Fiscal joint liability of insolvent company administrator requires proven bad faith; insolvency law liability prevails over fiscal code

Şedinţa publică din data de 12 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 06.08.2020 pe rolul Curţii de Apel Cluj, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, a solicitat instanţei anularea ca netemeinică şi nelegală a Deciziei nr. 93/04.02.2020 privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 1203/07.08.2019 privind angajarea răspunderii solidare potrivit art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) Codul de procedură fiscală.

La data de 13.01.2021, reclamanta A. a depus o modificare de acţiune, în sensul introducerii în cauză, ca pârâtă, a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Bihor.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 31/2022 din 9 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor şi a anulat Decizia nr. 93/04.02.2020, emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Decizia nr. 1203/07.08.2019, de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 31/2022 din 9 februarie 2022, a formulat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat, se arată, în esenţă, că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum şi a prevederilor Deciziei nr. 28/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea unei chestiuni de drept, pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pronunţată.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de fond a apreciat în mod eronat că, în condiţiile deschiderii procedurii insolvenţei faţă de debitoarea B. S.R.L. şi faţă de obligarea cu titlu definitiv a reclamantei, în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Bihor, de a aduce la masa credală a debitoarei B. S.R.L. suma de 11.320.037 RON cu titlu de despăgubire, ca formă de răspundere specială a administratorului societăţii comerciale, care include obligaţia fiscală pentru care s-a dispus angajarea răspunderii reclamantei prin Decizia nr. 1203/07.08.2019 emisă de pârâta D.G.R.F.P. Cluj-Napoca, deciziile nr. 93/04.02.2020, emisă de D.G.R.F.P. Cluj-Napoca şi nr. 1203/07.08.2019, emisă de pârâta A.J.F.P. Bihor, sunt lovite de nulitate, fiind încălcate dispoziţiile legale cu caracter special ale Legii nr. 85/2014, respectiv prevederile art. 169 şi art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Subliniază recurenta că instanţa de fond a aplicat în mod greşit prevederile Deciziei nr. 28/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea unei chestiuni de drept, apreciind că am fi în prezenţa principiului "specialia generalibus derogant", Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei reprezentând legea specială, iar Codul de procedură fiscală reprezentând legea generală.

În opinia recurentei, faptul că s-a atras răspunderea specială a administratorului societăţii, în speţă reclamanta A., în cadrul procedurii insolvenţei nu exclude faptul că recurenta are obligaţia de a atrage răspunderea solidară a acesteia, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 25 din Codul de procedură fiscală.

Astfel, suntem în prezenţa a două proceduri paralele şi complementare, total diferite, care nu se exclud reciproc şi care sunt reglementate în egală măsură prin legi speciale.

Recurenta reiterează argumentele expuse în întâmpinarea depusă la dosar în faţa instanţei de fond şi solicită admiterea recursului, casarea sentinţei şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii în totalitate şi menţinerea ca temeinice şi legale a actelor administrative emise de către instituţia recurentă.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă A. nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

2.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluţia instanţei de fond a fost criticată de către recurentă pentru că ar fi fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, legal învestită cu soluţionarea prezentului recurs, constată însă că nu sunt întemeiate susţinerile şi criticile înfăţişate de recurenta-pârâtă subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., acestea neputând conduce la reformarea hotărârii atacate, instanţa de fond dând o corectă dezlegare pricinii deduse judecăţii.

Soluţia primei instanţe, de admitere a cererii de chemare în judecată, este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Pentru a ajunge la soluţia de respingere a recursului, instanţa de control judiciar a constatat că, în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este neîntemeiat şi că instanţa de fond a făcut, prin sentinţa pronunţată, prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile.

În fapt, prin Decizia nr. 1203/07.08.2019 de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantei A., administrator şi asociat al S.C. B. S.R.L., cu societatea comercială menţionată, în vederea realizării, în tot, a creanţei fiscale în cuantum de 11.317.773 RON, iar, prin Decizia nr. 93/04.02.2020, emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare.

În sarcina reclamantei s-a reţinut că a încălcat prevederile art. 66 din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora:

"debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă".

Astfel, în decizia contestată s-a reţinut că din documentele aflate la dosar rezultă că reclamanta A., administrator al societăţii, deşi a constatat starea de insolvenţă prezumată, nu a depus la instanţă o solicitare prin care să se deschidă procedura insolvenţei, faptă care este prevăzută de art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

S-a mai reţinut că stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina societăţii comerciale, prin Decizia de impunere nr. x/29.05.2017 privind suma de 7.449.227 RON, ca urmare a operaţiunilor efectuate şi a nedeclarării acestora la organul fiscal, demonstrează reaua-credinţă a administratorului societăţii în ceea ce priveşte nedeclararea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, faptă prevăzută de dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În acest context, intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect anularea Deciziei nr. 93/04.02.2020, emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin care s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 1203/7.08.2019 de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) Codul de procedură fiscală.

Prin sentinţa pronunţată, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor şi a anulat Decizia nr. 93/04.02.2020, emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Decizia nr. 1203/07.08.2019, de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor.

În recursul declarat împotriva acestei hotărâri, recurenta-pârâtă a invocat, în esenţă, că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum şi a prevederilor Deciziei nr. 28/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea unei chestiuni de drept, pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pronunţată.

În susţinerea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a subliniat faptul că reclamanta A., în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2014, precum şi faptul că aceasta, cu rea-credinţă, nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a declara la scadenţă obligaţiile fiscale stabilite prin decizia de impunere.

Recurenta-pârâtă a reiterat aspecte prezentate în faţa primei instanţe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, instanţa de control judiciar îşi însuşeşte soluţia primei instanţe, apreciind că a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, nefiind susceptibilă de casare prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor.

Din actele administrativ fiscale supuse controlului judecătoresc, aşa cum acestea au fost anterior prezentate, rezultă că răspunderea solidară a reclamantei a fost atrasă în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziilor atacate:

"Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

(...)

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;"

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că pentru a putea fi antrenată răspunderea solidară a intimatei-reclamante, în calitate de administrator al societăţii, ca în cazul ipotezelor prevăzute la lit. c) şi d), este necesar ca aceasta să nu-şi fi îndeplinit obligaţiile menţionate anterior cu rea-credinţă.

Astfel, pentru angajarea răspunderii solidare a administratorului, în condiţiile sus-menţionate este obligatoriu să se dovedească reaua-credinţă, care nu poate rezulta din însăşi fapta de a nu cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei sau din neachitarea la scadenţă a obligaţiilor legale.

În considerentele sentinţei recurate, Curtea de apel a reţinut că prin decizia civilă nr. 189/10.06.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Oradea, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta A. în contradictoriu cu intimata C., lichidator judiciar al debitoarei B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 938/F/19.11.2020, pronunţată de Tribunalul Bihor, care a fost menţinută în întregime, sentinţă prin care s-a admis cererea formulată de reclamanta C., lichidator judiciar al debitoarei B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta A., iar aceasta din urmă a fost obligată să aducă la masa credală a debitoarei B. S.R.L. suma de 11.320.037 RON cu titlu de despăgubire şi să predea lichidatorului judiciar autoturismul marca x, proprietatea debitoarei.

În prezenta cauză, instanţa de fond a analizat incidenţa prevederilor art. 169 lit. d) din Legea nr. 85/2014, precum şi faptul că în dosarul nr. x/2019 s-a reţinut că este dovedită fapta ilicită a pârâtei A., prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 şi prejudiciul cauzat creditorilor societăţii debitoarei, dar şi faptul că prezumţia relativă stabilită de legiuitor privind culpa şi legătura de cauzalitate nu a fost răsturnată.

Răspunderea solidară reglementată de dispoziţiile procedurii fiscale are natura unei răspunderi civile delictuale, însă legiuitorul a prevăzut şi condiţii speciale pentru antrenarea acesteia. Astfel, pentru a se atrage răspunderea solidară în condiţiile Codului de procedură fiscală sunt necesare dovezi concludente în vederea demonstrării relei-credinţe a persoanei căreia i se atrage acest gen de răspundere. Nicidecum nu se poate constata că simpla deţinere a calităţii de administrator sau asociat al societăţii insolvabile, sau emiterea unei decizii de impunere, ar conduce, în mod automat, la o prezumţie de rea-credinţă.

Reaua-credinţă este definită, din punct de vedere juridic, ca fiind "incorectitudine, atitudine a unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale".

Doar faptul că nu au fost achitate la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii reprezintă o prezumţie simplă din care nu rezultă îndeplinirea tuturor condiţiilor arătate anterior privind răspunderea delictuală a fostului administrator/asociat, iar, în ipoteza susţinută de organul fiscal, s-ar ajunge la împrejurarea răspunderii automate a unui administrator/asociat al unei societăţi, odată cu constatarea datoriilor societăţii prin emiterea deciziei de impunere, ceea ce este contrar însăşi voinţei legiuitorului, care a reglementat condiţiile specifice, de excepţie, a răspunderii personale a reprezentantului debitoarei.

De asemenea, buna-credinţă se prezumă, astfel că este necesară indicarea şi a unei împrejurări distincte de simpla inacţiune, omisiune, din care să rezulte reaua-credinţă a reclamantului. Reaua-credinţă este asimilabilă unei intenţii directe, calificate prin scop, respectiv reclamantul să fi urmărit producerea rezultatului nefavorabil, constând în sustragerea de la declararea şi plata debitelor fiscale, chiar prin acţiuni concrete în acest sens, sau după caz asimilabilă intenţiei indirecte, dacă există împrejurări care să releve faptul că reclamantul nu a urmărit rezultatul, dar acceptă posibilitatea intervenirii lui, fiindu-i indiferent.

Totodată conform art. 12 alin. (4) din Noul Codul de procedură fiscală, buna-credinţă a contribuabilului se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul.

Ca un argument de natură logico-juridică se reţine faptul că vinovăţia nu se dovedeşte prin excluderea cauzelor care înlătură răspunderea, cum ar fi forţa majoră sau cazul fortuit, ci prin analiza faptei care se impută sub aspectul existenţei elementului intelectiv şi volitiv al vinovăţiei.

În decizia de sancţionare nu s-a indicat în ce constau faptele culpabile ale reclamantei pentru a deveni incidente dispoziţiile art. 25 alin. (2), lit. c) şi lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, organul fiscal limitându-se la a afirma că administratorul societăţii era obligat să solicite deschiderea procedurii insolvenţei, în temeiul prevederilor Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, având în vedere acumularea de obligaţii fiscale restante, mai vechi de 60 de zile, precum şi faptul că, deşi avea cunoştinţă de existenţa debitului, nu a achitat la scadenţă obligaţiile fiscale.

În cauză, organul fiscal a motivat angajarea răspunderii administratorului societăţii prin trimiterea la o stare de pasivitate şi la un management defectuos, fără a proba reaua-credinţă, astfel cum impun dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 207/2015, potrivit cărora buna-credinţă a contribuabilului se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul.

De asemenea, doar faptul că nu au fost achitate la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii reprezintă o prezumţie simplă din care nu rezultă îndeplinirea tuturor condiţiilor privind răspunderea delictuală a administratorului iar, în ipoteza susţinută de organul fiscal, s-ar ajunge la împrejurarea răspunderii automate a unui administrator/asociat al unei societăţi, odată cu constatarea datoriilor societăţii prin emiterea deciziei de impunere, ceea ce este contrar însăşi voinţei legiuitorului, care a reglementat condiţiile specifice, de excepţie, a răspunderii personale a reprezentantului debitoarei.

Nicidecum nu se poate constata că simpla deţinere a calităţii de administrator al societăţii insolvabile ar conduce, în mod automat, la o prezumţie de rea-credinţă, sau că omisiunea achitării obligaţiilor fiscale confirmă existenţa relei-credinţe, ca şi condiţie necesară angajării răspunderii solidare.

Întrucât dispoziţiile legale reglementează distinct de condiţia săvârşirii faptei ilicite, pe cea a săvârşirii acesteia cu rea-credinţă, Înalta Curte reţine că, în lipsa unor elemente suplimentare care să demonstreze reaua credinţă şi scopul sustragerii de la achitarea obligaţiilor fiscale restante, din nedepunerea declaraţiilor fiscale nu se poate deduce io ipso reaua-credinţă a administratorului şi nici scopul de sustragere de la plata obligaţiilor faţă de bugetul general consolidat al statului, iar inexistenţa sumelor de bani necesare achitării obligaţiilor fiscale nu reprezintă un indiciu al îndeplinirii condiţiei relei-credinţe a administratorului. În ipoteza prevăzută la lit. d), reaua-credinţă presupune o atitudine volaţională a persoanei vinovate în legătură cu îndeplinirea de către societate a obligaţiilor legale ce îi incumbă în raporturile cu organul fiscal, atitudine constând în determinarea, cu rea-credinţă, a nedeclarării şi/sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale şi în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea acestei finalităţi prin acţiunile şi inacţiunile lor, atitudine nedovedită în prezenta cauză.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

Totodată, instanţa de control judiciar constată că, în mod corect, Curtea de Apel Cluj a pronunţat soluţia recurată cu luarea în considerare a Deciziei nr. 28/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea unei chestiuni de drept, apreciind că problema de drept asupra căreia s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile a fost una similară celei deduse judecăţii în cauza pendinte, şi anume dacă există o prioritate de aplicare a uneia din legile speciale aflate în concurs, cu scopul realizării creanţei fiscale, sau dacă cele două acte normative se aplică în mod cumulat.

Instanţa de fond a apreciat că raţionamentul aplicat la pronunţarea Deciziei nr. 28/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea unei chestiuni de drept este incident şi în prezenta pricină, reţinând în mod corect incidenţa considerentelor acestei decizii, menţionate la paragrafele 63 - 67 din cuprinsul acesteia.

Drept urmare, Curtea de apel a apreciat, în mod corect, că faţă de împrejurarea că la procedura colectivă, egalitară şi concursuală a insolvenţei participă toţi creditorii, inclusiv creditorii bugetari, aceştia trebuie să se supună prevederilor legii insolvenţei în procesul de realizare a creanţei, iar în cursul acestei proceduri speciale de insolvenţă nu mai pot fi aplicate, în ceea ce priveşte realizarea creanţelor, dispoziţiile contrare dintr-o altă lege, chiar dacă aceasta reglementează o procedură de stabilire a creanţelor fiscale, aşa cum este Codul fiscal, astfel încât concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea primei, conform principiului specialia generalibus derogant.

Astfel, în mod corect a apreciat instanţa de fond că, în condiţiile deschiderii procedurii insolvenţei faţă de debitoarea B. S.R.L. şi faţă de obligarea cu titlu definitiv a reclamantei, în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Bihor, de a aduce la masa credală a debitoarei B. S.R.L. suma de 11.320.037 RON cu titlu de despăgubire, ca formă de răspundere specială a administratorului societăţii comerciale, care include obligaţia fiscală pentru care s-a dispus angajarea răspunderii reclamantei prin Decizia nr. 1203/07.08.2019 emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, atât Decizia nr. 93/04.02.2020 emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, cât şi Decizia nr. 1203/07.08.2019, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, sunt lovite de nulitate, fiind încălcate dispoziţiile legale cu caracter special ale art. 169 din Legea nr. 85/2014, respectiv prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În consecinţă, pentru considerentele arătate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor împotriva sentinţei civile nr. 31/2022 din 9 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2023.