Guarantee Fund rejection of post-bankruptcy insurance claims; 90-day forfeiture period for payment requests following final criminal judgment

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei FGA nr. 23832/22.06.2020.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 399 din 23 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs reclamantul A., prin care a solicitat casarea sentinţei recurate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Din sinteza aspectelor învederate în memoriul de recurs, rezultă că, dintr-o primă perspectivă, recurentul - reclamant a evocat nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii atacate în raport de faptul că aceasta ar fi fost pronunţată la o dată fictivă (23.03.2020), ce este anterioară celei a înregistrării contestaţiei pe rolul instanţelor de judecată (08.07.2020) şi de către o altă instanţă decât cea la care a fost repartizat aleatoriu dosarul. În acest sens, recurentul a învederat că dosarul civil nr. x/2020 a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucuresti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 08.07.2020, dar sentinţa a fost pronunţată de către Curtea de Apel Bucuresti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Printr-un alt set de argumente, recurentul a criticat maniera de motivare a hotărârii atacate, susţinând că în cuprinsul sentinţei se face o prezentare a procedurilor de intrare în faliment a debitoarelor B. S.A. şi C. S.A., care, în opinia recurentului, nu ar avea nicio legătură cu contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 23832/22.06.2020, fiind astfel descrisă, în totalitate, întâmpinarea depusă la dosar de către FGA. Astfel, recurentul a argumentat în sensul că prima instanţă ar fi pronunţat o hotărâre care nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Totodată, recurentul a arătat că, deşi a înţeles să critice alin. (1), (2), (3) şi 4 ale considerentelor deciziei FGA nr. 23832/22.06.2020, prin care pârâtul a descris eronat aspectele referitoare la data şi modalitatea de producere a accidentului ce a generat recurentului pagubele stabilite prin sentinţa penală, aceste argumente nu au fost analizate de Curtea de Apel Bucureşti.

De asemenea, recurentul a evocat şi importanţa datei la care cele două dosare constituite urmare accidentului a cărui victimă a fost au fost înregistrate în evidenţele FGA, apreciind că dacă FGA ar fi prezentat astfel de informaţii, nu ar mai fi fost reţinută tardivitatea cererii de plată.

A mai argumentat recurentul şi în sensul că, în mod greşit, a reţinut instanţa de judecată că data naşterii creanţei a fost 26.06.2018, ulterior rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 102/23.02.2018, câtă vreme, fiind vorba de o sentinţă penală, acesta putea fi pusă în executare doar în formă legalizată, doar într-un astfel de moment putându-se aprecia că exista o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. În raport de astfel de repere temporale, în opinia recurentului, termenul pentru depunerea cererii de plată ar fi început să curgă de la data legalizării sentinţei, mai precis de la data de 29.10.2018.

Recurentul a învederat că, în speţă, nu ar fi aplicabile nici prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 care instituie un termen de decădere, şi nici nu ar putea fi aplicat art. 2545 alin. (1) C. civ., întrucât titlul de creanţă nu este reprezentat de acte unilaterale ci de o sentinţă penală, pronunţată de o judecătorie.

De asemenea, recurentul a opinat că excepţia tardivităţi nu poate fi admisă parţial, în sensul că, pe de o parte, prestaţia periodică în sumă de 1100 RON lunar să intre la plată începând cu luna februarie 2018 şi până la recuperarea capacitaţii de muncă, iar pentru restul despăgubirilor, cererea de plată să fie respinsă ca tardivă.

A mai arătat recurentul că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 551 alin. (4) C. proc. pen., câtă vreme acest articol de lege se referă la executarea hotărârilor penale cu privire la executarea pedepselor, fără a avea aplicabilitate în speţa de faţă.

Totodată, recurentul a criticat maniera în care prima instanţă a calculat data împlinirii termenului de 90 de zile, subliniind că şi în ipoteza în care s-ar admite că acesta ar fi început să curgă la data de 26.06.2018, ultima zi pentru depunerea cererii de plată nu putea fi cea de 27.06.2018, mai precis a doua zi după prezumtiva dată a începerea curgerii termenului de formulare a cererii.

Nu în ultimul rând, recurentul a învederat că FGA a fost introdus în cauza penală de către Judecătoria Sector 1, a fost parte în procesul penal menţionat, hotărârea pronunţata de Judecătoria Sector 1 Bucureşti, fiindu-i, în opinia sa, opozabilă.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, motivat de faptul că, prin calea de atac depusă, recurentul - reclamant A. nu a indicat cazurile de casare invocate.

În subsidiar, din perspectiva fondului cauzei, intimatul - pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală. În esenţă, reiterând apărări similare celor formulate şi în faţa instanţei de fond, intimatul a învederat că, din interpretarea coroborată a art. 1381 C. civ., art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 14 din Legea nr. 213/2015, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 şi art. 2545 C. civ., rezultă că termenul pentru depunerea cererii de plată este unul de decădere ce nu poate fi lăsat la aprecierea uneia dintre părţi, intenţia legiuitorului fiind aceea de a nu se amâna, sine die, primirea de către FGA a cererilor de plata a asiguraţilor.

În opinia intimatului, susţinerea reclamanţilor, în sensul că au depus cererea în termen legal ca urmare a naşterii dreptului de creanţă la data legalizării hotărârii penale, nu este fondată, întrucât documentele justificative pot fi depuse ulterior cererii de plată, petenţii având posibilitatea să menţioneze în cuprinsul cererii motivele pentru care nu au fost depuse odată cu cererea (art. 20 din Norma ASF 16/2015).

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurentul - reclamant a solicitat respingerea apărărilor formulate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor asupra recursului, apreciind susţinerile intimatului ca fiind neîntemeiate.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 5 ianuarie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 5 aprilie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanţa de control judiciar constată că deşi în memoriul depus în cauză şi cu ocazia dezbaterilor publice, recurentul - reclamant nu a indicat cazurile de casare cărora a înţeles să subsumeze argumentele evocate prin calea de atac exercitată, criticile invocate au structura necesară spre a fi încadrate în ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, prin argumentele referitoare la faptul că sentinţa recurată ar fi fost pronunţată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei, recurentul tinde să invoce cazul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte îl găseşte nefondat, câtă vreme cauza a fost soluţionată de Completul C6 fond al secţiei a IX-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti (desemnat prin repartizare aleatorie, potrivit rezoluţiilor de la dosarului de fond), aspect ce rezultă atât din procesele-verbale de citare a părţilor pentru termenul de judecată la care instanţa a reţinut cauza spre soluţionare, dar şi din dovezile de comunicare a sentinţei către părţi .

De asemenea, din datele publice afişate pe pagina de internet a Curţii de Apel Bucureşti, rezultă că judecătorul fondului face parte din componenţa secţiei a IX-a contencios administrativ şi fiscal a acestei curţi.

Indicarea secţiei a VIII-a a Curţii de Apel Bucureşti în titulatura sentinţei civile nr. 399 din 23.03.2020, reprezentă doar o eroare materială, în sensul art. 442 alin. (1) teză finală C. proc. civ., care, chiar dacă nu a fost corectată de prima instanţă prin parcurgerea procedurii reglementate de aceste prevederi normative (art. 442 C. proc. civ.), nu este suficientă pentru a genera casarea hotărârii recurate.

Pe cale de consecinţă, întrucât hotărârea a fost pronunţată de completul de judecată stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei (Completul C6 fond al secţiei a IX-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti), nu se poate reţine incidenţa, în cauză, a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Cât priveşte setul de argumente referitoare la faptul că sentinţa civilă atacată ar fi fost pronunţată la o dată (23.03.2020) ce se poziţionează pe axa temporală anterior datei la care reclamantul a înregistrat pe rolul instanţelor de judecată acţiunea ce face obiectul cauzei pendinte (08.07.2020), acesta este subsumabil cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Analizând aceste critici, Înalta Curte le găseşte nefondate, întrucât, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. O astfel de sancţiune nu este, însă, incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerinţe legale, ci doar în acel context în care s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii.

Indicarea, în debutul sentinţei civile nr. 399 a Curţii de Apel Bucureşti a datei de 23.03.2020, drept dată a pronunţării hotărârii, reprezintă tot o eroare materială, în sensul art. 442 alin. (1) teză finală C. proc. civ.. În această privinţă, Înalta Curte reţine că, din cuprinsul minutei hotărârii întocmite conform art. 401 C. proc. civ., rezultă că hotărârea a fost luată la data de 23.03.2021, dată ce este indicată şi la finalul dispozitivului sentinţei civile nr. 399 a Curţii de Apel Bucureşti.

Pe cale de consecinţă, hotărârea a fost pronunţată la data de 23.03.2021, iar eroarea materială din debutul sentinţei civile atacate (referitoare la data de 23.03.2020) nu este suficientă spre a atrage casarea acesteia, cu atât mai mult cu cât recurentul nu a invocat nicio vătămare care să rezulte din indicarea eronată a date şi care să nu poată fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii.

Pentru aceleaşi motive se reţine că nici neparcurgerea, de către prima instanţă, a procedurii reglementate de art. 442 C. proc. civ., în vederea îndreptării acestei erori, nu poate reprezenta un argument pentru casarea hotărârii atacate, câtă vreme procedura de îndreptare a erorii materiale nu este afectată de vreun termen în care aceasta trebuie realizată, iar neregula poate fi înlăturată oricând prin intermediul său.

În continuare, Înalta Curte observă că, în cadrul criticilor expuse în memoriul de recurs, recurentul - reclamant a invocat aspecte privind o nemotivare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, afirmând că hotărârea nu ar fi rodul unei reale judecăţi a cauzei şi că ar conţine considerente contradictorii şi străine de natura cauzei.

Aceste aspecte privesc motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pe care promotorul căii de atac nu l-a invocat.

Încadrând, din oficiu, susţinerile antereferite în motivul de casare arătat, Înalta Curte constată că art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") nu-şi găseşte incidenţa în legătură cu hotărârea atacată, întrucât motivarea judecătorului de fond răspunde adecvat aspectelor invocate în cererea introductivă de instanţă.

Înalta Curte reţine că obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părţilor, stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raţionament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluţiei date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză.

În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a stabilit că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se reţin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României):

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluţia adoptată, fiind arătat silogismul logico - juridic ce a stat la baza sentinţei pronunţate şi argumentele pe care şi-a fundamentat judecătorul fondului soluţia, chiar dacă acestea sunt lapidar exprimate.

Considerentele privind procedurile de faliment deschise faţă de asiguratorii B. S.A. şi C. S.A. nu sunt străine de natura cauzei, fiind relevante (după cum se va arăta în paragrafele ulterioare) în analiza incidenţei art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi a identificării momentului naşterii creanţei.

Aspectele din cuprinsul alin. (1), (2), (3) şi 4 ale considerentelor deciziei FGA nr. 23832/22.06.2020, prin care pârâtul FGA a indicat data producerii accidentului şi a descris dinamica acestuia, nu au fost, în mod corect, analizate de prima instanţă, câtă vreme acestea nu prezintă relevanţă din perspectiva obiectului cauzei, ce constă în verificarea legalităţii deciziei FGA nr. 23832/22.06.2020, în raport de soluţia de respingere ca tardivă în parte a cererii de plată.

Referitor la teza unei motivări contradictorii, Înalta Curte constată că aceasta este invocată pur formal de recurent, câtă vreme, în cuprinsul căii de atac exercitate, acesta nu indică care ar fi aspectele din cuprinsul motivării ce ar fi contradictorii.

Cât priveşte criticile referitoare la greşita interpretare şi aplicare a legii la stabilirea situaţiei juridice în cauză, ele vor fi avute în vedere cu ocazia examinării motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate şi este conformă naturii cauzei, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 425 C. proc. civ., astfel că sunt nefondate criticile subsumabile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nefondate sunt şi criticile prin care recurentul tinde să invoce cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente cauzei.

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea în contencios administrativ, reclamantul A. a solicitat instanţei anularea deciziei FGA nr. 23832/22.06.2020, prin care pârâtul a soluţionat cererea de plată nr. x/15.01.2019.

Prin cererea de plată sus indicată, reclamantul a solicitat achitarea, din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor ("FGA"), a sumelor de 50.000 euro reprezentând daune morale, 41.159 RON daune materiale şi 1100 RON lunar, cu titlu de prestaţie periodică reprezentând echivalentul câştigului din muncă pe care persoana vătămată este împiedicată să îl dobândească (începând cu luna martie 2018 şi până la recuperarea capacităţii de muncă).

La plata acestor sume au fost obligaţi, în solidar şi în cote egale, asigurătorii B. S.A. şi C. S.A. prin sentinţa penală nr. 102/2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia penală nr. 967 din data de 26.06.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

Prin decizia FGA nr. 23832/22.06.2020, pârâtul a admis cererea de plată pentru suma de 30.800 RON, reprezentând prestaţie periodică aferentă perioadei martie 2018- iunie 2020, dar a respins-o cu privire la celelalte sume solicitate (daune materiale, daune morale şi cheltuieli de judecată) ca tardivă, reţinând că dreptul de creanţă s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii penale, mai precis 26.06.2018, şi că petentul a depus cererea de plată în afara termenului legal.

Legalitatea deciziei FGA nr. 23832/22.06.2020, din perspectiva respingerii cererii de plată ca tardivă pentru sumele reprezentând daune morale, daune materiale şi cheltuieli de judecată a fost verificată şi confirmată de prima instanţă, iar această soluţie este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, fiind rezultatul unei corecte interpretări şi aplicări a normelor de drept material incidente cauzei.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că între intimatul - pârât FGA şi recurentul - reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorilor B. S.A. şi C. S.A., în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona, în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

În acest context, contrar celor afirmate de recurent, întrucât existenţa stării de faliment a asigurătorilor reprezintă una dintre condiţiile primare pentru formularea unei cereri de plată adresată FGA, în mod corect prima instanţă a expus, în considerentele sentinţei, aspecte privind starea de faliment a asigurătorilor.

Înalta Curte constată că argumentul formulării unei cereri de introducere a intimatului - pârât în procedura penală ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2018, coroborat cu declaraţia recurentului - reclamant de constituire drept parte civilă într-un astfel de dosar, nu pot fi valorificate în sensul sugerat de recurent, întrucât o introducere în procedura penală a intimatului nu poate fi apreciată ca având vocaţia de a îndeplini funcţiile pe care formularea cererii de plată le produce în planul procedurii reglementate de Legea nr. 213/2015.

Astfel, cererea de introducere a FGA în dosarul penal nr. x/2018 s-a întemeiat pe o altă cauză juridică şi pe un alt obiect faţă de cererea de plată formulată în condiţiile Legii nr. 213/2015, ce priveşte un raport juridic de drept administrativ, aferent schemei de garantare a asiguraţilor, născut în ipoteza falimentului asigurătorului.

De asemenea, relevant, din această perspectivă, este şi faptul că prin sentinţă penală nr. 102 din 23.02.2018, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a stabilit doar în sarcina asigurătorilor B. S.A. şi C. S.A., în solidar, în cote egale, obligaţia de plată a despăgubirilor, iar nu şi în sarcina F.G.A.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare şi nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Pentru aceleaşi raţiuni, nu prezintă relevanţă, din perspectiva tardivităţii cererii de plată formulată în temeiul Legii nr. 213/2015, nici data formulării cererilor de deschidere a dosarelor de daună (rolul cererilor de deschidere a acestor dosare fiind diferit de cel al cererii de plată soluţionată prin decizia FGA atacată în cauză).

În considerarea unor astfel de aspecte, prima instanţă a identificat corect incidenţa în cauză a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, conform cărora: În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că relevante sunt şi dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, potrivit cărora: (...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări.

Aceste texte de lege stabilesc, în mod clar şi previzibil, momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, precum şi conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

În cauza de faţă, titlu de creanţă exhibat de recurent constă în sentinţă penală nr. 102 din 23.02.2018, pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti, care a rămas definitivă prin decizia penală nr. 967 din data de 26.06.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

În atare situaţie, observând natura juridică a titlului ce consfinţeşte naşterea dreptului de creanţă (o hotărâre penală) şi că acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorilor, Înalta Curte reţine că, potrivit prevederilor art. 550 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive.

Totodată, conform art. 551 alin. (4) C. proc. pen., hotărârea primei instanţe rămâne definitivă la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia.

Contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte observă că, potrivit art. 397 alin. (1) C. proc. pen., instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre şi asupra acţiunii civile, ceea ce înseamnă că hotărârea penală priveşte atât acţiunea penală cât şi acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal. Cum dispoziţiile art. 551 alin. (4) C. proc. pen. nu disting între soluţia pronunţată în cuprinsul hotărârii penale pe latură civilă sau pe latură penală, în mod corect prima instanţă a identificat incidenţa acestor prevederi şi în cauza pendinte. Astfel, se reţine că nu îi este permis interpretului textului normativ să distingă în modul propus de recurent (între executarea pedepselor şi executarea pe latură civilă), câtă vreme legiuitorul nu a distins în acest sens.

Nu sunt fondate nici susţinerile recurentului- reclamant, conform cărora data legalizării hotărârii penale reprezintă data naşterii dreptului de creanţă, întrucât, din demersul de aplicare a antereferitelor texte normative situaţiei concrete incidente cauzei, rezultă că sentinţă penală nr. 102 din 23.02.2018, pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti putea fi pusă în executare de la momentul rămânerii sale definitive, respectiv din data de 26.06.2018, când a fost pronunţată decizia penală nr. 967 din data de 26.06.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, dreptul de creanţă derivând dintr-un astfel de titlu născându-se la data deschiderii posibilităţii executării lui.

De asemenea, se reţine că prin sentinţa penală nr. 102 din 23.02.2018, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a stabilit în beneficiul recurentului - reclamant mai multe tipuri de despăgubiri, unele al căror cuantum final a fost determinat integral de către instanţa penală (în această situaţie găsindu-se daunele morale în cuantum de 50.000 euro, daunele materiale în cuantum de 41.159 RON şi cheltuielile de judecată în cuantum de 1.189 RON), dar şi într-o prestaţie periodică în cuantum de 1100 RON lunar, reprezentând echivalentul câştigului din muncă pe care persoana vătămată este împiedicată să îl dobândească, începând cu luna martie 2018 şi până la recuperarea capacităţii de muncă, scadenţa fiecărei prestaţii fiind în ultima zi din fiecare lună pentru care se datorează prestaţia.

Analizând coroborat aspectele indicate în paragrafele anterioare, Înalta Curte reţine că, întrucât dreptul de creanţă s-a născut la data de 26.06.2018 (când sentinţa penală nr. 102 din 23.02.2018 a rămas definitivă), termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată pentru sumele privind daune morale, daune materiale şi cheltuieli de judecată, a început să curgă de la o astfel de dată şi s-a împlinit la data de 25.09.2018, motiv pentru care depunerea cererii de plată pentru astfel de creanţe la data de 11.12.2018 a fost realizată cu depăşirea termenului legal.

Instanţa de control judiciar consideră nefondate argumentele prin care recurentul evocă pretinsa imposibilitate de reţinere a incidenţei parţiale a tardivităţii, câtă vreme, pe de o parte, natura creanţelor pentru care cererea de plată a fost admisă (creanţe cu scadenţă periodică) este diferită de cea a celor pentru care a fost respinsă. Pe de altă parte, chiar în ipoteza în care intimatul - pârât ar fi acordat creanţele periodice şi pentru o perioadă pentru care s-ar fi putut pune în discuţie potenţiala aplicare a aceluiaşi raţionament al tardivităţii cererii de plată, simpla acordare de către autoritatea intimată a unui beneficiu discutabil, nu poate înlătura efectele decăderii generate de depunerea tardivă a cererii de plată pentru restul creanţelor (neputând reactiva un drept din care recurentul a fost decăzut).

De asemenea, nedeţinerea unei copii legalizate a titlului de creanţă încă de la data de 26.06.2018 nu reprezintă un impediment suficient pentru formularea cererii de plată, atâta vreme cât, potrivit art. 14 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, în cazul imposibilităţii de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări putea prezenta fie copii ale acestora, fie o declaraţie pe propria răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative, în care ar fi putut preciza motivul imposibilităţii depunerii lor în copie legalizată.

De altfel, elementele pe baza cărora recurentul- reclamant putea să îşi valorifice, în faţa F.G.A (prin formularea cererii de plată), dreptul pe care l-a dobândit în urma procesului penal rezultau din dispozitivul sentinţei penale nr. 102 din 23.02.2018, pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti, în care sumele stabilite în sarcina asigurătorilor au fost expres menţionate, nefiind relevante, din perspectiva identificării momentului naşterii creanţei de asigurare, raţiunile expuse în considerentele deciziei penale nr. 967 din data de 26.06.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

Mai mult, la data pronunţării soluţiei din apel în dosarul penal, sentinţa penală nr. 102 din 23.02.2018 era deja redactată şi comunicată, astfel încât nu se pot reţine impedimente concrete în obţinerea, de către recurent (la data pronunţării soluţiei din apel şi ulterior acesteia), a unei copii legalizate a sentinţei penale. Recurentul avea cel puţin posibilitatea ca, prin diligenţe proprii, să obţină, spre exemplu, un certificat de grefă care să ateste soluţia pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti, cu menţiunea definitivă prin decizia penală nr. 967 din data de 26.06.2018

În concluzie, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate de recurentul - reclamant nu este fondată, nefiind decelat vreun motiv de nelegalitate care să conducă la reformarea sentinţei recurate.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 399 din 23 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.