FGA payment request late filing overturned; decision quashed and remanded for merits review

Şedinţa publică din data de 9 mai 2023

Asupra recursurile de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 30.03.2021, contestatorul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat să se dispună admiterea contestaţiei, anularea în tot a Deciziei nr. 25770 emise de către pârât la data de 23.02.2021 prin care a fost respinsă cererea de plată ca tardiv formulată, şi obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri materiale, dobânda legala si cheltuieli de judecată, prin cererea de plata adresată acestuia.

S-a solicitat şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1387 din 12 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 au formulat recursuri reclamanta şi intervenienţii.

3.1. Recurenţii-intervenienţi S.C. B. S.R.L. şi C. au formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Au arătat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nemotivată în ceea ce priveşte respingerea cererii de intervenţie accesorie, întemeiată pe motive străine de natura cauzei, respingând-o cu motivarea prevăzută la art. 62 din C. proc. civ., ce reglementează cererea de intervenţie principală.

S-a arătat că au învestit instanţa cu o cerere de intervenţie accesorie pe care aceasta a respins-o fără o motivare, iar în considerentele si în dispozitivul sentinţei instanţa nu face trimitere în niciun fel la cererea formulată.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a arătat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor de drept material referitoare la dreptul de creanţă, cu aplicarea greşită a art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015.

Au susţinut recurenţii - intervenienţi că termenul de 90 de zile din art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015, nu putea sa curgă de la data rămânerii definitive a deciziei I.C.C.J. în lipsa recunoaşterii de către FGA a creanţei, sens în care cererea de plata trebuia respinsă, evenutual ca prematur formulată, dosarul x/2016 nefiind soluţionat definitiv pentru a putea avea o creanţă certă lichidă si exigibilă.

3.2. Recurenta - reclamantă A. a invocat nelegalitatea sentinţei pronunţate de curtea de apel raportat la cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

A arătat că instanţa de fond a menţinut în mod greşit decizia pârâtului de respingere ca tardivă a cererii de despăgubire pe motiv că termenul de 90 de zile ar fi început să curgă la data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2016 de către Î.C.C.J., respectiv de la data de 02.07.2020, deşi recurenta nu a fost parte în acel dosar si nu a avut cunoştinţă de soluţionarea lui.

Recurenta a aflat de soluţionarea dosarului la data de 24.09.2020, când i-a fost comunicat acest aspect de avocatul societăţii B., însă de obiectul său a aflat la data de 22.06.2021 când hotărârea a fost depusă în dosarul nr. x/2016, suspendat la Tribunalul Dolj. În aceste condiţii susţinerea instanţei de fond în sensul că a avut cunoştinţa de soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2016 deoarece este parte în dosarul nr. x/2016 care s-a suspendat la data de 28.05.2019 şi care, ulterior, a avut termen la 20.10.2020, când s-a dispus menţinerea măsurii suspendării până la depunerea hotărârii motivate, este una greşită.

Dacă se reţine data când a avut termen dosarul nr. x/2016 pentru a se discuta repunerea pe rol sau menţinerea măsurii suspendării, respectiv data de 20.10.2020, cum ar rezulta din susţinerile instanţei de fond, de la acest moment până la momentul când a depus cererea de plată sunt mai puţin de 90 de zile, astfel ca aceasta a fost făcută în termen.

În plus a apreciat că pentru soluţionarea cererii de despăgubire este necesară soluţionarea şi a dosarului nr. x/2016, astfel că nici termenul de depunere a cererii de despăgubire nu putea să curgă în această perioadă, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2.226 alin. (1) si 3 C. civ.

Pentru aceste motive s-a solicitat să se constate că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este nelegală, urmând să se admită recursul, să se caseze sentinţa recurată, iar în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, având în vedere ca instanţa de fond a soluţionat cauza fără a judeca fondul, să se trimită cauza la aceeaşi instanţa pentru judecarea fondului.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

A arătat intimatul - pârât că nu se poate susţine că reclamanta nu avea cunoştinţă de soluţia pronunţată de Î.C.C.J. în cauza x/2016, atâta vreme cât prin soluţia Tribunalului Dolj, dosar în care recurenta are calitatea de reclamantă, la data de 28 mai 2019 cauza a fost suspendată până la pronunţarea dosarului nr. x/2016

În noul C. civ. s-a apreciat că, în realitate, prescripţia extinctivă trebuie să înceapă nu de la data naşterii dreptului la acţiune, ci de la data când cel interesat a luat cunoştinţă ori trebuia, după circumstanţele speţei, să ia cunoştinţă de existenţa acestui drept.

În ceea ce priveşte data depunerii cererii de plată, s-a arătat că reclamanta a înţeles sa o formuleze după expirarea termenului legal pentru asigurătorul D. S.A., în faliment.

Deschiderea procedurii de faliment împotriva D. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunţata la data de 03 decembrie 2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucuresti-Sectia a VII-a civila, devenind definitivă la data de 28 aprilie 2016, termen de la care încep a se calcula cele 90 zile (pentru creanţele născute anterior rămânerii definitive), conform prevederilor art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi art. 14 din Legea nr. 213/2015.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele:

5.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, Prin cererea de plată depusă la Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi înregistrată sub nr. x/12.11.2020 reclamanta a solicitat plata din disponibilităţile Fondului a sumei de 6.019,2 GPB şi 27.123,4 euro, reprezentând daune materiale urmare a evenimentului rutier din data de 18.06.2013.

În cadrul procedurii administrative necontencioase, F.G.A a analizat cererea de plată a reclamantei înregistrată cu nr. x/12.11.2020, iar Comisia Specială a dispus respingerea integrală a cererii de plată ca tardiv formulate.

În drept, potrivit art. 14 din Legea nr. 213/20155:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asiguratorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prezentă în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, potrivit art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment cererea de plată poate h depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări"

5.2. Analizând criticile comune formulate de recurenta - reclamantă şi de recurenţii - intervenienţi din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), Înalta Curtea constată caracterul nefondat al acestora.

Curtea de apel, în interpretarea dispoziţiilor mai sus menţionate a stabilit că momentul la care s-a născut dreptul de creanţă este marcat de data rămânerii definitive a deciziei civile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 02.07.2020, în dosarul civil nr. x/2016, prin care s-a anulat decizia de respingere a cererii formulate de B. S.R.L. motivat de lipsa unei asigurări R.C.A. valabile la data accidentului. S-a reţinut că data de la care începe să curgă termenul legal de decădere de 90 de zile este 02.07.2020 si se împlineşte în data de 02.10.2020.

Cum petenta a depus cererea de plată la data de 12.11.2020, a constatat instanţa că aceasta este decăzută din dreptul său subiectiv de a-şi mai putea valorifica pretenţiile, conform dispoziţiilor art. 2545 şi următoarele C. civ.

Constată Înalta Curte că sentinţa de fond recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Considerentele instanţei de fond sunt coerente şi logice, apte de a susţine dispozitivul, iar împrejurarea că instanţa nu a valorificat argumentele reclamantei este consecinţa logică a soluţiei pronunţate, fiind de subliniat în acest context că, întotdeauna, considerentele instanţei vor fi în opoziţie cu argumentele unei părţi, atunci când, urmare hotărârii pronunţate, partea va fi căzută în pretenţii.

5.3. În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenţii intervenienţi, Înalta Curte îl apreciază nefondat.

Pe de o parte, împrejurarea că instanţa de fond s-a pronunţat asupra cererii de intervenţie în şedinţă publică, iar nu prin dispozitivul sentinţei, nu reprezintă un motiv care să atragă casarea hotărârii din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sau în condiţiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., a art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nefiind constatată nicio încălcare a vreunei norme de procedură care să atragă nulitatea.

Nici critica privind nepronunţarea instanţei de fond prin considerente şi dispozitiv asupra cererii de intervenţie nu poate face obiectul recursului, instanţa apreciind că o astfel de "omisiune" reclamată de intervenienţi ar putea fi invocată exclusiv pe calea unei cereri de completare a dispozitivului, raportat la dispoziţiile art. 445 din C. proc. civ.

Se constată că instanţa de fond a respins cererile de intervenţie formulate de S.C. B. S.R.L. şi C., reţinând că aceştia nu justifică un interes propriu în cauză, în condiţiile art. 62 din C. proc. civ.

Soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică întrucât, deşi aceştia au formulat o cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamantului, astfel cum rezultă din înscrisul depus în faţa curţii de apel la fila x şi din cererea de recurs, în motivarea interesului invocă obligarea acestora către reclamantă la plata despăgubirilor din dosarul de daună.

Înalta Curte constată că recurenţii - intervenienţi nu au formulat prin motivele de recurs nicio critică cu privire la condiţiile cerute de lege în ceea ce priveşte formularea unei cereri de intervenţie, sau asupra concluziei la care s-a oprit prima instanţă privind lipsa interesului, motiv pentru care recursul este nefondat, celelalte susţineri cu privire la momentul de la care apreciază că s-a născut dreptul de creanţă, urmând a fi respinse ca neavenite.

5.4. Analizând însă recursul declarat de recurenta - reclamantă din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., astfel cum a fost calificat de instanţă, Înalta Curte îl apreciază întemeiat, în limitele şi pentru motivele în continuare arătate:

Văzând dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 215/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 16/2015, mai sus redate, rezultă că, pentru a se putea naşte pentru pârâtul F.G.A. obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresate Fondului într-un termen de decădere de 90 de zile, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Urmare a accidentului care a avut loc în data de 18.06.2013 din vina intervenientului, constatându-se că ca vehiculul nu avea o asigurare RCA valabilă la data accidentului deoarece poliţa prezentată de conducătorul auto vinovat nu era valabilă, recurenta - reclamantă a formulat acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva conducătorului auto si a societăţii la care acesta era angajat si care deţinea în proprietate vehiculul în calitate de comitent, acţiune ce face obiectul dosarului nr. x/2016 soluţionat în fond de Judecătoria Craiova prin sentinţa civila nr. 9418/01.10.2018.

După soluţionarea dosarului anterior menţionat în fond, recurenţii - intervenienţi, conducătorul auto vinovat şi comitentul său proprietarul vehiculului neasigurat, au formulat apel şi acţiune împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016

În apelul formulat în dosarul nr. x/2016 s-a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2016

Instanţa de control judiciar reţine că în speţă este vorba despre un drept de creanţă născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment, momentul curgerii acestuia fiind apreciat însă greşit de prima instanţă ca fiind data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2016

Analizând dispoziţiile legale la situaţia de fapt redată, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanţe prin care s-a apreciat că reclamanta şi-a manifestat voinţa de a obţine despăgubiri înafara termenului de 90 de zile, este rezultatul unei greşite aplicări a dispoziţiilor legale.

În acest sens, are în vedere instanţa de control judiciar calitatea de terţ a reclamantei în raport de contractul de asigurare şi de litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 în care s-a pus în discuţie tocmai valabilitatea poliţiei de asigurare încheiate de intervenientă şi deci, existenţa raportului juridic întemeiat pe Legea nr. 213/2015, între reclamantă, ca şi creditor de asigurare şi pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor.

Astfel, deşi hotărârea atacată leagă în mod judicios momentul "naşterii dreptului de creanţă" de soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2016, aceasta este însă criticabilă faţă de împrejurarea, că având calitatea de terţ în raportul juridic, pentru recurenta - reclamantă se impunea a se avea în vedere momentul luării la cunoştinţă de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Deşi dispoziţiile Legii nr. 213/2015 nu fac nicio distincţie în acest sens, instanţa de recurs reţine însă că terţul nu are posibilitatea reală de a cunoaşte momentul stabilirii pe cale judiciară a valabilităţii contractului de asigurare. Este adevărat că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are competenţa de a stabili reguli de judecată prin impunerea şi unor termene de exercitare, însă în considerarea unor situaţii deosebite, norma constituţională menţionată nu justifică interpretarea prevederilor legale în sensul de a avea ca efect încălcarea substanţei dreptului.

Acelaşi sens îl au şi dispoziţiile C. civ. care la art. 2.546 prevăd că o clauză este lovită de nulitate, dacă stabileşte un termen de decădere ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârşirea actului de către partea interesată, în timp ce prin dispoziţiile art. 2.548 alin. (2) se prevede că forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului.

Aplicând aceste principii la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine că recurenta reclamantă a depus toate diligenţele posibile în vederea sesizării pârâtului Fondului de Garantare a Asiguraţilor, într-un termen "rezonabil" care se încadrează în termenul de decădere de 90 de zile calculat de la data luării la cunoştiinţă de valabilitatea poliţei de asigurare.

Raportat la momentul 24.09.2020 la care avocatul recurenţilor-intervenienţi a adus soluţia la cunoştinţa avocatului recurentei - reclamante sau la data de 20.10.2020 la care, în dosarul nr. x/2016 în care recurenta - reclamantă este parte, instanţa a menţinut măsura suspendării şi a amânat cauza în vederea depunerii hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie, se constată că cererea de despăgubiri formulată la data de 11.11.2020 este depusă în termen, impunându-se casarea sentinţei şi anularea deciziei nr. 25770/23.02.2021 emisă de pârât, prin care s-a respins cererea de plată ca tardiv formulată.

Referitor la solicitarea de obligare directă a pârâtului FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Având în vedere modul în care este reglementată procedura soluţionării cererilor adresate FGA, atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a cererii de plată, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege, astfel că va respinge ca prematur formulat acest capăt de cerere.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar va admite recursul şi, în rejudecare, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat şi va obliga pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantei.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va respinge recursului intervenienţilor şi va admite recursul reclamantei, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va admite în parte acţiunea, va anula decizia emisă de pârât şi va obliga pârâtul la emiterea unei noi decizii prin care să soluţioneze pe fond cererea de plată, respingând în rest acţiunea, ca prematur introdusă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1387 din 12 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A..

Anulează Decizia nr. 25770 emisă de pârât la data de 23.02.2021 şi obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să emită o nouă decizie prin care să soluţioneze pe fond cererea de plată înregistrată sub nr. x/12.11.2020.

Respinge în rest acţiunea, ca prematur introdusă.

Respinge recursul declarat de recurenţii-intervenienţi S.C. B. S.R.L. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 1387 din 12 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 9 mai 2023.