Exclusion of IT specialists from judicial tenure-based salary increments under Law 153/2017 and legislative exclusivity of salary policy

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12 iunie 2018, sub nr. de dosar x/2018, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia anularea Hotărârii Colegiului de Conducere a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia nr. 6 din 16.03.2018, anularea deciziei nr. 7 din 02.02.2018 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi emiterea unei decizii de salarizare prin raportare la salarizarea specialiştilor din domeniul informatic al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete, astfel încât venitul net începând cu luna ianuarie 2018 să rămână cel din decembrie 2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 144 din data de 19 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile anterior menţionate, reclamantul A. a declarat recurs, arătând, în esenţă, că instanţa de fond nu a luat în considerare obiecţiile formulate împotriva Deciziei de salarizare nr. 7/2018 prin care a arătat că această decizie a fost emisă cu nerespectarea dispoziţiilor din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice.

În esenţă, recurentul-reclamant a arătat că, din interpretarea art. 22 alin. (1) din Secţiunea 6 a Capitolului VIII din Legea nr. 153/2017 rezultă că specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DNA şi DIICOT şi celelalte parchete sunt salarizaţi potrivit cap I lit. B), nr. crt. 4 din Capitolul I la Anexa V a actului normativ menţionat anterior. Aşadar, salarizarea existentă la cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 este corespunzătoare funcţiei de procuror cu grad de judecătorie şi conţine toate grilele de salarizare aferente aceste funcţii prin raportare la vechimea în funcţie şi în muncă. Având în vedere faptul că în cadrul Ministerului Public sunt mai multe categorii de specialişti (specialişti IT, specialişti în domeniul economic, antifraudă, etc) iar legiuitorul foloseşte denumirea de specialişti cu caracter general, consideră că şi specialiştii IT ar trebui să beneficieze de salarizarea reglementată de acel articol, astfel că angajatorul nu avea dreptul să refuze aplicarea art. 22 alin. (1) din Secţiunea 6 a Capitoluli VIII din Legea nr. 153/2017, câtă vreme legiuitorul nu a menţionat expres la ce specialişti se referă.

În acest sens, a făcut trimitere la modificarea adusă la Legea nr. 304/2004, unde art. 120 alin. (6) stabileşte că "Specialiştii IT din cadrul instanţelor şi parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii şi al instituţiilor aflate în coodonarea acestuia, al Ministerului Justiţiei şi al Inspecţiei Judiciare beneficiază de aceleaşi drepturi salariate ca specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilite potrivit legislaţiei privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice".

A mai arătat că decizia de salarizare contestată a fost emisă cu încălcarea art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017 care stabileşte că salarizarea personalului din sectorul bugetar trebuie să respecte principiile legalităţii, nediscriminării, egalităţii, importanţei sociale a muncii, stimulării personalului din sectorul bugetar, transparenţei mecanismului de stabilire a drepturilor salariale, precum şi principiul sustenabilităţii financiare şi principiul publicităţii.

În aceste condiţii, recurentul-reclamant a apreciat că instanţa avea obligaţia să clarifice motivul pentru care specialiştii IT din cadrul P.I.C.C.J., D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. au o salarizare diferită în condiţiile în care atât nivelul studiilor, cât şi felul muncii sunt similare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererii de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune în anularea Hotărârii Colegiului de Conducere a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia nr. 6 din 16.03.2018 şi a deciziei nr. 7 din 02.02.2018 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, solicitând emiterea unei noi decizii prin care să îi fie stabilite drepturile salariale prin raportare la salarizarea specialiştilor din domeniul informatic al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete, astfel încât venitul net începând cu luna ianuarie 2018 să rămână cel din decembrie 2017.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată, iar împotriva acestei soluţii, reclamantul a declarat recurs, criticile sale subsumându-se motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care devine incident atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În susţinerea cererii de recurs, recurentul-reclamant a invocat greşita interpretare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Secţiunea 6 a Capitolului VIII din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice coroborate cu prevederile Cap. I lit. B), nr. crt. 4 - Anexa V a aceluiaşi act normativ.

În limitele învestirii, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate invocate.

Potrivit art. 120 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 207/2018:

"(6)Specialiştii IT din cadrul instanţelor şi parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii şi al instituţiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiţiei şi al Inspecţiei Judiciare beneficiază de aceleaşi drepturi salariale ca specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilite potrivit legislaţiei privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

(7)Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiştii de la art. 116 alin. (5) din prezenta lege".

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, "personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori şi specialişti IT".

Aşadar, specialiştii IT fac parte din personalul auxiliar de specialitate, alături de grefieri, fiind diferiţi de specialiştii din cadrul parchetelor la care se referă art. 22 alin. (1) din Cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017 şi care sunt prevăzuţi de art. 116 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 304/2004.

Înalta Curte constată că nu se poate reţine o stare de discriminare astfel cum susţine recurentul-reclamant, cât timp specialiştii IT nu se află în aceeaşi situaţie cu ceilalţi specialişti ai parchetelor. Pretinsa discriminare invocată de reclamant vizează mai degrabă nemulţumirea acestuia cauzată de modul în care legiuitorul a înţeles să aşeze categoria profesională din care acesta face parte în grila de salarizare stabilită prin Legea nr. 153/2017 şi modificările ulterioare, or, astfel cum se va arăta şi în cele ce urmează, instanţa de contencios administrativ nu are competenţa de a modifica/amenda dispoziţii legale, ci doar de a verifica legalitatea actelor administrative contestate prin prisma acestor norme de lege.

Dispoziţiile Legii nr. 153/2017 sunt clare în ceea ce priveşte efectele pe care le are aplicarea sa în privinţa specialiştilor IT, normele ce reglementează salarizarea unor anumite categorii de personal bugetar având caracter special, în raport cu normele ce reglementează principiile aplicabile salarizării tuturor categoriilor de personal bugetar.

Or, prevederile Cap. I lit. B) nr. crt. 4 din anexa la Legea nr. 153/2017, pct. 1 al Notei anexate tabelului de calcul al salariilor de bază se referă la "vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie". Aşadar, majorarea salarială pentru vechimea în funcţie presupune ca această vechime să fie îndeplinită în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat asistent sau auditor de justitie, iar specialiştii IT nu fac parte din categoria magistraţilor ori a personalului asimilat magistraţilor, limitativ indicaţi în textul Notei.

Prin urmare, chiar dacă legiuitorul a intenţionat să situeze specialiştii IT pe o treaptă de salarizare superioară personalului auxiliar de specialitate, această modalitate de legiferare priveşte doar salariul de bază, iar specialiştii IT nu pot beneficia de majorarea aferentă vechimii în funcţia de magistrat sau personal asimilat.

Relevantă în acest sens este Decizia nr. 31/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unei chestiuni de drept, care, deşi se referă la ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, priveşte interpretarea dispoziţiilor legale incidente şi în cauza de faţă, respectiv dispoziţiile Cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Anexa V la Legea nr. 153/2017 şi stabileşte că:

"În interpretarea şi aplicarea principiului ierarhizării pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate, potrivit prevederilor art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul personalului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la capitolul I din anexa nr. V, din acelaşi act normativ, vizează aplicarea acestor dispoziţii doar în ceea ce priveşte vechimea în muncă, nu şi vechimea în funcţie."

Prin sintagma "personal asimilat acestora" din cadrul Notei amintite legiuitorul nu a înţeles să se refere şi la specialiştii IT asimilaţi din punct de vedere salarial procurorilor. Această sintagmă se referă la personalul de specialitate juridică din Ministerul Justiţiei, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional de Criminologie, Institutul Naţional de Expertize Criminalistice şi din Institutul Naţional al Magistraturii, care este asimilat judecătorilor şi procurorilor în ceea ce priveşte drepturile şi îndatoririle, inclusiv susţinerea examenului de admitere, evaluarea activităţii profesionale, susţinerea examenului de capacitate şi de promovare, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 87 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

După cum s-a arătat anterior, recurentul-reclamant doreşte să beneficieze de majorarea salarială stabilită de legiuitor în beneficiul altei categorii profesionale decât cea din care face parte.

Înalta Curte mai constată că argumentele aduse de recurent şi dezvoltate prin memoriul de recurs tind să critice însăşi textele de lege incidente, deci modul de reglementare de către legiuitor a drepturilor salariale prin Legea nr. 153/2017 cu modificările ulterioare, aspecte care nu pot fi tranşate decât în cadrul controlului de neconstituţionalitate, iar nu pe calea acţiunii în contencios administrativ.

Instanţa de contencios administrativ nu poate dispune, pentru respectarea cerinţelor de nediscriminare, stabilirea unui alt mod de salarizare decât cel dispus de legiuitor. În acest sens, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 818/03.07.2008 s-a statuat că instanţele judecătoreşti nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii. Prin decizia menţionată, Curtea Constituţionala a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, statuând ca aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Din această perspectivă Înalta Curte are în vedere şi aspectele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 518/2020 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 14 din 7 ianuarie 2021.

Prin sus indicata decizie a instanţei de contencios constituţional s-a reţinut expres că stabilirea principiilor şi a condiţiilor concrete de acordare a drepturilor salariale ale personalului bugetar intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului, Constituţia prevăzând în art. 41 alin. (2), printre drepturile salariaţilor la protecţia socială a muncii, "instituirea unui salariu minim brut pe ţară", fără să dispună cu privire la cuantumul acestuia (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 23 octombrie 2007).

De asemenea, Curtea Constituţională a statuat că legiuitorul are competenţa de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat.

Soluţia pronunţată este conformă şi cu cele statuate în pct. 34 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 579/2020, prin care s-a arătat astfel:

"Referitor la critica de neconstituţionalitate vizând instituirea unei discriminări între specialiştii IT şi alte categorii de specialişti din sistemul judiciar, Curtea a mai precizat că este dreptul exclusiv al legiuitorului să facă diferenţierea corespunzătoare la stabilirea drepturilor salariale. Atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate sunt diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii similare, la diferite autorităţi sau instituţii publice. De altfel, art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea, în favoarea acestora, a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002)."

De asemenea, instanţa de control judiciar apreciază că, mutatis mutandis, se aplică, în esenţă, din perspectiva chestiunii discriminării şi aspectele dezlegate prin punctele 88 - 95 ale Deciziei nr. 15/2021, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a statuat astfel:

88. Nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiţiei (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispoziţiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I-IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaţionale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerenţa întregii reglementări, în mod coroborat.

89. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

90. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greşită prima orientare jurisprudenţială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei decizii administrative.

91. De principiu, pot exista situaţii concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeaşi situaţie a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat.

92. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale.

93. Într-o astfel de situaţie, legea îngăduie apariţia unor astfel de diferenţe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.

94. Mai mult, în această privinţă, în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)

95. Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiţi, să existe diferenţieri în funcţie de sumele de bani aflate la dispoziţia acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situaţii de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influenţa nivelul de determinare al sporurilor, apariţia unei eventuale situaţii de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluţionare a recursului în interesul legii.

În atare situaţie, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului-reclamant privind existenţa unei discriminări între specialiştii IT din parchete faţă de specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete sunt nefondate şi nu pot fi primite, soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor Legii nr. 153/2017.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 144 din data de 19 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.