Judicial Inspectorate’s dismissal of disciplinary complaint against judge upheld; railway companies’ challenge rejected for lack of procedural capacity and prohibition on censure of legal reasoning

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 15.02.2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele A. S.A., Compania de Transport Feroviar S.A şi Grup Transport Feroviar S.A., prin administrator special B., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, desfiinţarea Rezoluţiei din data de 19.01.2022, emise de către Inspectorul Şef în lucrarea nr. C22-89, precum şi desfiinţarea Rezoluţiei de clasare nr. 3052 din data de 24.11.2021, dată în lucrarea 21-3689.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1511 din 23 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei A. S.A.;

A admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant privind pe reclamanta Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A.;

A respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant privind pe reclamanta Grup Transport Feroviar S.A., ca neîntemeiată;

A anulat contestaţia formulată de reclamanta A. S.A., pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă;

A anulat contestaţia formulată de reclamanta Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A., pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant;

A respins contestaţia formulată de reclamanta Grup Transport Feroviar S.A., împotriva rezoluţiei de clasare şi împotriva rezoluţiei inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1511 din 23 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs recurenţii-reclamanţi Grup Transport Feroviar S.A., A. S.A. şi Compania de Transport Feroviar S.A., prin administrator special B., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea contestaţiei astfel cum a fost formulată, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că au sesizat Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecţia Judiciară cu privire la abaterile disciplinare săvârşite de către dl. judecător C. cu ocazia judecării cauzei ce a format obiectul dosarului penal nr. x/2019 al Tribunalului Bucureşti, abateri disciplinare care se circumscriu dispoziţiilor art. 99 lit. r) şi t) din Legea nr. 303/2004, constând în neredactarea hotărârilor judecătoreşti, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege şi exercitarea funcţiei cu rea-credinţă, abateri care au produse grave prejudicii petentelor şi statului român.

Prin Rezoluţia nr. 3052/24.11.2021 emisă de către Direcţia de inspecţie pentru judecători, nr. lucrare 21-3689 din data de 24.11.2021, s-a dispus clasarea sesizării, iar prin Rezoluţia Inspectorului-Şef al Inspecţiei Judiciare din data de 19.01.2022, nr. lucrare C22-89, s-a dispus respingerea plângerii formulate şi menţinerea rezoluţiei atacate.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că în mod nelegal instanţa de fond a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţa a societăţii A. S.A., hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşit a normelor de drept material, în speţă ale dispoziţiilor art. 260 alin. (11) din Legea nr. 85/2006, întrucât la momentul formulării sesizării CSM, societatea A. S.A. nu era radiată din Registrul Comerţului, având personalitate juridică şi, implicit, capacitate procesuală de folosinţă.

Invocă dispoziţiile art. 260 alin. (11) din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora:

"(11) Bunurile rămase din patrimoniul societăţii radiate din registrul comerţului, în condiţiile prezentului articol, revin acţionarilor/asociaţilor, în condiţiile legii".

Precizează că în dosarul penal orice persoană interesată, care a suferit o pagubă, are calitate procesuală de reprezentare, iar cu privire la societatea A. S.A., care este lichidată, atributele de reprezentare revin acţionariatului, potrivit, art. 260 alin. (11) din Legea nr. 31/1990, respectiv dl. B..

Consideră că în mod nelegal instanţa de fond a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al societăţii reclamante Compania de Transport Feroviar S.A., hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă ale dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, motiv de casare ce se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub acest aspect fiind incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucat după deschiderea procedurii falimentului, atribuţiile administratorului special se reduc la cele prevăzute de dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, care prevede, la lit. c), inclusiv dreptul administratorului special de a formula acţiuni în instanţă, coroborat cu art. 33 alin. (2) din aceeaşi lege.

Astfel, consideră că în mod nelegal instanţa de fond a considerat că B. nu poate dovedi calitatea de reprezentant afirmata, dat fiind faptul că nu este menţionat ca persoană împuternicită a societăţii, aspect ce reiese din certificatul ONRC, deşi acesta, în calitate de administrator special al societăţii falite Compania de Transport Feroviar S.A. are dreptul conferit de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, de a formula acţiuni în faţa instanţelor de judecată, hotărârea pronunţata fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Mai arată că în mod nelegal instanţa de fond a respins contestaţia formulată ca fiind neîntemeiată, câtă vreme instanţa a recunoscut că încheierea pronunţata la data de 1 iulie 2020 în dosarul nr. x/2019 a fost redactată la data de 5 octombrie 2020, cu nerespectarea termenului de recomandare de 30 de zile prevăzut de art. 406 alin. (1) C. proc. pen., dar Inspecţia Judiciară a apreciat că volumul de activitate justifică uşoara întârziere în redactarea încheierii.

Arată că instanţa trebuia să precizeze motivele ce au condus la întârzierea redactării încheierii din data de 01.07.2020 şi că motivarea Inspectorului - şef cu privire la activitatea încărcată a judecătoului nu îi este opozabilă, deoarece ceea ce se susţine constituie o sarcină de serviciu a judecătorului şi nu o motivare pentru a justifica întârzierea redactării hotărârii judecătoreşti.

Critică considerentele hotărârii recurate în sensul că modul în care judecătorul interpretează şi aplică legea nu este susceptibil de verificări sub aspect disciplinar decât în măsura în care se constată că au fost încălcate cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când au fost nesocotite din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual, apreciind că aceste argumente contravin prevederilor art. 991 din Legea nr. 303/2004.

În acest sens, invocă dispoziţiile art. 97 şi art. 991 din Legea nr. 303/2004.

Susţine că instanţa de fond în mod nelegal a reţinut, în ceea ce priveşte lipsa motivării hotărârii judecătoreşti de către dl. judecător C., că motivarea încheierii din data de 1 iulie 2020, chiar succintă, sintetică fiind, conţine interpretarea normelor de drept şi coroborarea probelor administrate, acestea fiind elemente ale raţionamentului logico-juridic şi că în acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată în cadrul unei verificări disciplinare.

Arată că acest argument este nelegal, în contextul în care judecătorul a efectuat o analiză trunchiată a aspectelor de nelegalitate şi de netemeinicie invocate de recurente, iar pe e altă parte, acesta a preluat în motivare argumentele invocate de procurorul de caz în susţinerea soluţiei de clasare a cauzei, ce a format obiectul dosarului nr. x/2017, argumente prezentate în cuprinsul Ordonanţei emise la data de 25.09.2019.

Consideră că încheierea în discuţie este arbitrară şi contrară prevederilor art. 1, art. 2 şi art. 403 C. proc. pen. şi ale art. 6 parag. (1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cu atât mai mult cu cât hotărârea în discuţie are caracter definitiv, petentele neavând posibilitatea de a o supune unui control de legalitate şi temeinicie.

Arată că recurentele au învederat că toate probele administrate în cauză, toate apărările invocate de petente cu privire la existenţa infracţiunilor sesizate şi a vinovăţiei persoanelor reclamate, toate argumentele cu privire la nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei dispuse de procurorul de caz, au fost ignorate, în integralitate, de judecătorul cauzei,

De asemenea, susţine că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precum şi faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă ale dispoziţiilor art. 991 din Legea nr. 303/2004, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susţine că instanţa de fond a omis să analizeze şi să cerceteze faptele săvârşite de procurorul de caz, pe care judecătorul şi le-a însuşit şi care constituie abaterea disciplinară prevăzută de art. 97 din Legea 303/2004, coroborat cu art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, după cum urmează: plângerea a fost adresată DNA, unde a fost întocmit un raport de expertiză economică şi s-a stabilit pentru partea vătămată un prejudiciu de 10.000.000 euro, iar dosarul s-a disjuns la DIICOT; procurorul de caz de la DIICOT nu a făcut nicio anchetă şi a preluat dosarul de la DNA în mod abuziv, iar în mod netemneinic şi nelegal, a anulat raportul economic, fără motivare; procurorul de caz nu a respectat art. 92 C. proc. pen., şi nici pe cele ale art. 306 şi art. 100 alin. (3) şi (4) C. proc. pen.

Precizează că procurorul de caz, prin ordonanţa dată, a făcut confuzie între nota de frână a vagoanelor şi TUI (taxa utilizare infrastructura), susţinând că valoarea reală se regăseşte în TUI şi că a găsit diferenţa de tonaj între TUI şi factura întocmită către beneficiar; că pe lună executau 100 de trenuri de transport şi se facturau numai 50 şi că toate trenurile, atât cele facturate, cât şi cele nefacturate, sunt înregistrate în TUI, care aparţine Statului român şi unde se înregistrează fiecare tren, staţia de expediere, tonajul trenului şi destinaţia.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciaăr a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Consideră că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că instanţa de fond prin admiterea excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant, nu a încălcat dispoziţiile art. 82 C. proc. civ., având în vedere că excepţia a fost pusă în discuţia părţilor.

Arată că nu este fondat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de fond motivând coerent şi amplu soluţia dispusă, cu luarea în considerare a tuturor criticilor ridicate prin cererea introductivă.

Apreciază că nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fonc făcând o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor de drept material incidente.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 30 ianuarie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 14 iunie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamantele A. S.A., Compania de Transport Feroviar S.A şi Grup Transport Feroviar S.A., prin administrator special B., au învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, desfiinţarea Rezoluţiei din data de 19.01.2022, emise de către Inspectorul Şef în lucrarea nr. C22-89, precum şi desfiinţarea Rezoluţiei de clasare nr. 3052 din data de 24.11.2021, dată în lucrarea 21-3689.

Prima instanţă a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei A. S.A. şi a anulat contestaţia formulată de reclamanta A. S.A., pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă; a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant privind pe reclamanta Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. şi a anulat contestaţia formulată de reclamanta Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A., pentru acest considerent; a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant privind pe reclamanta Grup Transport Feroviar S.A., ca neîntemeiată, şi a respins contestaţia formulată de reclamanta Grup Transport Feroviar S.A., împotriva rezoluţiei de clasare şi împotriva rezoluţiei inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei instanţei de fond au declarat recurs recurentele-reclamante Grup Transport Feroviar S.A., A. S.A. şi Compania de Transport Feroviar S.A., prin administrator special B., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurentele-pârâte prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Înalta Curte reţine că, sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularităţi de ordin procedural, care atrag sancţiunea nulităţii sentinţei în condiţiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de casare s-a invocat faptul că instanţa de fond în mod greşit a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a administratorului special, întrucât după deschiderea procedurii falimentului, atribuţiile administratorului special se reduc la cele prevăzute de dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, care prevede la lit. c), inclusiv dreptul administratorului special de a formula acţiuni în instanţă.

Instanţa de recurs apreciază că acest motiv de casare ar fi incident doar în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de fond a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la invocarea excepţiei, comunicarea acesteia acesteia celorlalte părţi sau discutarea excepţiei cu nerespectarea principiului contradictorialităţii, aspecte care nu au fost invocate de recurentele-reclamante.

În speţă, însă, ceea ce se critică este soluţia dată de către instanţa de fond cu privire la excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a administratorului special, şi nu încălcarea unor norme de procedură referitoare la această excepţie.

Prin urmare, această critică se subsumează motivului de casare privind interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept materiale, urmând a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte reţine că, subsumat acestui motiv de casare, recurentele-reclamante au invocat în esenţă faptul că instanţa de fond a omis să analizeze şi să cerceteze faptele săvârşite de procurorul de caz, pe care judecătorul şi le-a însuşit şi care constituie abaterea disciplinară prevăzută de art. 97 din Legea 303/2004, coroborat cu art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, precum şi toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere analizarea de către instanţa de fond a fiecăruia dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real şi păstrându-şi echilibrul dar şi obiectivitatea, susţinerile ambelor părţi cu interese contrare în proces, dar doar acele susţineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi cu soluţia ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluţii, urmând a fi filtrate şi cenzurate respectivele susţineri, fie în sensul reţinerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că nici acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat.

În ceea ce priveşte critica conform căreia în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţa a societăţii A. S.A., întrucât la momentul formulării sesizării CSM, societatea A. S.A. nu era radiată din Registrul Comerţului, având personalitate juridică şi, implicit, capacitate procesuală de folosinţă, Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 251 C. civ. "(1) Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise".

În speţă, în dosarul de insolvenţă al societăţii A. S.A., nr. x/2011/a3 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, prin sentinţa nr. 3198/2021 din data de 08.06.2021 s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitorului A. S.A. şi radierea societăţii debitoare A. S.A. din Registrul Comerţului Bucureşti.

Astfel, ca efect al radierii societăţii din registrul comerţului, în baza hotărârii judecătorului sindic de închidere a procedurii falimentului, potrivit Legii nr. 85/2006, societatea a încetat să mai existe şi ca urmare, să mai aibă capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii în plan procesual, motiv pentru care instanţa de fond a reţinut în mod corect că dispoziţiile art. 260 alin. (11) din Legea nr. 31/1990, invocate de numitul B. nu pot justifica dreptul de reprezentare pe care îl afirmă, acesta referindu-se la acţionari/asociaţi ai societăţii radiate (bunurile rămase din patrimoniul societăţii radiate din registrul comerţului, în condiţiile prezentului articol, revin acţionarilor/asociaţilor, în condiţiile legii), în condiţiile în care din certificatul constatator, emis de ONRC, reiese că B. nu are calitatea de acţionar al A. S.A., iar pe de altă parte, transferul unor bunuri din patrimoniul societăţii radiate nu poate genera în nicio ipoteză un drept de reprezentare, deoarece reprezentarea presupune a acţiona în numele unei persoane care există, ceea ce nu se poate reţine cu privire la societatea A. S.A..

Înalta Curte constată că în mod nefondat au susţinut recurentele-reclamante că instanţa de fond trebuia să respingă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a societăţii A. S.A., întrucât la momentul formulării sesizării CSM, societatea A. S.A. nu era radiată din Registrul Comerţului, în condiţiile în care, fiind vorba de însăşi capacitatea societăţii de a avea drepturi şi obligaţii în plan procesual, aceasta trebuie să existe pe tot parcursul procesului, deci şi la momentul pronunţării hotărârii.

Dincolo de acest aspect, dispoziţiile art. 260 alin. (11) din Legea nr. 31/1990 nu pot fi interpretate nici în sensul că ar echivala cu prelungirea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, întrucât numai legea stabileşte momentul şi condiţiile încetării persoanei juridice.

O altă critică vizează faptul că în mod nelegal instanţa de fond a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al societăţii recurente-reclamante Compania de Transport Feroviar S.A., hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, având în vedere că după deschiderea procedurii falimentului, atribuţiile administratorului special se reduc la cele prevăzute de dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, care prevede, la lit. c), inclusiv dreptul administratorului special de a formula acţiuni în instanţă, coroborat cu art. 33 alin. (2) din aceeaşi lege.

Şi această critică este nefondată, în condiţiile în care semnatarul cererii de chemare în judecată şi a cererii de recurs formulate în numele societăţii Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A., nu figurează ca persoană împuternicită a societăţii, aspect care reiese din certificatul ONRC nr. x/16 mai 2022, depus la dosarul de fond.

Mai mult, lichidatorul judiciar al societăţii, D. SPRL, în calitate de reprezentant al societăţii, desemnat în procedura falimentului acesteia, a precizat în mod expres, atât în faţa instanţei de fond, cât şi a celei de recurs, că nu îşi însuşeşte demersurile judiciare făcute de către administratorul special.

Prin urmare, Înalta Curte constată că prima istanţă în mod corect a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant în ceea ce o priveşte pe reclamanta Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A., prin B., procedând la anularea contestaţiei.

Cu privire la criticile formulate cu privire la soluţia de respingere ca neîntemeiată a contestaţiei declarate de societatea Grup Transport Feroviar S.A., Înalta Curte constată că şi acestea sunt nefondate.

Prin acţiunea formulată în contradictoriu cu Inspecţia Judiciară s-a invocat încălcarea de către judecătorul vizat abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) şi t) din Legea nr. 303/2004 în soluţionarea dosarului nr. x/2020, aflat pe rolul Judecătoriei Craiova.

Potrivit art. 99 lit. r) şi t) din Legea nr. 303/2004:

"Constituie abateri disciplinare: (...)

r) neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege; (...)

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

De asemenea, se impun a fi reţinute şi dispoziţile art. 991 din acelaşi act normativ, potrivit cărora:

"(1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Astfel, Înalta Curte reţine că, potrivit principiului independenţei judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 97 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac."

Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, recurentele-reclamante au criticat depăşirea cu 4 zile de către judecătorul vizat a termenului de redactare a încheierii din data de 1 iulie 2020 în dosarul nr. x/2019, iar pe de altă parte, au criticat argumentul instanţei de fond conform căruia modul în care judecătorul a interpretat şi aplicat legea nu este susceptibil de verificări sub aspect disciplinar decât în măsura în care se constată că au fost încălcate cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când au fost nesocotite din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

În ceea ce priveşte depăşirea cu 4 zile de către judecătorul vizat a termenului de redactare a încheierii din data de 1 iulie 2020, Înalta Curte constată că aceasta nu este în măsură să întemeieze abaterea disciplinară invocată, în condiţiile în care din relaţiile transmise de către Tribunalul Bucureşti, la solicitarea inspectorului judiciar, a reieşit că în anul 2020, domnul judecător a intrat în 109 şedinţe de judecată, din care a condus 97 de şedinţe, a rulat un număr de 953 dosare însumând 21556,15 puncte de complexitate şi a soluţionat un număr de 549 dosare în total 8301,75 puncte de complexitate, fiindu-i repartizate spre redactare 445 de hotărâri.

De asemenea, din aceeaşi adresă a reieşit că în anii 2020 şi 2021 acesta a îndeplinit atribuţii privind activitatea Departamentului executări penale.

Înalta Curte constată, în acord cu cele reţinute de către instanţa de fond, că depăşirea termenului de redactare a încheierii este justificată prin volumul foarte mare de activitate al judecătorului vizat de sesizarea disciplinară în peioada în discuţie, neputându-se reţine în sarcina sa abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004.

Pe de altă parte, recurentele-pârâte nu au făcut dovada prejudiciului suportat prin redactarea cu o întârziere de 4 zile a respectivei încheieri, deşi au invocat un asemenea prejudiciu.

În ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, privind exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi reţinută, având în vedere că recurentele-reclamante critică în fapt soluţia pronunţată în dosarul penal şi faptul că judecătorul ar fi preluat în hotărârea pronunţată susţinerile procurorului de caz.

Or, aceste aspecte fac parte din raţionamentul logico-juridic al judecătorului vizat de sesizarea disciplinară, modalitatea de administrare a probelor, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, toate acestea fiind operaţiuni specifice activităţii de judecată, ce fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti.

Prin urmare, elementele esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative care se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Astfel, Înalta Curte constată că remediul pus la dispoziţie de legiuitor pentru partea nemulţumită de soluţia dispusă de magistrat este reprezentat de căile de atac prevăzute de lege în general, iar nu sesizarea Inspecţiei Judiciare, pentru că, nici pârâta şi nici instanţa de contencios administrativ nu au competenţa legală de a verifica soluţiile pronunţate în alte cauze ori modalitatea de interpretare a probatoriului, cum sunt cele menţionate de către recurenta-reclaamntă.

Aceasta pentru că în procedura verificărilor derulate conform Legii nr. 317/2004, Inspecţia Judiciară nu poate realiza o reinterpretare a probatoriului stabilind veridicitatea unor înscrisuri utilizate în procedura de judecată sau o apreciere proprie asupra modalităţii de aplicare a unor dispoziţii legale, elemente ce se regăsesc în hotărârile pronunţate.

Inspecţia Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate.

Cu alte cuvinte, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural ori interpretarea şi administrarea probatoriului. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţii reclamante într-o anumită cauză excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Din această perspectivă, nu s-a făcut dovada exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, astfel încât prin această încălcare să se contureze indiciile săvârşirii unei dintre abaterile disciplinare prevăzute la art. 99 din Legea nr. 303/2004, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând, în concret soluţia pronunţată în dosarul penal, recultat al operaţiunii de administrare şi interpretare a probatoriului, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează raţionamentului logico-juridic al magistratului, fără a se face dovada încălcării cu ştiinţă a normelor de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane ori nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, a normelor de drept material ori procesual.

Sub acest aspect, reţine Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" şi că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

Astfel fiind, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe, în condiţiile în care interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti.

În concluzie, aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanţă.

Prin urmare, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător/procuror şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speţă.

Întrucât argumentele recurentelor-reclamante vizează administrarea probatoriului de către judecătorul vizat de sesizarea disciplinară, precum şi soluţia pronunţată în raport cu starea de fapt reţinută în speţă şi tind, în realitate, la o reapreciere a materialului probator şi la o diferită aplicare a unor norme legale în cadrul indicat în care a fost implicat, o asemenea cerere este incompatibilă cu analiza instanţelor judecătoreşti şi cu cea a Inspecţiei Judiciare.

Atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt.

Interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentele-reclamante prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi Grup Transport Feroviar S.A., A. S.A. şi Compania de Transport Feroviar S.A. prin administrator special B., împotriva sentinţei nr. 1511 din 23 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi Grup Transport Feroviar S.A., A. S.A. şi Compania de Transport Feroviar S.A. prin administrator special B., împotriva sentinţei nr. 1511 din 23 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.