Authorization of forensic inspection of hard drive in competition investigation upheld; appeal and preliminary reference to CJEU dismissed

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2023

Asupra contestaţiei de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Sesizarea primei instanţe

Prin cererea nr. x din data de 07.03.2023, înregistrată la aceeaşi dată la Curtea de Apel Bucureşti sub nr. x/2023, Consiliul Concurenţei a solicitat autorizarea inspectării unităţii HDD, WD10EZEX - 22MFCA0, S/N: x copiate şi sigilate cu sigiliile albastre autocolante "Consiliul Concurenţei x" şi "Consiliul Concurenţei y" în timpul inspecţiei inopinate desfăşurate la sediul social al întreprinderii A. S.A., în perioada 01- 03.11.2022.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, prin încheierea nr. 3 din 8 martie 2023, a admis cererea formulată de Consiliul Concurenţei şi a autorizat inspectarea unităţii HDD, WD10EZEX - 22MFCA0, S/N: x copiate şi sigilate cu sigiliile albastre autocolante "Consiliul Concurenţei x" şi "Consiliul Concurenţei y" în timpul inspecţiei inopinate desfăşurate la sediul social al întreprinderii A. S.A., în perioada 01- 03.11.2022, pentru o perioadă de 90 de zile, începând cu data de 15.03.2023.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie A. S.A., prin care a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună admiterea contestaţiei şi casarea în tot a încheierii contestate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, urmând ca, în rejudecare, să se dispună respingerea cererii de autorizare formulate de Consiliul Concurenţei, în ceea ce priveşte autorizarea inspectării unităţii HDD, WD10EZEX - 22MFCA0, S/N: x copiate şi sigilate cu sigiliile albastre autocolante "Consiliul Concurenţei x" şi "Consiliul Concurenţei y" în timpul inspecţiei inopinate desfăşurate la sediul social al întreprinderii A. S.A., în perioada 01- 03.11.2022, pentru o perioadă de 90 de zile, începând cu data de 15.03.2023.

Încheierea atacată este nelegală şi netemeinică, ea fiind afectată de vădite vicii de legalitate.

Încheierea atacată este nemotivată, în considerentele încheierii fiind practic reluate, în mod cvasi-identic, susţinerile prezentate de Consiliul Concurenţei în cuprinsul cererii de autorizare. O astfel de motivare este insuficientă, în condiţiile în care ea nu cuprinde niciun considerent propriu instanţei.

Or, nerespectarea obligaţiei de motivare - obligaţie reglementată în mod expres în materia analizată, la art. 40 alin. (2) din Legea concurenţei, teză finală, conduce la subminarea autorităţii hotărârii judecătoreşti întrucât, pe de o parte, împiedică accesul întreprinderii la o cale de atac efectivă iar, pe de altă parte, nu permite instanţei de control judiciar a realiza în mod efectiv controlul jurisdicţional, asupra încheierii atacate.

Din analiza încheierii Contestate, urmează a se observa faptul că, în cauză, Curtea de Apel Bucureşti motivează încheierea în mod strict formal - în concret. în considerentele încheierii de autorizare sunt preluate mot-a-mot precizările realizate de C. civ. în cuprinsul cererii de autorizare.

Astfel cum se va observa, contrar dispoziţiilor art. 40 alin. (2) teză finală din Legea concurenţei nr. 21/1996, Instanţa de autorizare nu motivează în concret încheierea Atacată, prin redarea punctuală a considerentelor care au condus la adoptarea deciziei.

Potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (2) din Legea concurenţei:

"Cererea de autorizare se judecă în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Judecătorul se pronunţă asupra cererii de autorizare în termen de cel mult 48 de ore de la data înregistrării cererii. încheierea se motivează şi se comunică Consiliului Concurentei în tenven de cel mult 48 de ore de la pronunţare."

De asemenea, în cuprinsul încheierii atacate, instanţa nu analizează şi, pe cale de consecinţă, nu redă niciun considerent referitor la proporţionalitatea măsurilor (nu analizează şi nu motivează aspectul ca măsurile preconizate să nu fie nici arbitrare şi nici excesive), fiind astfel încălcate principiile de bază ale dreptului european în materia inspecţiilor realizate de autorităţile naţionale de concurenţă.

În plus, netrecând deloc cererea de autorizare printr-un filtru propriu, Curtea de Apel Bucureşti nu sesizează faptul că, autoritatea justifică măsurile coercitive numai pentru o perioadă limitată de timp, pentru perioada anterioară datei de 24.09.2021, Consiliul Concurenţei nedeţinând nici cel mai mic indiciu care să justifice autorizarea judiciară solicitată şi, respectiv, măsurile coercitive preconizate (care implică inspectarea de documente şi informaţii începând cu anul 2002).

Mai precis, deşi în vederea declanşării investigaţiei şi în vederea determinării limitelor în care se va desfăşura investigaţia, autoritatea a analizat atât informaţii aferente perioadei 24.09.2021 - 01.11.2022, cât şi informaţii aferente perioadei anterioare datei da 24.09.2021, din analiza Consiliului Concurenţei a rezultat faptul că:

- se verifică existenţa de indicii privind săvârşirea de posibile fapte anticoncurenţiale, pentru perioada 24.09.2021-01.11.2022;

- cât priveşte perioadele anterioare datei de 24.09.2021, deşi avute în vedere cu ocazia analizei realizate de C. civ., datele corespunzătoare perioadelor anterioare nu au relevat nici cel mai mic indiciu de natură a justifica ingerinţa Autorităţii, autorizată potrivit încheierii Atacate.

Ca un ultim aspect, a precizat faptul că, potrivit junsprudenţei constante a CEOO, inspecţiile inopinate din materia concurenţei sunt asimilate percheziţiilor din materie penală, iar un astfel de mandat/o astfel de autorizare nu poate fi exprimată în termeni generali, precum în situaţia încheierii de autorizare din speţă.

În drept, contestaţia a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 40 alin. (7) din Legea concurenţei, pe dispoziţiile Regulamentului de procedură al Consiliului Concurenţei din 29.06.2017, pe celelalte dispoziţii ale Legii concurenţei, pe dispoziţiile C. proc. civ., precum şi pe jurisprudenţa CEDO şi CJUE şi toate celelalte dispoziţii de drept naţional şi european indicate în cuprinsul cererii, cu luarea în considerare şi a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Constituţia României.

3.1. La termenul de judecată din data de 25 mai 2023, contestatoarea a depus la dosar cerere privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

a) se opun interpretării şi aplicării art. 40 alin. (2) şi alin. (4) din Lege concurenţei nr. 21/1996 ("Legea concurenţei"), de o manieră ce a condus la o practică a instanţelor naţionale de autorizare a inspecţiilor inopinate ale autorităţii naţionale de concurenţă, precum şi de autorizare ulterioară a desfăşurării de acţiuni specifice inspecţiei, asupra informaţiilor stocate şi arhivate în mediul concurenţei nr. 21/1996 ("Legea concurenţei"), de o manieră ce a condus la o practică a instanţelor naţionale de autorizare a inspecţiilor inopinate ale autorităţii naţionale de concurenţă, precum şi de autorizare ulterioară a desfăşurării de acţiuni specifice inspecţiei, asupra informaţiilor stocate şi arhivate în mediul electronic (şi care au fost preluate cu ocazia acestor inspecţii), precum cea din acţiunea principală, în care analiza instanţei naţionale se rezumă la însuşirea/reluarea în mod generic a argumentelor aduse de autoritatea de concurenţă în cererea de autorizare a inspecţiei, fără o analiză propriu-zisă şi o argumentaţie proprii instanţei de autorizare, care să asigure proporţionalitatea măsurilor de inspecţie şi care să elimine riscul ca măsurile coercitive preconizate să aibă un caracter arbitrar sau excesiv?

b) impun o obligaţie în sarcina instanţelor naţionale ce autorizează inspecţi le inopinate ale autorităţii naţionale de concurenţă şi desfăşurarea de activităţi specifice asupra mediilor de stocare pe care au fost preluate, cu ocazia aces'or inspecţii, informaţiile stocate şi arhivate în mediul electronic, de a interpreta şi aplica art. 39 şi 40 din Legea concurenţei, în sensul limitării în mod expres, prin hotărârea de autorizare judecătorească a inspecţiei/prin hotărârea de autorizare judecătorească a desfăşurării activităţilor specifice, asupra mediilor electronice de stocare, pe care sunt stocate şi arhivate informaţiile preluate cu ocazia inspecţiei, a documentelor şi informaţiilor ce pot fi ridicate de că re inspectorii de concurenţă, doar la documente şi informaţii cu privire la bunurile şi serviciile oferite de întreprinderea inspectată pe piaţa/sectorul ce face obiectul investigaţiei autorităţii de concurenţă?

c) impun o obligaţie în sarcina instanţelor naţionale ce autorizează inspecţiile inopinate ale autorităţii naţionale de concurenţă şi realizarea de activităţi specifice asupra informaţiilor stocate şi arhivate în mediul electronic şi care au fost preluate cu ocazia inspecţiei, de a interpreta şi aplica art. 39 şi 40 din Legea concurenţei, în sensul de a limita perioada/intervalul de timp ce poate face obiectul inspecţiei inopinate (inspectorii de concurenţă putând examina şi ridica doar acele documente şi informaţii relevante pentru investigaţie, ce se circumscriu acestei perioade) la perioada pentru care autoritatea de concurenţă justifică că deţine informaţii/indicii pentru a suspecta o potenţială încălcare a regulilor de concurenţă de către întreprinderea inspectată, sau cel mult la perioada corespunzând maximului termenului de prescripţie a dreptului autorităţii de concurenţă de a aplica sancţiuni contravenţionale, potrivit dreptului naţional?

În motivarea cererii de sesizare a CJUE, contestatoarea a arătat în esenţă următoarele:

Trimiterea preliminară reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene, care a fost creat în scopul de a oferi instanţelor judecătoreşti din statele membre mijlocul procedural pentru a asigura o interpretare şi o aplicare uniforme a acestuia pe întreg teritoriul Uniunii.

Potrivit art. 19 (3) (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană ("TUE") şi art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene ("TFUE"), CJUE este competentă să se pronunţe cu titlu preliminar cu privire la interpretarea dreptului Uniunii şi cu privire la validitatea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 TFUE, o instanţă naţională poate adresa CJUE o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare referitoare la interpretarea sau validitatea unei norme a dreptului Uniunii, în cazul în care apreciază că o astfel de decizie îi este necesară pentru soluţionarea litigiului cu care a fost sesizată.

Se impune sesizarea CJEU pentru asigurarea interpretării dreptului naţional conform dispoziţiilor europene, de natură să asigure respectarea drepturilor întreprinderilor supuse inspecţiilor Consiliului Concurenţei, în virtutea principiilor efectivităţii şi supremaţiei dreptului Uniunii.

Astfel cum reiese din secţiunile anterioare, dreptul european şi CEDO au trasat linii ferme în ceea ce priveşte puterile de inspecţie ale autorităţilor, respectiv măsurile ce trebuie luate de statele membre pentru protejarea drepturilor societăţilor inspectate:

- măsurile coercitive preconizate de către autorităţile naţionale de concurenţă trebuie să facă obiectul unui control judecătoresc efectiv, de natură să asigure proporţionalitatea acestora (faptul că nu sunt nici arbitrare şi nici excesive), în baza unor criterii obiective - existenţa unui astfel de control efectiv destinat să asigure respectarea dreptului Uniunii este inerentă unui stat de drept;

- protecţia împotriva unor intervenţii arbitrare sau disproporţionate ale autorităţilor publice în sfera de activitate privată a unei persoane (fizice sau juridice) este un principiu general al dreptului Uniunii;

- principiul supremaţiei dreptului Uniunii nu permite ca prin aplicarea/interpretarea unor norme interne să se aducă atingere unităţii şi eficacităţii dreptului Uniunii;

- instanţele naţionale sunt obligate să interpreteze dispoziţiile naţionale în lumina dreptului Uniunii şi să dea dreptului intern o interpretare conformă cu cerinţele dreptului Uniunii;

- există limite ferme împotriva "expediţiilor exploratorii" (fishing expeditions) ale autorităţilor de concurenţă, inspecţiile nefiind permise pentru sectoare/activităţi în legătură cu care nu există suspiciuni anterioare de încălcare a legii;

- inspecţiile autorităţilor de concurenţă sunt asimilate unor percheziţii din sfera dreptului penal, iar mandatul nu trebuie formulat în termeni vagi, generali, pentru a nu permite o marjă de apreciere excesivă autorităţii publice.

În ciuda limitărilor clare faţă de mandatul ce poate fi acordat autorităţilor de concurenţă în desfăşurarea de inspecţii inopinate, respectiv obligaţiile instanţelor naţionale de a asigura proporţionalitatea măsurilor coercitive avute în vedere de autoritatea naţională de concurenţă, prevederile Legii concurenţei au un caracter lacunar, conducând la o interpretare a legii, de către instanţele naţionale, contrară dreptului european.

În practică, caracterul lacunar al Legii concurenţei a condus la o practică generalizată a instanţelor unde, astfel cum este exemplificat şi în acţiunea principală, instanţele de autorizare a inspecţiilor Consiliului Concurenţei:

- acordă în mod automat un mandat autorităţii de concurenţă, fără un control judecătoresc efectiv - elocventă în acest sens este lipsa de motivare a încheierilor de autorizare emise de Curtea de Apel Bucureşti. Practic, instanţa se rezumă în a prelua întocmai argumente din cererea de autorizare, fără nicio analiză propriu-zisă şi o argumentaţie proprii instanţei de autorizare;

- încheierile de autorizare emise în baza Legii concurenţei, deşi ar putea include în considerente anumite precizări cu privire la faptele şi sectoarele suspectate de Consiliul Concurenţei, au de regulă un conţinut foarte general, preluat ca atare de către instanţă, din cuprinsul cererii de autorizare formulate de către autoritate şi care conferă autorităţii de concurenţă, în practică, o marjă de apreciere excesivă, respectiv, permite analiza şi preluarea de informaţii şi documente ce depăşesc scopul şi obiectul investigaţiei;

- există numeroase situaţii unde considerentele şi dispozitivul autorizaţiilor judecătoreşti cu privire la inspecţii nu sunt în acord, dispozitivul acordând, spre exemplu, un mandat nelimitat în ceea ce priveşte perioada supusă inspecţiei, deşi investigaţiile (astfel cum sunt detaliate în considerente şi în ordinele specifice ale Consiliului Concurenţei), vizează o perioadă de timp bine delimitată.

Nu în ultimul rând, faţă de circumstanţele cauzei, trebuie avute în vedere şi Recomandările CJUE în atenţia instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, potrivit cărora,,[o] trimitere preliminară se poate dovedi deosebit de utilă în special atunci când se ridică în fata instanţei naţionale o nouă chestiune de interpretare care prezintă un interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului Uniunii [...]".

Astfel, pentru justa soluţionare a acţiunii principale şi având în vedere valoarea de principiu a problemelor de drept aplicabile, de natură a schimba întreaga jurisprudenţă naţională cu privire la autorizarea inspecţiilor Consiliului Concurenţei, consideră că se impuse sesizarea CJUE în cauză.

4. Apărările intimatului

Prin întâmpinare, Consiliul Concurenţei a solicitat respingerea contestaţiei împotriva încheierii atacate şi, în consecinţă, menţinerea acesteia ca legală şi temeinică.

Intimatul Consiliul Concurenţei a arătat că, niciunul din argumentele contestatoarei nu este fundamentat, încheierea criticată respectând atât exigenţele de motivare, cât şi de apreciere a proporţionalităţii măsurii şi de observare a limitelor legale aferente.

Prin punctul de vedere depus la dosar, Consiliul Concurenţei a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Cu privire la cererea contestatoarei de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene:

Examinând cererea contestatoarei de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, apreciind că întrebările preliminare formulate nu întrunesc cerinţa de a fi utile şi pertinente în soluţionarea litigiului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

În conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competenţa instanţei naţionale, care este învestită cu soluţionarea cauzei, are cunoştinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilităţii unei norme comunitare, solicitată de instanţa naţională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că şi instanţele care soluţionează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenţei şi utilităţii interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecăţii.

În cauza 283/81, Cilfit şi Lanificio di Gavardo SpA, soluţionată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanţele şi factorii ce trebuie avuţi în vedere de instanţele naţionale (inclusiv de cele ale căror soluţii nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanţa Uniunii Europene cu solicitarea pronunţării unei hotărâri preliminare.

Astfel, concluzia Curţii în această cauză a fost că instanţele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părţile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluţionarea litigiului.

Tot în jurisprudenţa CJUE s-a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Aşadar, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se formulează doar în situaţia în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se iveşte problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare.

Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului uniunii europene pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Înalta Curte reţine că, în materie, Curtea de Justiţie a recunoscut instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, iar instanţei naţionale îi revine obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme a uniunii.

Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare sau validitate a dreptului european, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Raportat la considerentele şi reperele jurisprudenţiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reţine lipsa de pertinenţă dar şi de utilitate a întrebărilor propuse de contestatoare, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a CJUE formulată în cauză.

În speţă, constată Înalta Curte că, toate întrebările preliminare formulate se referă la aspecte ce ţin strict de lămurirea situaţiei de fapt şi de aplicarea normelor legale la aceasta, iar nu la concepte sau noţiuni de drept european, astfel cum impune utilizarea mecanismului întrebărilor preliminare.

În ceea ce priveşte prima întrebare, referitoare la pretinsa nemotivare a încheierii emise de Curtea de Apel Bucureşti, constată instanţa de control judiciar că, practic, aceasta înglobează criticile de nelegalitate formulată faţă de încheierea de autorizare contestată, susţinându-se totodată, că instanţa a preluat formulările din cererea de autorizare, fără a efectua un examen propriu al autorizării inspecţiei.

Or, întrebarea urmăreşte să soluţioneze, prin mecanismul sesizării CJUE, divergenţa de opinie cu intimatul în ceea ce priveşte motivarea încheierii contestate.

Constată Înalta Curte că, soluţionarea întrebării ar implica analiza fondului litigiului şi interpretarea/aplicarea dreptului naţional de către instanţa europeană, demers ce excedează competenţelor sale în contextul procedurii întrebărilor preliminare.

Referitor la cea de a doua întrebare, ce vizează obiectul investigaţiei autorităţii de concurenţă, reţine Înalta Curte că, prin aceasta, contestatoarea urmăreşte ca instanţa europeană să procedeze la interpretarea normelor dreptului intern în ceea ce priveşte limitele investigaţiei Consiliului Concurenţei, prin raportare la obiectul acesteia, şi, totodată, să interpreteze legislaţia naţională în ceea ce priveşte conţinutul încheierii de autorizare a inspecţiei.

Reţine Înalta Curte că, aspectele invocate de contestatoare nu pun o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene, ci o problemă de aplicare a acestui drept, care este atributul instanţei naţionale.

Referitor la cea de a treia întrebare, vizând pretinsa limitare a obiectului inspecţiei inopinate la perioada pentru care Consiliul Concurenţei justifică că deţine informaţii/indicii, constată instanţa de control judiciar că, întrebarea formulată implică o soluţionare pe fond a cauzei.

Astfel, prin întrebările formulate, contestatoarea nu urmăreşte să obţină interpretarea unor reglementări europene, cu privire la care se presupune că ar avea un conţinut neclar, ci, în realitate, încearcă să determine interpretarea situaţiei de fapt din prezenta cauză de către instanţa europeană.

În cazul de faţă, nu este vorba de o solicitare care să vizeze validitatea sau interpretarea normelor de drept european, contestatoarea urmărind, în esenţă, dezlegarea litigiului de către instanţa europeană, în condiţiile în care, Înalta Curte constată că speţa oferă suficiente elemente pentru ca instanţa supremă să fie în măsură să soluţioneze cauza prin aplicarea reglementărilor naţionale în acord cu dreptul Uniunii Europene.

Aşadar, din chiar modalitatea de formulare a întrebărilor preliminare, prin referire la aspecte de fapt aflate în dispută şi reciproc contestate de către părţi, asupra cărora instanţa naţională urmează a se pronunţa în litigiul principal, Înalta Curte reţine că se tinde, în realitate, să obţină o "decizie de îndrumare" în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, din partea CJUE, ceea ce evident excedează competenţei acestei din urmă instanţe.

Conform prevederilor art. 267 TFUE şi ale jurisprudenţei în materie, CJUE are doar obligaţia interpretării normelor indicate de instanţa naţională, cu luarea în considerare a particularităţilor cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul demersului judiciar şi fără a pronunţa o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident şi exclusiv atributul instanţei naţionale.

Faţă de aceste împrejurări de fapt şi de drept, având în vedere conţinutul întrebărilor preliminare propuse, care relevă aspecte ce intră în competenţa de analiză şi soluţionare a instanţei naţionale, Înalta Curte constată că dezlegarea prezentului recurs nu depinde de interpretarea ce ar urma să fie dată de CJUE., astfel că va respinge cererea contestatoarei privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei

Examinând legalitatea încheierii contestate prin prisma criticilor invocate, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea cu nr. x din 07.03.2023, Consiliul Concurenţei a solicitat Curţii de Apel Bucureşti, în temeiul art. 39 şi 40 din Legea nr. 21/1996, precum şi ale art. 26 alin. (8) din Regulamentul de procedură al Consiliului Concurenţei, autorizarea inspectării unităţii HDD, copiate şi sigilate cu sigiliile Consiliului Concurenţei tip autocolant nr. x şi y în timpul inspecţiei inopinate care a avut loc la sediul A. în perioada 01-03.11.2022.

Prin încheierea nr. 3 din data de 08.03.2023, contestată în prezenta cauză, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea formulată de Consiliul Concurenţei şi a autorizat inspectarea unităţii HDD sus-menţionate.

În susţinerea contestaţiei, s-a arătat în esenţă că, încheierea este nemotivată; instanţa nu a respectat exigenţele referitoare la verificarea respectării standardului de proporţionalitate a măsurii preconizate; nu este indicată perioada din care provin datele şi informaţiile preluate pe unitatea HDD a cărei inspecţie a fost autorizată.

Sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse susţinerile contestatoarei, în sensul că, încheierea care face obiectul cauzei de faţă este nemotivată.

Contrar celor susţinute de contestatoare, soluţia primei instanţe instanţe este corespunzător argumentată, iar, motivarea îndeplineşte exigenţele aplicabile în materia unei hotărâri judecătoreşti.

În concret, cu privire la modalitatea de motivare a hotărârii judecătoreşti, C. proc. civ. nu conţine dispoziţii de detaliu, reglementând doar în art. 425 considerentele hotărârii, ca parte a conţinutului hotărârii, ce cuprinde "obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Aplicarea acestei dispoziţii se face având în vedere şi jurisprudenţa CEDO, potrivit căreia un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna în funcţie de natura cauzei, de circumstanţele acesteia. Motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte - dar nici ignorarea lor - ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Totodată, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

Astfel, din parcurgerea considerentelor încheierii, reiese faptul că, aceasta răspunde exigenţelor unei motivări clare şi sistematice, fiind prezentată detaliat situaţia de fapt care a determinat solicitarea, temeiul de drept şi raţiunile pentru care o astfel de măsură se impune a fi autorizată, fiind pronunţată cu corecta aplicare a prevederilor art. 40 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 .

Curtea de Apel Bucureşti a procedat la verificarea justificării măsurii inspecţiei forensic în contextul investigaţiei declanşate de intimatul Consiliul Concurenţei, reţinând în concret argumentele care arată necesitatea unui astfel de demers pentru succesul operaţiunii de identificare a documentelor relevante.

Încheierea conţine motivarea proporţionalităţii măsurii inspectării unităţii HDD, ţinând cont de scopul urmărit de Consiliul Concurenţei, respectiv acela de a identifica şi de a obţine informaţii şi documente necesare pentru a verifica realitatea şi sfera unei situaţii de fapt şi de drept determinate.

În încheiere se arată în mod expres funcţia deţinută de domnul B. în cadrul A. şi responsabilităţile acestuia, cu relevanţă pentru obiectul investigaţiei.

Aşadar, prima instanţă a apreciat că măsura inspectării unităţii HDD nu este nici arbitrară şi nici excesivă, ţinând cont în special de obiectul inspecţiei, gravitatea încălcării suspectate, importanţa elementelor de probă.

Totodată, prin încheiere se arată necesitatea de a fi parcurşi paşii inspecţiei forensic, pentru a se examina în concret informaţiile digitale existente pe discul copiat, în vederea selectării documentelor concludente pentru potenţiala conduită anticoncurenţială investigată de Consiliul Concurenţei.

Prin urmare, încheierea contestată, conţine atât detalierea situaţiei de fapt, cât si chestiunile de drept incidente în cauză.

Contestatoarea a mai susţinut că, în încheierea contestată nu este indicată perioada din care provin datele şi informaţiile preluate pe unitatea HDD a cărei inspecţie a fost autorizată.

Contestatoarea A. a arătat că, "având în vedere vechimea în cadrul A. a dlui B., documentele şi informaţiile preluate prin procedura forensic acoperă o perioadă foarte îndelungată de timp, de peste 20 de ani, datând inclusiv din anul 2002".

Argumentele contestatoarei A. privind perioada din care provin datele şi informaţiile preluate pe unitatea HDD nu pot fi primite.

Reţine Înalta Curte că, în realitate, contestatoarea A. confundă perioada la care se referă indiciile de declanşare a investigaţiei cu durata faptei investigate. Împrejurarea că autoritatea de concurenţă deţine indicii care se referă la perioada 24.09.2021-19.09.2022 nu limitează investigaţia autorităţii la această perioadă, întrucât, de principiu, situaţia în care durata reală a faptei investigate se întinde pe o perioadă diferită -de obicei, mai lungă- decât cea cu privire la care autoritatea deţine iniţial indicii.

Astfel, la debutul investigaţiei, Consiliul Concurenţei nu deţine, în mod obiectiv, date suficiente care să îi permită o circumstanţiere precisă şi completă a faptei.

Instrumentele procedurale, precum inspecţiile inopinate, pe care le deţine Consiliul Concurenţei în cadrul unei investigaţii permit strângerea de informaţii ce conduc la o conturare cât mai exactă a dimensiunii faptei investigate, aceasta nefiind predeterminată, nici sub aspectul duratei şi nici sub alte aspecte (părţi implicate, pieţe relevante etc), de informaţiile deţinute la momentul declanşării sau la cel al efectuării inspecţiilor inopinate.

În acest sens, în Cazul T-339/04, France Telecom S.A. vs Comisia, s-a reţinut în esenţă că, în decizia de inspecţie, Comisia Europeană nu are obligaţia de a delimita precis piaţa în cauză, de a încadra juridic exact încălcările prezumate sau de a indica perioada în cursul căreia ar fi fost comise încălcările, ci trebuie să indice în cel mai precis mod posibil, prezumţiile pe care înţelege să le verifice, prin urmare, posibila faptă anticoncurenţială care face obiectul investigaţiei în dreptul naţional. Întrucât la nivelul Comisiei Europene nu exista un ordin de declanşare a investigaţiei, similar dreptului intern, ci doar decizia prin care se dispune inspecţia, "prezumţia" la care face referire jurisprudenţa europeană şi pe care urmăreşte să o verifice autoritatea reprezentând, în mod evident, încălcarea suspectată a normelor de concurenţă.

Susţinerea contestatoarei referitoare la o pretinsă extindere a inspecţiei la perioade care nu au legătură cu faptele anticoncurenţiale cercetate nu reflectă realitatea, întrucât menţine aceeaşi confuzie între perioada vizată de indicii şi durata efectivă a faptei investigate.

Potrivit art. 38 din Legea concurenţei, autoritatea de concurenţă are puterea conferită prin lege de a inspecta orice documente/informaţii legate de încălcarea ce face obiectul investigaţiei, independent de perioada care ar rezulta din indiciile de care dispune la un anumit moment al investigaţiei.

De asemenea, contrar susţinerilor contestatoarei, în situaţia în care indiciile vizează o anumită perioadă, iar informaţiile obţinute relevă o durată mai lungă, nu ar fi necesară nici extinderea investigaţiei, întrucât constatarea că o anumită faptă se întinde pe o durată mai lungă decât cea vizată de indicii nu ar echivala cu o modificare a obiectului investigaţiei. Eventuala extindere a investigaţiei ar opera în situaţii precum necesitatea introducerii în cauză a altor părţi, a modificării pieţei relevante sau atunci când se constată că au fost săvârşite şi alte fapte decât cele avute în vedere la momentul declanşării investigaţiei.

Deoarece nu există o modificare a obiectului investigaţiei, ci este vizată aceeaşi faptă, autoritatea de concurenţă are competenţa de a ridica orice informaţii cu referire la aceasta, nefiind limitată la documentele aferente unei anumite perioade din interiorul întregii durate a încălcării.

Aşadar, nu există nici pentru instanţă obligaţia de a menţiona în cuprinsul încheierii/în dispozitiv un anumit interval de timp, dispozitivul încheierii autorizând Consiliul Concurenţei să investigheze o anumită faptă în integralitatea sa şi nu o anumită perioadă de timp sau anumite documente precis stabilite anterior inspecţiei. Astfel, din punct de vedere procedural nu poate exista noţiunea de "perioadă supusă verificării", întrucât ceea ce este supus verificării este reprezentat de toate informaţiile referitoare la o anumită faptă.

Concluzionând, Înalta Curte reţine că, nu există nicio obligaţie legală şi, în mod corelativ, nicio interdicţie statuată prin lege/jurisprudenţă, din care să rezulte că singurele documente care pot fi ridicate în cursul unei inspecţii sunt cele emise/datate în intervalul presupusei durate de săvârşire a faptei, putând exista documente externe acestei perioade care să fie relevante pentru obiectul investigaţiei.

Ridicarea unor documente emanând din altă perioadă decât cea care rezultă, precum în situaţia de faţă, din indiciile deţinute de autoritate, nu este în sine o dovadă a depăşirii obiectului investigaţiei, întrucât la acest moment nu este stabilită în mod definitiv o durată a faptei (tocmai respectivele documente ar putea demonstra că fapta s-a întins pe o perioadă mai lungă, care cuprinde şi momentul la care ele au fost emise).

De altfel, instanţa care a judecat cererea de autorizare a inspecţiilor inopinate la sediul întreprinderilor investigate a reţinut că faţă de fapta investigată există suspiciunea săvârşirii "cel puţin în perioada 24.09.2021- prezent" (încheierea nr. 21/27.10.2002). Prin urmare, chiar din încheierea iniţială de autorizare rezultă că durata faptei nu este una limitată la perioada menţionată de A., ci există posibilitatea ca aceasta să aibă o durată mai lungă, nefiind determinat în mod expres şi definitiv momentul de început al acesteia, deşi indiciile autorităţii se referă la data 24.09.2021.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa invocată de către contestatoarea A., cauza T-135/09, Nexans c. Comisiei Europene, reţine Înalta Curte că, nu este incidentă în cauză întrucât se referă la o altă situaţie juridică.

În cauza Nexans, anularea deciziei de inspecţie a Comisiei Europene s-a datorat unei "lipse de precizie a deciziei de inspecţie în ceea ce priveşte delimitarea produselor vizate". Prin urmare, în speţa Nexans, motivul anulării deciziei de inspecţie se referă la un aspect esenţial care ţine de delimitarea obiectului investigaţiei, respectiv produsul vizat de aceasta, care nu a fost definit cu precizie, ceea ce ar fi conferit Comisiei Europene posibilitatea de a acţiona într-o manieră discreţionară.

Or, durata faptei nu poate fi asimilată cu produsul vizat, durata fiind un element care poate fi circumstanţiat ulterior în cadrul investigaţiei, în funcţie de elementele obţinute în cadrul investigaţiei, spre deosebire de produs, care ţine tocmai de delimitarea a priori a obiectului investigaţiei.

De altfel, faptul că durata nu este necesar a fi cunoscută încă de la debutul investigaţiei, nefiind, astfel, un element care să limiteze puterile de inspecţie, rezultă şi din dispoziţiile legale referitoare la menţiunile pe care trebuie să le conţină ordinul de inspecţie. Astfel, conform art. 38 alin. (6) din Legea concurenţei, ordinul de inspecţie trebuie să prevadă obiectul şi scopul inspecţiei; data inspecţiei; sancţiunile aferente în cazul necolaborării; calea de atac ce poate fi promovată împotriva acestuia. Totodată, în cuprinsul ordinului sunt desemnate persoanele care sunt împuternicite să efectueze inspecţia, conform art. 38 alin. (4) din Legea concurenţei.

Concluzionând, la momentul iniţierii investigaţiei, autoritatea de concurenţă are o viziune preliminară asupra dimensiunii materiale, temporale şi geografice a posibilei fapte anticoncurenţiale, plecând de la indicii inclusiv temporale care sunt menţionate în ordinul de declanşare, însă obligaţia autorităţii este de a analiza posibilul comportament anticoncurenţial în integralitatea sa, un element specific faptelor anticoncurenţiale fiind continuitatea în timp.

Conform dispoziţiilor art. 38 din Legea concurenţei, autoritatea este în măsură să examineze orice informaţie care are legătură cu fapta investigată, chiar dacă data acesteia se află în afara perioadei prezumate pe baza indiciilor care au stat la baza declanşării investigaţiei.

Sunt neîntemeiate susţinerile contestatoarei, în sensul că, inspecţia Consiliului Concurenţei este asimilată unei percheziţii.

Contrar susţinerilor contestatoarei, Înalta Curte reţine că, inspecţia realizată de Consiliul Concurenţei nu poate fi asimilată unei percheziţii (acuzaţii în materie penală), aşa cum a statuat Curtea Constituţională în Decizia nr. 6/12 ianuarie 2010.

Dispoziţia prin care s-a stabilit că inventarele şi punerile de sigilii se fac conform dispoziţiilor C. proc. pen., prevăzută la art. 40 alin. (6) din lege, nu conferă inspecţiei caracterul unei percheziţii în materie penală, fiind evident că trimiterea priveşte strict cele două operaţiuni, şi nu inspecţia în ansamblu.

Dacă inspecţia ar fi avut acelaşi caracter cu percheziţia, o trimitere expresă la legislaţia procesual penală nu ar fi fost necesară, aceasta aplicându-se şi pentru inspecţiile desfăşurate de autoritatea de concurenţă, ca drept comun în materie.

Contestatoarea susţine, în mod neîntemeiat, că dintr-o jurisprudenţă CEDO constantă ar rezulta o asimilare a autorizării prealabile a inspecţiilor inopinate efectuate de Consiliul Concurenţei cu mandatele de percheziţie din materie penală.

Această susţinere nu este susţinută de referiri la respectiva jurisprudenţă menţionată, ceea ce se invocă în cererea A. fiind speţe care se referă strict la mandatele de percheziţie şi nu la încheierile de autorizare. Practic, asimilarea încheierea de autorizare- mandat de percheziţie nu este una realizată de instanţa CEDO.

Prin urmare, faţă de considerentele expuse anterior, reiese că nu sunt aplicabile în cauză considerentele CEDO referitoare la caracterul general al mandatului, din speţa Van Rossem împotriva Belgiei invocată de A., întrucât încheierea de autorizare nu poate fi asimilată unui mandat din materie penală.

Totodată, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 390/2019 s-a statuat în sensul că mandatele de percheziţie din materie penală au o natură juridică diferită de încheierile de autorizare:

"35. Totodată, nu au putut fi primite susţinerile potrivit cărora inspecţia realizată de inspectorii de concurenţă trebuie asimilată noţiunii de "percheziţie", prevăzută de C. proc. pen.. Astfel, dispoziţiile art. 27 alin. (3) din Legea fundamentală, potrivit cărora percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege, se referă la instituţia reglementată de dispoziţiile din C. proc. pen., care nu poate fi asimilată cu activitatea de inspecţie efectuată de inspectorii de concurenţă, în temeiul Legii nr. 21/1996, aceasta implicând derularea unor operaţiuni administrative premergătoare emiterii deciziei prin care se finalizează cazul investigat.

36. În acelaşi timp, dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 21/1996, prin care s-a stabilit că inventarele şi punerile de sigilii se fac conform dispoziţiilor Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare, nu conferă inspecţiei caracterul unei percheziţii în materie penală, fiind evident că trimiterea normativă se referă doar la cele două operaţiuni şi nu vizează inspecţia în ansamblul său. A accepta susţinerea potrivit căreia, în integralitatea sa, procedura de efectuare a inspecţiilor este cea prevăzută de C. proc. pen. echivalează cu golirea de conţinut a normei cuprinse în art. 40 alin. (3) din Legea nr. 21/1996. Or, în ansamblul reglementărilor privind inspecţiile efectuate de inspectorii de concurenţă, această normă este de strictă interpretare şi, prin urmare, şi de strictă aplicare".

Reţine Înalta Curte că, există anumite diferenţe esenţiale între percheziţie şi inspecţie, din care rezultă natura diferită a celor două instituţii juridice.

Astfel, în timp ce percheziţiile pot fi efectuate şi fără acordul persoanei percheziţionate, în materia concurenţei este necesar ca întreprinderea să îşi exprime acordul cu privire la efectuarea inspecţiei, aceasta neputând fi realizată prin utilizarea mijloacelor împotriva voinţei persoanei inspectate. Inspectorii de concurenţă nu pot obţine accesul prin forţă la amplasamentele în care îşi desfăşoară activitatea o întreprindere, la mobilierul sau la informaţia stocată pe suport electronic aparţinând acesteia şi nu pot căuta în spaţiile vizate fără acordul conducerii respectivei întreprinderi. Organul judiciar poate ridica chiar suportul pe care este stocată informaţia respectivă pentru a-l supune expertizei judiciare specifice procesului penal, în timp ce inspectorii de concurenţă pot ridica exclusiv o copie identică a mediilor în care există informaţiile relevante. Consiliul Concurenţei nu are dreptul să acceseze informaţia copiată în bloc (arhiva integrală a suportului electronic pe care s-au regăsit datele relevante) fără autorizarea judiciară şi fără acceptul reprezentantului legal al societăţii care trebuie să fie prezent la sediul Consiliului Concurenţei cu ocazia inspectării copiei arhivei electronice astfel ridicate, etapă ulterioară inspecţiei inopinate de la faţa locului/din amplasamentele în care îşi desfăşoară societatea activitatea. Desigilarea copiei suportului electronic se poate realiza doar în prezenţa reprezentantului legal şi numai cu acordul acestuia şi cu autorizarea dată în prealabil de instanţă pentru această nouă inspecţie, conform art. 40 din Legea concurenţei.

Concluzionând, contrar susţinerilor contestatoarei, reiese că nu poate exista o asimilare între noţiunea de percheziţie şi cea de inspecţie inopinată şi, pe cale de consecinţă, între mandatul de percheziţie şi încheierea de autorizare a inspecţiilor inopinate.

Încheierea de autorizare cuprinde suficiente menţiuni din care să rezulte obiectul inspecţiei şi limitele în care aceasta se va desfăşura.

Nu sunt întemeiate susţinerile contestatoarei referitoare la "exprimările vagi" ale încheierii, întrucât menţiunile încheierii de autorizare sunt clare, fiind precizate cu claritate: fapta suspectată, presupuşii participanţi la săvârşirea acesteia, obiectul inspecţiei forensic, perioada aferentă inspecţiei, calea de atac ce poate fi exercitată împotriva încheierii.

Pretenţia ca instanţa să limiteze cercetarea/documentele ce pot fi analizate de Consiliul Concurenţei la perioada prezumată în indiciile de declanşare a investigaţiei contravine tocmai unuia dintre scopurile inspecţiei, care este acela de a identifica toate informaţiile relevante privind încălcarea suspectată.

Prin urmare, aspectele invocate de contestatoare nu sunt de natură să conducă la admiterea contestaţiei formulate împotriva încheierii din 08.03.2023, care reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute corect în cauză de prima instanţă.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 40 alin. (7) din Legea nr. 21/1996 va respinge contestaţia ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea privind sesizarea Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene, formulată de contestatoare.

Respinge contestaţia formulată de contestatoarea A. S.A. împotriva încheierii nr. 3 din 8 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.