Res judicata bars VAT refund claim; appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 9 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara în data de 26.08.2021 sub numărul x/2021, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Generală de Administraţie Fiscală, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, Serviciul Evidenţă Plătitor Persoane Fizice, o acţiune prin care a solicitat anularea deciziei nr. 85/18.03.2021 privind soluţionarea contestaţiilor formulate de împotriva deciziilor de respingere a cererii de restituire de la bugetul de stat sau de acordare a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget nr. 484475/23.12.2020 şi nr. 25714/23.12.2020 emise de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş şi, pe cale de consecinţă, anularea deciziilor de respingere a cererii de restituire de la bugetul de stat sau de acordare a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget nr. 484475/23.12.2020 şi nr. 25714/23.12.2020 emise de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, şi pe cale de consecinţă.

A solicitat să se constate că intimatele nu şi-au îndeplinit obligaţiile legale care le incumbă în baza prevederilor art. 153 alin. (7) Codul fiscal aplicabil;

A solicitat obligarea intimatelor la repararea prejudiciului cauzat reclamantului prin neîndeplinirea obligaţiilor susmenţionate şi pe cale de consecinţă, să se dispună exonerarea sa de la plata sumei de 3.255.198 RON reprezentând taxă pe valoare adăugată şi de la plata obligaţiilor fiscale accesorii aferente;

Să fie obligate intimatele la restituirea sumei de 3.255.198 RON reprezentând taxă pe valoare adăugată şi a sumei de 2.470.075 RON achitate de către reclamant cu titlu de obligaţii fiscale accesorii.

Să fie obligate intimatele la acordarea dobânzii datorate în cazul sumelor de restituit de la bugetul de stat, calculată de la data plăţii sumelor nedatorate până la data restituirii, în conformitate cu prevederile art. 182 Codul de procedură fiscală, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 631 din 9 decembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Generală de Administraţie Fiscală, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, Serviciul Evidenţă Plătitor Persoane Fizice .

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs reclamantul invocând următoarele motive de nelegalitate:

- în speţă nu a fost judecat fondul, în condiţiile în care instanţa s-a limitat a relua alegaţiile intimatelor fără a arăta care sunt considerentele pentru care a înlăturat apărările reclamantului, fapt care echivalează cu o lipsă a motivării, motiv de casare a hotărârii cu trimitere spre rejudecare.

- maniera succintă în care se exprimă instanţa de fond în considerentele soluţiei face hotărârea dată criticabila din perspectiva legalităţii, în măsura în care nu arată, la situaţia concretă supusă judecăţii, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate. Menţionarea prevederilor legale aplicabile în speţă şi însuşirea motivelor invocate de către pârâte prin întâmpinare nu constituie motivare a unei hotărâri judecătoreşti în sensul celor prevăzute de art. 6 din C.E.D.O.;

- instanţa de fond a ignorat temeiul juridic al acţiunii limitându-se la a analiza comportamentul său în calitate de subiect al unui raport juridic fiscal, iar nu comportamentul organelor fiscale, în calitatea lor de subiecte al unui raport juridic fiscal. Ceea ce trebuia să stabilească instanţa de fond, era dacă în speţă a avut loc o încălcare a prevederilor art. 153 alin. (7) Codul fiscal;

- raportat la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a arătat că instanţa de fond a încălcat normele de drept material şi, întrucât în prezenta speţă nu a putut invoca respectivele motive pe calea apelului, recursul fiind singura cale de atac prevăzută în materia contenciosului fiscal, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

- în mod greşit prima instanţă a reţinut puterea de lucru judecat prin raportare la cele statuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 2899/18.06.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2012, ignorând faptul că în speţă nu se pune problema aceleiaşi chestiuni litigioase;

- la baza formulării prezentei acţiunii stă obligaţia legală a organelor fiscale de a-l înregistra din oficiu ca plătitor de TVA, obligaţie prevăzută de prevederile art. 153 alin. (7) Codul fiscal, iar prin acţiune a plecat de la premisa că organele fiscale nu şi-au îndeplinit obligaţia, fapt care duce la antrenarea răspunderii acestora. Norma legală în materie este imperativă, legislatorul impunând organelor fiscale un anume comportament;

- cu privire la îndeplinirea condiţiilor privind antrenarea răspunderii pentru neîndeplinirea unei obligaţii fiscale, s-a arătat că sunt dovedite prejudiciul, existenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta imputată şi prejudiciu, fiind întrunită şi forma de vinovăţie;

- operaţiunile de vânzare-cumpărare de terenuri au fost raportate la organele fiscale de către Notarii publici odată cu declararea venitului din transferul dreptului de proprietate şi a impozitului aferent, astfel încât respectivele organe au avut la dispoziţie informaţiile necesare, în timp real, şi au cunoscut atât elementul de continuitate în derularea tranzacţiilor, cât şi nivelul sumelor încasate din operaţiunile încheiate, putând stabili momentul la care a depăşit plafonul de TVA;

- s-a arătat că la nivelul perioadei în care reclamantul a înstrăinat bunurile imobile, dispoziţiile legale în materie TVA erau susceptibile de cel puţin două interpretări;

- şi condiţia prejudiciului este îndeplinită în cauză, reprezentând suma achitată cu titlu de taxă pe valoare adăugată, respectiv suma de 3.255.198 RON pentru că, prin neîndeplinirea obligaţiei lor de a-l înregistra din oficiu ca plătitor de TVA, reclamantul a continuat să procedeze la încheierea tranzacţiilor, fără a solicita, pe lângă preţul contractului, şi TVA pentru respectivele operaţiuni;

- de asemenea, suma achitată cu titlu de obligaţii fiscale accesorii, respectiv suma de 2.470.075 RON, nu ar fi fost achitată în cazul în care organele fiscale ar fi procedat la îndeplinirea obligaţiei care le incumbă în baza prevederilor art. 153 alin. (7) Codul fiscal aplicabil.

- după cum s-a reţinut în cauza C183/14 Salomie şi Oltean, în analizarea caracterului proporţional al măsurilor impuse de stat pentru neîndeplinirea obligaţiei de înregistrare în scopuri de TVA şi neachitarea la termenul de scadenţă de către contribuabil a obligaţiilor de plată a taxei, instanţa trebuie să verifice dacă eventualele obligaţii accesorii stabilite în sarcina persoanei au caracter sancţionator, iar, în caz afirmativ, să analizeze în ce măsură acestea au fost proproţional impuse.

- şi condiţia vinovăţiei este întrunită întrucât din comportamentul de care au dat dovadă, se poate afirma că organele fiscale au urmărit producerea rezultatului prin încălcarea obligaţiei legale stabilite în sarcina lor.

Pentru toate aceste motive s-a solicitat, admiterea recursului, casarea sentinţei atacatei, şi în principal trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, în urma rejudecării de către instanţa de recurs, admiterea acţiunii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, respinsă în şedinţa publică, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

S-a arătat că obligaţia de a se înregistra în termen ca plătitor de TVA revenea contribuabilului, conform prevederilor art. 152 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, iar organele fiscale au procedat la înregistrarea din oficiu a persoanei fizice A. în scop de TVA, urmare a inspecţiei fiscale finalizate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/30.03.2010.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul reclamant a depus răspuns la întâmpinare prin care a formulat concluzii de respingere a excepţiei nulităţii recursului, iar pe fondul cauzei a reluat argumentele susţinute în cererea de recurs.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Demersul judiciar iniţiat de reclamant vizează anularea Deciziei nr. 85/18.03.2021 privind soluţionarea contestaţiei în procedura prealabilă, formulată împotriva Deciziilor de respingere a cererii de restituire nr. x/23.12.2020 şi nr. y/23.12.2020; anularea Deciziilor de respingere a cererii de restituire nr. x/23.12.2020 şi nr. y/23.12.2020 şi, pe cale de consecinţă, exonerarea de la plata sumei de 3.255.198 RON, reprezentând TVA, precum şi de la plata obligaţiilor fiscale accesorii aferente în sumă de 3.479.075 RON, cu consecinţa restituirii sumelor achitate către reclamant.

În fapt, prin decizia de impunere fiscală nr. 3539/30. III.2010, emisă în urma R.I.F. nr. 3539/30. III.2010, pârâta DGFP Timiş a impus în sarcina reclamantului A. obligaţia de plată a sumei de 3.873.686 RON cu titlu de TVA şi a majorării aferente, în sumă de 1.714.096 RON, iar în procedura prealabilă, contestaţia acestuia a fost respinsă prin decizia nr. 344/29. VIII.2011 emisă de pârâta ANAF.

Potrivit R.I.F. nr. 3539/30. III.2010 care a stat la baza deciziei de impunere fiscală atacate şi potrivit deciziei emise în procedura prealabilă, în perioada 31.08.2005-31.12.2009, reclamantul a realizat un număr de 132 tranzacţii imobiliare, respectiv în anul 2005, 22 tranzacţii în valoare totală de 836.668 RON; în anul 2006, 20 tranzacţii în valoare totală de 1.421.886 RON; în anul 2007, 28 tranzacţii în valoarea totală de 14.127.846 RON; în anul 2008, 42 tranzacţii în valoare totală de 13.085.096 RON şi în anul 2009, 20 tranzacţii în valoare totală de 11.883.042 RON;

Prin urmare, pârâta DGF Timiş a stabilit că în anul fiscal 2005 reclamantul a depăşit plafonul de scutiri pentru TVA de 2 miliarde RON la data de 31.12.2005, astfel că a avut obligaţia de a se înregistra ca plătitor de TVA începând cu data de 1.02.2006, şi pentru că nu a solicitat aceasta, a procedat la înregistrarea din oficiu conform art. 153 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu data de 01.04.2010, atribuindu-se codul de înregistrate fiscală x.

Având în vedere cele menţionate, organele fiscale au stabilit în sarcina persoanei fizice TVA de plată în sumă totală de 3.873.686 RON, reprezentând TVA colectată, stabilită de organele de inspecţie fiscală prin aplicarea cotei de 19%.

Împotriva Deciziei de impunere emisă în baza raportului de inspecţie fiscală şi a Deciziei date în soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale nr. 344/29.08.2011, emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care au fost menţinute concluziile organului de inspecţie fiscală al DGFP TIMIŞ, reclamantul a formulat o acţiune în anulare ce a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, făcând obiectul dosarului nr. x/2012

În primă instanţă, Curtea de Apel Timişoara a admis acţiunea formulată de către reclamant împotriva actelor fiscale contestate.

Prin Decizia nr. 2899/18.06.2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat sentinţa recurată şi a admis în parte acţiunea formulată, respectiv a modificat actele fiscale atacate în sensul obligării reclamantului la plata sumei de 3.255.198 RON cu titlu de TVA şi a accesoriilor aferente acestei sume, suma obţinută fiind rezultatul aplicării procedeului sutei mărite.

La data de 23.05.2019 reclamantul a depus cererea vizând exonerarea de la plata accesoriilor, cerere respinsă prin Decizia nr. 25714/23.12.2020, iar la data de 08.12.2020 a depus cererea vizând exonerarea de la plata TVA-ului şi restituirea sumei achitate deja, cerere respinsă prin Decizia 48475/23.12.2020.

Împotriva celor două decizii a formulat contestaţii, care au fost respinse prin Decizia nr. 85/18.03.2021.

Reclamantul a apreciat că Decizia emisă de către organele fiscale în soluţionarea contestaţiilor sale este nelegală, raportat la încălcarea de către organele fiscale a obligaţiei stabilite în sarcina sa prin legislaţia aplicabilă în cadrul actelor fiscale, în sensul de a proceda la înregistrarea din oficiu a reclamantului ca plătitor de TVA, încălcare care îndeplineşte condiţiile privind antrenarea răspunderii pentru neîndeplinirea unor obligaţii fiscale.

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) Înalta Curte constată că recursul este neîntemeiat.

Înalta Curte reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Sub acest aspect, Curtea reţine că, într-adevăr, aşa cum s-a statuat într-o jurisprudenţă constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului includ obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părţilor să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deşi o instanţă internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, aceasta trebuie să-şi justifice activităţile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 şi cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Din această jurisprudenţă, Curtea reţine că noţiunea de proces echitabil, deşi art. 6 alin. (1) obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [cauzele Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanţă internă care şi-a motivat decizia pe scurt - fie prin însuşirea motivelor furnizate de o instanţă de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuşi în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale şi să nu se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanţa europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 în fine).

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanţa de fond şi-a motivat sentinţa în acord cu dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ. şi cu respectarea garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea mai reţine şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanţă, contrar celor invocate de către recurentul - reclamant, a analizat atât din perspectiva dreptului intern, cât şi a principiilor care se degajă din jurisprudenţa C.J.U.E temeinicia cererii de restituire, raportat la susţinerea reclamantului privind existenţa unei obligaţii corelative a autorităţii fiscale, prevăzute de art. 153 alin. (7) Codul fiscal, de a-l înregistra din oficiu ca plătitor de TVA.

Astfel, deşi prin motivele de recurs recurentul precizează că a solicitat instanţei doar să analizeze comportamentul organelor fiscale precum şi modalitatea in care acestea şi-au îndeplinit obligaţiile care le revin în temeiul legii, Înalta Curte constată că, în fapt, recurentul - reclamant a formulat, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004 cerere de restituire a unor obligaţii fiscale achitate în baza deciziei de impunere nr. x/30.03.2010, modificate prin decizia nr. 2899/18.06.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Potrivit dispoziţiilor art. 168 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală avute în vedere de organul fiscal la emiterea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 85/18.03.2021:

"(1) Se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau încasată fără a fi datorată.

(2) În situaţia în care s-a făcut o plată fără a fi datorată, cel pentru care s-a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective".

Constată Înalta Curte că prin decizia nr. 2899/18.06.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2012, Înalta Curte a casat sentinţa recurată şi a admis în parte acţiunea formulată, respectiv, a modificat actele fiscale atacate, în sensul obligării reclamantului la plata sumei de 3.255.198 RON cu titlu de TVA şi a accesoriilor aferente acestei sume, prin aplicarea procedeului sultei mărite.

A reţinut Înalta Curte că "intimatul-reclamant, în perioada supusă inspecţiei fiscale (31.08.2005 - 31.12.2009) a efectuat un număr de 132 operaţiuni economice care au avut ca obiect terenuri şi construcţii, iar potrivit plafonului în vigoare la data respectivă, trebuia sa solicite înregistrarea ca persoana plătitoare de TVA pana la data de 10.01.2006."

Conform art. 430 alin. (1) şi (2) şi art. 431 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze un fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, respectiv modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Aşadar, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Decizia nr. 2899/18.06.2014 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie este o hotărâre definitivă ce reprezintă un titlu executoriu şi care are autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, respectiv obligaţia recurentului - reclamant de a solicita înregistrarea ca persoană plătitoare de TVA pentru tranzacţiile ce au depăşit plafonul de scutire, precum şi în ceea ce priveşte cuantumul obligaţiilor, individualizate de instanţă în raport cu jurisprudenţa C.J.U.E., respectiv Hotărârea din 7 noiembrie 2013, dată în cauzele conexe C-249/12 şi C-250/12 pentru Interpretarea art. 73 şi 78 din Directiva 2006/112/CE (Directiva TVA).

Noţiunea de proces echitabil presupune că dezlegările date problemelor de drept într-un litigiu anterior au caracter obligatoriu în prezentul litigiu, altfel încălcându-se principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale. În raport de aceste considerente, verificarea soluţiei primei instanţe din perspectiva criticilor încadrate de recurentul - reclamant în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu mai poate avea loc.

Referitor la critica privind încălcarea de către organul fiscal a obligaţiei corelative prevăzute de dispoziţiile art. 153 alin. (8) din Codul fiscal, reţine Înalta Curte că organele fiscale au luat la cunoştinţă de operaţiunile economice efectuate de recurentul - reclamant după controlul finalizat prin încheierea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/30.03.2010, nefiind îndrituite a impune în sarcina contribuabilului obligaţii fiscale, fără a proceda mai întâi la verificarea situaţiei fiscale potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, iar sancţiunea aplicabilă în situaţia neînregistrării din oficiu sau a înregistrării cu întârziere o reprezintă prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale suplimentare, prevăzută de art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Referitor la susţinerile recurentului reclamant referitoare la nesocotirea principiului certitudinii, în condiţiile în care dispoziţiile legale în materie TVA erau susceptibile de cel puţin două interpretări, Înalta Curte reţine, cum s-a arătat, că obligaţia recurentului - reclamant de a se înregistra ca plătitor de TVA a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea mai sus redată.

În plus, aşa cum a observat şi prima instanţă, în cauza C-183/14, Salomie şi Oltean, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE privind interpretarea principiilor securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime, precum şi a articolelor 167, 168, 179 şi 213 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, s-a reţinut că:

"49 Este necesar să se adauge că, ţinând seama de dimensiunea operaţiunii imobiliare în discuţie în litigiul principal, care constă în construcţia şi în vânzarea a patru imobile care totalizează peste 130 de apartamente, un operator economic prudent şi avizat nu putea să ajungă în mod rezonabil la concluzia că o astfel de operaţiune nu este supusă TVA-ului fără să fi primit sau cel puţin să fi încercat să obţină asigurări explicite în acest sens din partea autorităţilor fiscale naţionale competente".

Faţă de aceste considerente, cererea recurentului - reclamant este neîntemeiată, neputându-se reţine ca temei al restituirii sumelor achitate cu titlu de obligaţii fiscale stabilite prind decizia definitivă pronunţată de instanţa de judecată şi al exonerării de la plata acestora, omisiunea organelor fiscale de a proceda conform art. 153 alin. (7) din Codul fiscal de la momentul depăşirii plafonului de scutire.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 631 din 9 decembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 9 mai 2023.