoptate în cadrul procedurii în cursul căreia părţile au invocat neconstituţionalitatea unei prevederi naţionale, în timp ce articolul 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ar permite revenirea asupra oricărei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate cu încălcarea dreptului Uniunii. Cu toate acestea, în lipsa unei precizări referitoare la acest din urmă aspect, Curtea nu este în măsură să se pronunţe cu privire la existenţa sau la lipsa similitudinii dintre cererea de revizuire instituită la articolul 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi cea prevăzută la articolul 509 alin. (1) punctul 11 din C. proc. civ. şi nici, prin urmare, cu privire la aspectul dacă cerinţele care decurg din principiul echivalenţei sunt respectate în speţă. În aceste condiţii, revine instanţei de trimitere sarcina de a verifica respectarea principiului echivalenţei în cauza principală, în lumina jurisprudenţei citate la punctul 30 din prezenta hotărâre, amintindu-se că instanţa menţionată păstrează posibilitatea de a prezenta o nouă cerere de decizie preliminară atunci când va fi în măsură să furnizeze Curţii toate elementele care să îi permită acesteia să se pronunţe cu privire la aspectul respectării principiului echivalenţei" (prg 39, 40 şi 41).

Pe de altă parte, nu se relevă dificultatea deosebită a interpretării normei unionale, cât timp criteriile esenţiale de analiză au fost avansate deja de instanţa europeană în numeroase decizii, iar ca regulă aplicarea în concret a celor două principii (echivalenţă şi efectivitate) este dată în sarcina instanţelor naţionale.

Prin urmare, fata de toate argumentele mai sus arătate, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară propusă de revizuenta A. S.R.L., ca nefondată.

VII.2. Asupra excepţiei tardivităţii cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004

Prevederile art. 21 alin. (2) din Legea 554/2004 permit retractarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile, care au fost pronunţate cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar.

Potrivit art. 27 din C. proc. civ. (legea aplicabilă hotărârilor), "hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul".

La data introducerii cererii de chemare în judecată (respectiv 22.12.2014), art. 21 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 prevedea ca: "cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrata de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare".

Acest text a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1609/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27.01.2011, Curtea Constituţională reţinând neclaritatea reglementării, care afectează dreptul de acces la justiţie, de vreme ce, la acel moment, potrivit vechiul C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti irevocabile nu se comunicau părţilor.

Ulterior, dispoziţiile în discuţie au fost abrogate, alături de celelalte două teze ale art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prin Legea nr. 299/2011, declarată la rândul ei neconstituţionala prin Decizia nr. 1039/2012 a Curţii Constituţionale.

Ca efect al acestei din urmă decizii a Curţii Constituţionale, prevederile art. 21 alin. (2), tezele 1 şi III, au reintrat în fondul activ al legislaţiei, singurul interval în care ele nu au produs efecte situându-se între 25.12.2011, data intrării în vigoare a legii de abrogare şi 29.01.2013, data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 1039/2012 a Curţii Constituţionale.

În schimb, efectele prevederilor art. 21 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, în forma anterioară pronunţării Deciziei nr. 1609/2010 a Curţii Constituţionale, au încetat în condiţiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, în condiţiile omisiunii legiuitorului de a interveni pentru a pune în acord dispoziţiile neconstituţionale cu cele ale Constituţiei.

Cum celelalte două teze ale art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv teza I si a III-a, au continuat să facă parte din dreptul pozitiv, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, chemată să preîntâmpine apariţia unei jurisprudenţe neunitare, a pronunţat Decizia nr. 45/2016, prin care a decis că termenul în care poate fi formulată cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este de o lună si curge de la data comunicării hotărârii definitive, supuse revizuirii.

Ulterior, prin art. I pct. 20 din Legea nr. 212/2018, art. 21 din Legea nr. 554/2004 s-a modificat, în sensul interpretat prin decizia de unificare a jurisprudenţei.

La pct. 21 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 43/2020 publicata in M. Of. 446/2020 se arata ca prin Decizia nr. 45/2016 "Înalta Curte de Casaţie si Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu s-a substituit Parlamentului prin crearea ab novo a unei reguli privitoare la durata termenului în care se poate introduce calea de atac a revizuirii, ci s-a menţinut in limitele competentei sale conferite de legiuitor prin art. 126 alin. (3) din Constituţie, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti".

Nu se poate reţine teza revizuientei, în sensul că la data începutului procesului, respectiv 21.12.2014, era în vigoare art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 care nu instituia un termen pentru introducerea cererii de revizuire pentru motivul constând în pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, astfel că o interpretare în sensul că A. nu ar fi la acest moment în termenul legal de introducere a cererii de revizuire ar fi o adăugare nepermisă la lege, de vreme ce la momentul începutului procesului nu era instituit un termen legal pentru introducerea revizuirii pentru motivul arătat.

Teoria revizuientei este inconsistentă; deşi aceasta invocă termenul de 3 luni avansat în cadrul întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor de contencios administrativ ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel (o întâlnire informală de unificare a practicii judiciare, care nu putea conduce la o soluţie cu eficienţă şi obligativitate juridică), nici această soluţie nu ar fi putut conduce la considerarea prezentei cereri de revizuire ca fiind declarată în termen.

Înalta Curte constată că interpretarea corectă a textului de lege în forma sa în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată a fost realizată prin Decizia nr. 45/2016 a ICCJ cu putere obligatorie, astfel că orice aplicare ulterioară a acestei forme a legii trebuie să aibă în vedere modalitatea de interpretare statuată prin această decizie.

Deciziile de unificare pronunţate de instanţa supremă sunt obligatorii, potrivit legii, de la data publicării lor, pentru toate situaţiile de aplicare a legii incidente în forma respectivă şi ivite ulterior ca moment cronologic; nu reprezintă o încălcare a prev. art. 27 din C. proc. civ., deoarece forma interpretată a legii prin deciziile de unificare face corp comun cu legea interpretată începând de la data publicării deciziilor de unificare, considerându-se că în acest fel trebuia interpretată de la intrarea sa în vigoare.

Astfel, termenul aplicabil cererii de revizuire de faţă este cel de o lună de la comunicarea deciziei definitive nu în baza modificării aduse prin Legea nr. 212 din 25 iulie 2018 (prin care legiuitorul din România a modificat art. 21 din Legea 554/2004, fiind precizat la alin. (3) că "cererea de revizuire se introduce în termen de o lună de la data comunicării hotărârii definitive şi se soluţionează de urgenţă şi cu precădere"), care nu era în vigoare la data de 22.12.2014 -data începutului procesului- şi nu este aplicabilă cauzei, ci în baza aplicării modalităţii corecte de interpretare a legii în forma sa în vigoare la data de 22.12.2014.

Interpretarea si aplicarea art. 21 alin. (2), in forma in vigoare la data introducerii acţiunii in anulare (decembrie 2014), nu se poate face decât în acord cu dezlegarea clara dată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, prin Decizia nr. 45/2016.

Or, reperele legale, respectiv succesiunea normelor prezentate mai sus, interpretate în sensul avut în vedere de Decizia nr. 45/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum si reperele jurisprudenţiale ale Curţii Constituţionale releva că, pentru ipoteza prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, termenul de revizuire a început să curgă de la data comunicării deciziei atacate.

Data comunicării deciziei, asa cum însăşi revizuenta subliniază in cererea de revizuire, a fost la 24.11.2020, moment de la care a inceput sa curgă termenul de revizuire de o luna.

Calculând termenul de revizuire, întemeiata pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu respectarea dispoziţiilor art. 181 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) din C. proc. civ., termenul de exercitare a revizuirii împotriva Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie nr. 5186/15.10.2020 s-a împlinit cu mult inainte de data formulării cererii de revizuire, aceasta fiind astfel tardiv introdusa.

Din perspectiva invocării încălcării principiilor echivalenţei şi a efectivităţii, similaritatea invocată de revizuientă urmăreşte a crea un dubiu cu privire la respectarea principiilor echivalenţei şi efectivităţii în ipoteza invocării priorităţii dreptului unional comparativ cu ipoteza invocîrii deciziilor Curţii Constituţionale.

Potrivit jurisprudenţei CJUE, "potrivit principiului cooperării loiale, care este consacrat în prezent la articolul 4 alin. (3) TUE, modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor care urmăresc să asigure protecţia drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor acţiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenţei) şi nu trebuie să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivităţii) potrivit art. 4 alin. 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană ("TUE"), în temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate" (a se vedea par. 36 din cauza C-93/12, par. 22 din cauza C-234/17, par. 46 din cauza C-268/06).

În acord cu principiile din dreptul Uniunii, statele membre nu sunt obligate să revină asupra unei hotărâri definitive pentru a ţine seama de interpretarea unei dispoziţii relevante a acestui drept, adoptată de Curte ulterior pronunţării hotărârii respective. Cu toate acestea, aşa cum CJUE a arătat în Hotărârile Impresa Pizzarotti şi Târşia, în cazul în care normele de procedură interne aplicabile prevăd posibilitatea ca instanţa naţională să revină, în anumite condiţii, asupra unei hotărâri definitive pentru a face ca situaţia să fie compatibilă cu dreptul naţional, această posibilitate trebuie să prevaleze, în conformitate cu principiile echivalenţei şi eficacităţii, dacă sunt întrunite condiţiile menţionate, pentru a restabili conformitatea situaţiei în discuţie în litigiul principal cu dreptul Uniunii.

Astfel, România, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, nu a fost obligată să prevadă în dreptul intern o cale de atac extraordinară care să fundamenteze revenirea asupra unei hotărâri definitive pentru motivul pronunţării CJUE într-o cauză, însă odată introdusă această cale în dreptul intern, aceasta trebuie să respecte principiile echivalenţei şi efectivităţii şi să nu existe o altă cale procedurală similară de natură internă care urmăreşte să asigure protecţia drepturilor justiţiabililor mai favorabilă decât acţiunilor care urmăresc să asigure protecţia drepturilor pe care le conferă dreptul Uniunii.

Conform principiului echivalenţei, modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor care urmăresc să asigure protecţia drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor acţiuni similare din dreptul intern.

Conform principiului efectivităţii, modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor care urmăresc să asigure protecţia drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii nu trebuie să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivităţii).

Revizuienta a invocat faptul că partea care doreşte să se prevaleze de hotărârea CJUE care s-a publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene după ce hotărârea instanţei naţionale a rămas definitivă pentru a introduce o cerere de revizuire nu o va putea face niciodată dacă hotărârea CJUE nu a fost publicată cel mai târziu în termen de maxim o lună de la data comunicării hotărârii naţionale definitive, în schimb partea care formulează o cerere de revizuire pe temeiul art. 509 alin. (1) pct. 11 coroborat cu art. 511 alin. (3) din C. proc. civ.. poate aştepta publicarea excepţiei de neconstituţionalitate în Monitorul Oficial, partea I şi formula ulterior cerere de revizuire.

Revizuienta a invocat faptul că modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor care urmăresc să asigure protecţia drepturilor pe care dreptul Uniunii le conferă justiţiabililor să fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor acţiuni similare de natură internă (contrar principiului echivalenţei) şi de asemenea ar face imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (contrar principiului efectivităţii).

Ca urmare, Înalta Curte constată că, pentru a putea verifica existenţa unui dubiu serios cu privire la interpretarea celor două principii în situaţia dată, trebuie demonstrată similaritatea celor două proceduri analizate comparativ de către revizuientă.

Astfel, revizuienta a invocat ca argumente pentru constatarea similarităţii următoarele aspecte:

- cele două motive de revizuire (publicarea hotărârii Curţii Constituţionale şi publicarea hotărârii CJUE) sunt similare, atât publicarea excepţiei de neconstituţionalitate în Monitorul Oficial, partea I, cât şi publicarea hotărârii CJUE în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene permit efectiv părţii interesate să formuleze cerere de revizuire doar în situaţia în care actul respectiv s-a publicat într-o publicaţie oficială;

- cele două acţiuni interne presupun ca hotărârea care naşte dreptul de revizuire (respectiv decizia Curţii Constituţionale pentru dreptul intern şi pronunţarea CJUE pentru dreptul comunitar) să fie ulterioară hotărârii definitive a cărei revizuire se solicită;

- litigiul în care a fost ridicată întrebarea preliminară cu privire la care s-a pronunţat CJUE este strâns şi indisolubil legat de litigiul în care s-a pronunţat hotărârea definitivă a cărei revizuire se solicită, similar cu situaţia prevăzută de art. 509 (1) pct. 11 din C. proc. civ. în care Curtea Constituţională trebuie să se fi pronunţat cu privire la o excepţie de neconstituţionalitate care fusese invocată în cauza care s-a finalizat cu pronunţarea unei hotărâri care se doreşte ulterior a fi revizuită;

- atât motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., cât şi motivul de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004 se referă la hotărâri care nu evocă fondul;

- nu în ultimul rând, pentru ambele motive de revizuire care fac obiectul discuţiei legea prevede că sunt admisibile în cazul unor hotărâri prin care nu este evocat fondul.

Înalta Curte constată că similaritatea avută în vedere de principiile unionale referitoare la echivalenţă şi efectivitate trebuie demonstrată prin aspecte care ţin de esenţa procedurii de revizuire, iar nu de condiţii de formă, aspectele invocate de revizuientă în enumerarea de mai sus fiind neesenţiale din această perspectivă.

Or, similară procedurii de revizuire a unei hotărâri definitive pentru neconformitatea normei naţionale cu modalitatea de interpretare a dreptului unional dedusă dintr-o decizie CJUE nu este procedura de revizuire a unei hotărâri definitive pentru nevaliditatea legii naţionale ca urmare a neconstituţionalităţii acesteia, ci prima ar fi trebuit comparată cu o eventuală procedură de revizuire pentru neconformitate cu modalitatea obligatorie de interpretare a dreptului naţional ca urmare a unei decizii a instanţei supreme date într-un recurs în interesul legii sau ca urmare a pronunţării de către instanţa supremă a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept; or, un astfel de remediu intern privind legea naţională nu este deschis. Procedura de revizuire a unei hotărâri definitive pentru nevaliditatea legii naţionale ca urmare a neconstituţionalităţii acesteia este similară unei eventuale revizuiri pentru nevaliditatea normei unionale ca urmare a pronunţării de către CJUE a unei hotărâri de invalidare a normei unionale.

Astfel, nu se poate reţine că modalitatea procedurală aplicabilă acţiunii care urmăreşte să asigure protecţia drepturilor pe care dreptul Uniunii le conferă justiţiabililor este mai puţin favorabilă decât cea aplicabilă acţiunii similare de natură internă, cât timp acţiunea internă cu acest obiect nu este permisă (nefiind încălcat principiul echivalenţei), iar dreptul unional nu obligă la deschiderea unei căi speciale exclusiv pentru apărarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii. Aşa cum s-a arătat deja, în acord cu principiile din dreptul Uniunii, statele membre nu sunt obligate să revină asupra unei hotărâri definitive pentru a ţine seama de interpretarea unei dispoziţii relevante a acestui drept, adoptată de Curte ulterior pronunţării hotărârii respective.

Evident, nu se pune problema încălcării principiului efectivităţii, cât timp nu există un remediu intern paralel cu privire la care să se aplice comparaţia.

Prin urmare, fata de toate argumentele mai sus arate, Înalta Curte va admite excepţia tardivităţii şi va respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 5186 din 15 octombrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014, ca tardivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de revizuenta A. S.R.L., ca nefondată.

Admite excepţia tardivităţii.

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 5186 din 15 octombrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014, ca tardivă.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 12 septembrie 2023.