Insurance guarantee claim timing: birth of moral damages debt prior to insurer bankruptcy and 90-day deadline for payment requests

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 15.06.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ Fiscal sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, desfiinţarea deciziei nr. 23464/29.04.2020 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a fost respinsă cererea de plată înregistrată sub nr. x, analizarea cererii de plată, în sensul constatării temeiniciei sale şi aprobării plăţii sumei de 450.000 RON, reprezentând despăgubiri (daune morale), precum şi obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 RON şi a cheltuielilor de judecată ocazionate de cauza pendinte.

1.2. Prin cererea adiţională formulată la data de 9 octombrie 2020, reclamantul a modificat acţiunea în contencios administrativ, solicitând anularea în totalitate a deciziei nr. 23464/29.04.2020, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a fost respinsă cererea de plată înregistrată sub nr. x, obligarea intimatului la reanalizarea şi soluţionarea pe fond a cererii de plată, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1274 din 24 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat, în esenţă, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care acesta a solicitat casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în scopul judecării pe fond a cauzei, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată având ca obiect anularea deciziei nr. 23464/29.04.2020, emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu privire la toate petitele, precum şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

Urmare unei succinte prezentări a evenimentului rutier din data de 21.10.2014, a afecţiunilor cauzate de acesta integrităţii sale corporale, a tratamentelor medicale şi de recuperare urmate şi a evoluţiei cauzei penale, în care recurentul s-a constituit parte civilă la data de 08.10.2018 şi în care soluţionarea laturii civile a fost disjunsă de cea a laturii penale, pentru ca, ulterior, să fie respinsă, recurentul a criticat maniera în care judecătorul fondului a tranşat chestiunea momentului naşterii creanţei sale de asigurare, apreciind că hotărârea pronunţată încălcă normele de drept material ce reglementează modul de delimitare a creanţelor de asigurare născute anterior deschiderii procedurii falimentului asigurătorului de cele născute ulterior unui astfel de moment.

Din această perspectivă, recurentul a argumentat în sensul că instanţa de fond a procedat la pronunţarea sentinţei civile nr. 1274 din 24.11.2020 cu aplicarea greşită a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, care se completează cu prevederile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin nesocotirea, în opinia recurentului, atât a aspectelor faptice care conturează o situaţie particulară a recurentului reclamant, dar şi a argumentelor expuse în cadrul cererii introductive.

În continuare, recurentul a prezentat argumente în sensul calificării creanţei exhibate prin cererea sa de plată drept creanţă născută ulterior datei deschiderii procedurii falimentului asigurătorului B. S.A., învederând că momentul la care putea fi solicitată plata unor daune din partea unei instituţii precum Fondului de Garantare a Asiguraţilor, era acela în care creanţa creditorului de asigurare era certă, lichidă şi exigibilă, comensurabilă potrivit întinderii sale precum şi în momentul în care exista un incontestabil vinovat. Din această perspectivă, recurentul a arătat că în cauza sa, toate aceste elemente nu au putut fi clarificate decât prin intermediul instanţei de judecată, care a statuat asupra vinovăţiei conducătorului auto responsabil de producerea accidentului, asupra împrejurărilor accidentului, respectiv asupra cuantumului daunelor încercate de recurentul - reclamant.

A mai menţionat recurentul că s-a adresat intimatului pârât în data de 12.11.2018 justificat de faptul că la acea dată stadiul procesual din litigiul penal permitea înaintarea acestei cereri de plată. La momentul despre care se face vorbire, exista un raport de expertiză valabil întocmit, din care reieşeau împrejurările în care s-a produs accidentul, precum şi atragerea culpei exclusive a numitului C.. Tot la acest moment, recurentul se afla în perioada de recuperare, fiind deja realizate majoritatea procedurilor medicale, motiv pentru care s-a putut realiza o evaluare corectă a daunelor materiale şi morale pricinuite de accidentul rutier.

În opinia recurentului, termenul de 90 de zile se putea calcula cel mai devreme începând cu data pronunţării sau, după caz, comunicării hotărârii judecătoreşti în cadrul dosarului penal nr. x/2018, data rămânerii definitive a soluţiei pronunţate de Judecătoria Braşov în acest dosar fiind cea de 27.09.2019, când prin decizia nr. 644/2019, Curtea de Apel Braşov a menţinut cele reţinute de către prima instanţă.

Făcând trimitere la prevederile art. 14, alin. (4) din Legea nr. 213/2015, recurentul a învederat că un aspect decisiv în formularea cererii de plată îl constituie menţionarea cuantumului sumei pretinse, iar, din acest punct de vedere, recurentul reclamant s-a adresat intimatei pârâte exact la momentul la care a cunoscut inclusiv, dar fără a se limita, acest aspect.

De asemenea, recurentul a evocat şi prevederile art. 27 alin. (1) C. proc. pen., arătând că, odată aleasă calea procesului penal pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin infracţiune, persoana vătămată nu are opţiunea unei căi paralele pentru obţinerea despăgubirii. Cu titlu de excepţie, calea civilă poate fi exercitată dacă procesul penal a fost suspendat sau dacă acesta a încetat fără ca acţiunea civilă să fi fost exercitată.

În plus, recurentul - reclamant a arătat că a urmărit exercitarea dreptului de acoperire a pretenţiilor civile în cadrul procesului penal prin constituirea ca parte civilă în data de 08.10.2018, însă, justificat de necercetarea fondului laturii civile in cadrul dosarului penal şi, ulterior, a respingerii acţiunii civile prin sentinţa penală nr. 1840 din 07.10.2019, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul disjuns nr. x/2019, unica metodă de stabilire, de către instanţa de judecată, a creanţei de asigurare s-a realizat prin soluţionarea laturii penale în decursul anului 2019.

În opinia recurentului, nesoluţionarea laturii civile de către instanţa de judecată în cadrul dosarului penal indicat nu i-a lăsat alte demersuri de urmat în valorificarea creanţei sale, decât de a formula cererea de plată.

Justificat de existenţa unei creanţe ulterioare rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a societăţii de asigurare, recurentul - reclamant a învederat că s-a adresat, în termen, intimatei pârâte cu cererea de plată, însă, apreciind în mod greşit că dreptul de creanţă al recurentului reclamant s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a B.., instanţa de fond nu a mai analizat în mod efectiv fondul cauzei. În susţinerea unor astfel de aspecte recurentul a evocat aspectele analizate prin minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel din data de 23-24 mai 2019 şi jurisprudenţa instanţelor de judecată.

În continuare, recurentul a reiterat argumentele expuse prin cererea de chemare în judecată, în sensul că daunele pretinse prin cererea de plată sunt temeinice, justificate şi îndeplinesc toate condiţiile pentru a fi acceptate la plată de către intimatul - pârât. Urmare unei descrieri a documentelor medicale apreciate drept relevante, recurentul - reclamant a arătat că este îndreptăţit la plata despăgubirilor, câtă vreme legislaţia comunitară ce reglementează asigurarea de răspundere civilă auto trasează sarcini importante şi clare statelor membre, în sensul că există în sarcina statelor membre şi ale instituţiilor lor obligaţia de a garanta, în cazul vătămărilor corporale, despăgubirea integrală şi echitabilă a tuturor victimelor care au suferit răni foarte grave.

În opinia recurentului, prevederile legale impun concluzia că, pentru o justă şi integrală despăgubire a persoanei vătămate, autorul unei infracţiuni poate fi obligat nu numai la acoperirea pagubei materiale, dar şi la plata, către persoana vătămata - care, în speţă, a fost internată în spital şi a necesitat îngrijiri medicale o perioada îndelungată, a unor daune morale.

În raport de împrejurările arătate, recurentul a arătat că, având în vedere prejudiciul moral suferit, decurgând din traumele fizice şi psihice suportate, de sechelele post - traumatice care au afectat negativ participarea sa la viaţa socială, profesională şi de familie, ţinând seama de faptul că acordarea de despăgubiri civile constând în daune morale are un caracter pur afectiv, compensatoriu, suma solicitată cu titlu de daune morale este de natură a compensa efectul negativ al faptei ilicite imputabile inculpatului.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat, reiterând, în esenţă, apărările formulate şi în faţa instanţei de fond, respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 5 ianuarie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 5 aprilie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul şi normele legale incidente, dar şi de apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea deciziei nr. 23464/29.04.2020, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA"), prin care a fost respinsă, prin reţinerea tardivităţii, cererea sa de plată nr. x/07.12.2018

Legalitatea actului administrativ emis de pârât a fost confirmată de prima instanţă, prin respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată, iar o astfel de soluţie este una legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, motivat de faptul că reflectă o interpretare şi aplicare corectă a prevederilor legale incidente materiei, nefiind, astfel, fondate criticile subsumate de recurent motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că între intimatul - pârât FGA şi recurentul-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare şi nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Astfel, legiuitorul a stabilit în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, reglementând, în mod precis, conduita pe care orice creditor de asigurare trebuie să o adopte, precum şi condiţiile şi termenele în care un astfel de creditor îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

Pe cale de consecinţă, după cum legal a reţinut şi prima instanţă, natura juridică a termenului de 90 de zile reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 (în care persoana îndreptăţită trebuie să formuleze cererea de plată) este cea a unui termen procedural, de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii, conform unei legi speciale.

Totodată, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015: (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;

b) creditorii de asigurări, deţinători ai uneia sau mai multor creanţe de asigurare sunt, după caz:

(i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare;

(ii) beneficiarul asigurării - persoana definită la art. 1 alin. (2) pct. 7 din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 237/2015;

(iii) terţa persoană păgubită - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, inclusiv asigurătorul îndreptăţit în baza legii să recupereze de la asigurătorul în insolvenţă sume plătite acestei persoane prin subrogare, regres sau acţiune directă; (...).

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 14/2011 (aplicabilă în perioada de valabilitate a poliţei RCA indicate în cererea de plată): (1) În conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, asigurătorii care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor pe teritoriul României acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, de care asiguraţii răspund delictual faţă de terţe persoane. Nu intră sub incidenţa asigurării răspunderea decurgând din executarea unui contract de transport de bunuri efectuat cu titlu oneros. (2) Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terţe părţi prin intermediul vehiculului.

Or, în planul răspunderii civile delictuale, potrivit art. 1381 C. civ.: Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.

Aplicând astfel de considerente teoretice şi prevederi normative cauzei de faţă, Înalta Curte reţine că, prin decizia nr. 23464/29.04.2020 FGA a soluţionat cererea de plată nr. x/07.12.2018, formulată de recurentul - reclamant, în calitate de terţă persoană păgubită (creditor de asigurare).

Prin aceasta reclamantul a solicitat acordarea despăgubirilor (daune morale) apreciate de recurent ca fiind apte a compensa prejudiciu moral constând în traume fizice şi psihice, sechele post - traumatice care ar afecta negativ participarea la viaţa socială, profesională şi de familie şi alterarea condiţiilor de viaţă, afirmate de recurent ca fiind suferite urmare evenimentului rutier din data de 21.10.2014, produs din vina numitului C., conducătorul autoturismului cu numărul de înmatriculare nr. x, pentru care acesta deţinea poliţa RCA Seria x Nr. x, emisă de B. S.A. şi valabilă în perioada 09.04.2014-08.04.2015.

În esenţă, chestiunea asupra căreia instanţa de control este chemată să se pronunţe este cea a identificării naturii juridice a creanţei de asigurare pretinse prin cererea de plată, mai precis dacă aceasta este o creanţă născută anterior sau ulterior deschiderii procedurii falimentului asigurătorului B. S.A., ce s-a dispus prin sentinţa civilă nr. 9661/03.12.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a în dosarul nr. x/2015, definitivă la data de 28.04.2016.

Contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte reţine că judecătorul fondului a identificat corect caracterul de creanţă născută anterior deschiderii proceduri falimentului asigurătorului a daunelor morale solicitate de recurentul A. prin cererea de plată nr. x/07.12.2018, câtă vreme acesta avea posibilitatea de a cunoaşte atât întinderea prejudiciului cât şi persoana vinovată de producerea lui anterior expirării termenului de 90 de zile (reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015).

Pentru eficienţa analizei, se reţine că termenul de 90 de zile calculat de la data de 28.04.2016 (când a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii falimentului B.), s-a împlinit la data de 28.07.2016.

Susţinerile recurentului, privind naşterea dreptului său de creanţă doar ulterior momentului la care, în procesul penal, prin intermediul instanţei de judecată, s-a statuat asupra vinovăţiei conducătorului auto responsabil de producerea accidentului şi asupra împrejurărilor accidentului, nu au acoperire în normele legale incidente mecanismului identificării datei naşterii creanţei de asigurare, întrucât prevederile Legii nr. 213/2015 nu reglementează, drept condiţie pentru depunerea cererii de plată, existenţa unei hotărâri judecătoreşti penale sau civile de stabilire a vinovăţiei persoanei asigurate sau a împrejurărilor accidentului ori a unui raport de expertiză, valabil întocmit, din care să reiasă împrejurările în care s-a produs accidentul.

Demersul penal a avut drept scop atragerea răspunderii penale, însă vinovatul în producerea accidentului (din perspectiva civilă a cauzării unui prejudiciu) nu a fost pusă la îndoială.

Mai mult, din actele dosarului rezultă că la data de 12.01.2015 reclamantul a formulat plângere penală împotriva numitului C. . Din această plângere penală rezultă că recurentul cunoştea, anterior datei de 28.04.2016 (a rămânerii definitive a hotărâri de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului), identitatea autorului faptei prejudiciabile, neputându-se susţine că a avut îndoieli în privinţa calităţii asiguratului C. de persoană culpabilă de producerea prejudiciului.

De asemenea, Înalta Curte apreciază nefondate şi afirmaţiile recurentului privind incidenţa principiului penalul ţine în loc civilul (art. 27 C. proc. pen.), întrucât la data de 28.04.2016 nu erau întrunite condiţiile premisă pentru a se reţine efectele reglementate de sus indicatele prevederi normative penale.

Astfel, recurentul nu era constituit drept parte civilă în procesul penal nici la data de 28.04.2016 (a deschiderii falimentului), dar nici la data de 28.07.2016 (a expirării termenului de 90 de zile), câtă vreme, conform chiar afirmaţiilor sale (expuse în memoriul de recurs), stadiul procesual al demersului penal, la astfel de momente, era cel al strângerii probatoriului împotriva numitului C. în vederea întocmirii rechizitoriului de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov, rechizitoriu definitivat şi înaintat instanţei de judecată sub nr. x/2014 abia în data de 14.05.2018. Tot conform afirmaţiilor recurentului, acesta s-a constituit parte civilă în procesul penal abia la data de 08.10.2018 (ulterior atât datei de 28.04.2016, dar şi datei de 28.07.2016).

Cât priveşte posibilitatea de a cunoaşte întinderea prejudiciului, din afirmaţiile expuse în memoriul de recurs Înalta Curte reţine că toate tipurile de prejudicii clamate erau cunoscute de recurent sau întinderea lor era determinabilă atât la data de 28.04.2016, cât şi la data de 28.07.2016, Legea nr. 213/2015 nereglementând nici în această privinţă, drept condiţie, existenţa unei hotărâri judecătoreşti penale sau civile de stabilire a întinderii prejudiciului ori a unui raport de expertiză în acest sens.

Astfel, diagnosticul afecţiunilor generate de accident şi totalitatea intervenţiilor chirurgicale şi a tratamentelor invocate de recurent se plasează pe axa temporală anterior datei de 28.04.2016.

De asemenea, programul de recuperare medicală a reclamantului la D. din Grecia fost început la finele anului 2015 şi, dată fiind natura sa (de recuperare) şi cunoaşterea diagnosticul în raport de care acest program se realiza, recurentul avea, la data de 28.04.2016, elemente de determinabilitate a întinderii prejudiciului.

De asemenea, nu se poate susţine că afectarea participării recurentului la viaţa socială, profesională şi de familie şi alterarea condiţiilor de viaţă urmare evenimentului rutier din data de 21.10.2014 nu puteau fi cunoscute recurentului la data de 28.04.2016, cu atât mai mult cu cât, după cum chiar recurentul afirmă, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenţia, însă, ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii.

De altfel, din analiza cererii de plată, se observă că recurentul a solicitat valoarea maximă a despăgubirilor ce puteau fi pretinse (până la plafonul de garantare de 450.000 RON reglementat de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 - forma în vigoare la data formulării cererii de plată), motiv pentru care nu pot fi reţinute impedimente, în sensul art. 14 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, pentru care această valoare a despăgubirilor nu putea fi solicitată de recurent printr-o cerere de plată depusă până la expirarea termenului de 90 de zile calculat de la data deschiderii falimentului asigurătorului.

Printr-un alt set de argumente, recurentul a arătat că la data de 28.04.2016 sau până la cea de 28.07.2016, nu avea prefigurarea faptului că iniţierea unei acţiuni civile în cadrul viitorului dosar penal nu va fi analizată pe fond, fiind disjunsă din dosarul iniţial (cu nr. x/2018) şi format un dosar nou (cu nr. x/2019), în care cererea de introducere în cauză a asiguratorului a fost respinsă, iar prin sentinţa penală 1840/07.10.2019 a Judecătoriei Braşov (definitivă prin decizia penală 930/17.12.2019), acţiunea civilă a fost respinsă cu motivarea că inculpatul (numitul C.) nu este persoana ţinută la repararea prejudiciului pretins, ci asigurătorul.

Înalta Curte arată că, deşi poate fi înţeleasă strategia procesuală a recurentului de a urmări recuperarea prejudiciului pretins pe calea acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, astfel de aspecte nu schimbă natura creanţei de asigurare exhibate, de creanţă născută anterior deschiderii procedurii falimentului.

Cât priveşte practica judiciară evocată de recurent şi cea care a fost avută în vedere la momentul formulării opiniei învederate în minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel din data de 23-24 mai 2019, aceasta are la bază o altă premisă, respectiv cea a existenţei unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un litigiu penal în care a fost soluţionată favorabil şi acţiunea civilă în raport cu asigurătorul în faliment, caracterul de creanţă născută ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorilor fiind dat, în respectivele cauze, de data rămânerii definitive a titlul prin care aceasta a fost stabilită (hotărârea penală). O astfel de premisă nu este incidentă, însă, în cauza pendinte.

În acest context, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu opinia judecătorului fondului, că, în speţă, creanţa de asigurare exhibată de recurent s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului B. S.A (28.04.2016), astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea a început să curgă de la această dată şi s-a împlinit la data de 28.07.2016.

Depunerea cererii de plată la data de 07.12.2018 a fost realizată, în aceste condiţii, cu depăşirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Aşa fiind, criticile recurentului-reclamant aduse manierei în care prima instanţă a dezlegat acest aspect sunt nefondate, soluţia judecătorului fondului fiind conformă prevederilor Legii nr. 213/2015.

Concluzionând, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1274 din 24 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.