Late filing of cassation appeal against inadmissibility of action compelling regulatory authority to impose sanctions for abusive gas supply interruption

Şedinţa publică din data de 7 martie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 25.03.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub numărul x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE), pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea ANRE la emiterea actelor de constatare şi sancţionare, pe baza art. 194 pct. 17, coroborat cu art. 195 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 123/2012, pentru fapta de întrerupere abuzivă a furnizării gazelor naturale, fără notificare prealabilă, fără comunicarea actului de întrerupere şi fără proces-verbal comunicat, în care să existe încadrarea juridică exactă a sancţiunii de întrerupere, aplicată de o entitate supravegheată de ANRE la un număr de 20 consumatori din Bucureşti str. x în data de 16.12.2019. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la anularea dispoziţiei de obligaţie montaj electrovană comandă închidere automată a alimentării cu gaze naturale pe instalaţia comună pusă în sarcina clientului final prin art. 8 alin. (3) teza a II-a din Procedura privind verificările şi reviziile tehnice ale instalaţiilor de utilizare a gazelor natural/16.12.2015, aprobată cu Ordinul ANRE nr. 179/2015, publicat în Monitorul Oficial partea I nr. 969/28.12.2015, precum şi la anularea dispoziţiei cu posibilitatea operatorului de sistem de a sancţiona consumatorii în mod colectiv cu întreruperea nenotificată a furnizării gazelor naturale în situaţiile exemplificate de ANRE la art. 54 alin. (1) lit. d) pct. (iv) şi (v) din Regulamentul privind furnizarea gazelor naturale la clienţii finali, aprobat cu Ordinul ANRE nr. 29/2016, publicat în Monitorul Oficial partea I nr. 510/07.07.2016.

2. Hotărârile instanţei de fond

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 176 din data de 15 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de inadmisibilitate şi a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca inadmisibilă.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 892 din data de 7 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de completare formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţelor civile menţionate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recursuri reclamantul A..

3.1. Prin recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 176 din data de 15 februarie 2021, recurentul - reclamant a invocat incidenţa motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5 şi 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

În susţinerea căii de atac promovate, printr-un prim set de critici, recurentul a invocat, în esenţă, aspectul nemotivării încheierii din 18.01.2021, prin care a fost invocată chestiunea lărgirii cadrului procesual.

De asemenea, recurentul a arătat că silogismul juridic expus în sentinţă ar fi unul superficial şi necorelat cu relaţiile juridice complexe instituite prin Legea nr. 123/2012 şi prin reglementările ANRE, câtă vreme are la bază două premise incerte, în sensul că vătămarea reclamantului s-ar fi datorat furnizorului B. S.A. şi operatorului de sistem C. S.R.L. şi că aceştia ar putea fi entităţile sancţionate.

În opinia recurentului, prima instanţă a schimbat obiectul dedus judecăţii, din "obligare emitere act administrativ ANRE" în "aplicarea de sancţiuni în privinţa unor terţi", fără ca o astfel de schimbare să fie justificată prin indicarea textelor normative apreciate de instanţă ca fiind incidente şi despre care recurentul afirmă că nici nu ar exista.

A mai arătat recurentul că şi dacă s-ar admite, prin absurd, că noul obiect dedus judecăţii ar fi valid şi că s-ar putea aplica, prin procedura judiciară, sancţiuni în baza Legii nr. 123/2012 sau a altei legi, noul obiect al acţiunii nu ar mai fi de competenţa materială a curţii de apel, potrivit art. 96 pct. l C. proc. civ., ci de competenţa materială a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, potrivit art. 94 pct. l, lit. c) şi k) C. proc. civ., aspect ce ar atrage incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât cauza a fost soluţionată de o instanţă necompetentă.

În opinia recurentului, în ipoteza expusă în sentinţă trebuia ridicată, din oficiu, în primul rând, excepţia necompetenţei materiale a instanţei de a judeca acţiunea de sancţionare directă a terţilor, şi apoi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

În opinia recurentului, inversarea ordinii celor două excepţii ar genera încălcarea prevederilor art. 129 alin. (2) pct. 2, coroborat cu art. 131 alin. (1) C. proc. civ. şi atragerea sancţiunii nulităţii sentinţei atacate.

De asemenea, recurentul a învederat că prin sentinţă a fost soluţionat doar capătul de cerere 1.1, iar nu şi restul petitelor.

Printr-un alt set de argumente, recurentul a învederat nereguli referitoare la mijloacele de probă administrate, la jurisprudenţă relevantă în cauză, precum şi la aspectele de fond ale cauzei.

3.2. Prin recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 892 din data de 7 iunie 2021, recurentul - reclamant a invocat incidenţa cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., învederând că, în mod eronat, prima instanţă a reţinut că soluţia excepţiei de inadmisibilitate priveşte întreaga cauză, iar nu doar capătul 1.1 de cerere.

În acest sens, recurentul a arătat că prin capetele de cerere nr. x şi nr. 1.3 nu s-a cerut sancţionarea niciunui terţ şi nici anularea unui act administrativ individual adresat altui subiect de drept, ori tragerea la răspundere a unui funcţionar, ci numai anularea unor dispoziţii din acte normative emise de ANRE.

A mai opinat recurentul şi în sensul că art. 16 indice l din Legea nr. 554/2004, invocat de instanţă pentru introducerea terţului în calitate de pârât, ar fi aplicabil în cazul art. 1 alin. (2) şi art. 16 din Legea nr. 554/2004, adică atunci când o persoană atacă un act administrativ individual adresat altui subiect de drept, sau pretinde daune şi sancţiuni împotriva funcţionarului public participant la întocmirea actului administrativ, dar nu şi în ipoteza unui raport juridic precum cel dedus judecăţii la capătul de cerere 1.2, ce priveşte art. 8 alin. (3) teza a II-a din Procedura/16.12.2015. De asemenea, recurentul a arătat că raportul juridic dedus judecăţii la capătul de cerere 1.3 priveşte art. 54 alin. (1) lit. d) pct. (iv) şi (v) din Regulamentul/28.06.2016, ce se referă la un terţ denumit "operator de sistem", dar acesta nu este identificabil cu o anumită persoană juridică care să poată fi chemată în litigiu ca pârâtă şi care să răspundă juridic pentru dreptul care i s-a acordat.

Recurentul a arătat că instanţa de fond ar fi refuzat să judece capetele de cerere 1.2 şi 1.3 sub pretextul lipsei din cadrul procesual a terţilor nominalizaţi de prima instanţă, deşi aceşti terţi nu au avut nicio calitate la întocmirea actului administrativ normativ vizat de astfel de petite, nu au fost iniţiatori, nu au întocmit proiectul de act normativ, nu au emis actul, nu l-au aprobat, nu l-au semnat şi nici nu l-au publicat în Monitorul Oficial.

De asemenea, recurentul a învederat că prima instanţă nu a motivat respingerea cererilor reclamantei, în sensul că nu a precizat ce atribuţii concrete ale B. şi C. în modificarea/anularea unor reglementări ANRE trebuiau analizate şi nu s-au putut investiga, nu s-au justificat nici criteriile de alegere a celor doi terţi, din moment ce actele normative atacate se adresau în mod impersonal unui număr nedefinit de persoane. Simpla susţinere că "neintroducerea în cauză a unor terţi de către niciuna dintre părţile procesuale conduce la respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă", fără ca această referire să înfăţişeze raţionamentul instanţei privind atribuţiile celor doi terţi legate de adoptarea actului normativ, echivalează cu nemotivarea hotărârii, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 al CEDO şi art. 21 alin. (3) şi art. 44 alin. (1) din Constituţie.

A mai susţinut recurentul că instanţa a aplicat greşit norma de drept material cuprinsă în art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004 la soluţionarea petitelor 1.2 si 1.3 din litigiu referitoare la dispoziţii din acte normative ale ANRE, câtă vreme instanţa a apreciat necesară introducerea în cauză a unor terţi care, nefiind autorităţi publice, nu au nicio calitate şi posibilitate de a emite acte normative în domeniul gazelor naturale şi nici să le corecteze pe cele existente, pentru că domeniul este atribuit în exclusivitate ANRE prin art. 10 alin. (1) lit. g), coroborat cu art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 33/2007.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinările depuse în dosarul instanţei de recurs, intimata-reclamantă Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei a invocat nulitatea recursului formulat de recurentul - reclamant împotriva sentinţei civile nr. 176/15.02.2021, apreciind că argumentele evocate prin calea de atac nu se încadrează în ipotezele limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dată fiind lipsa criticilor concrete care să vizeze soluţia primei instanţe. În subsidiar, intimata a solicitat respingerea unui astfel de recurs ca nefondat, sens în care a invocat şi minuta din 22.06.2018 a întâlnirii preşedinţilor secţiilor de contencios administrativ din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi din cadrul curţilor de apel, precum şi practică judiciară.

Prin întâmpinarea formulată împotriva recursului ce vizează sentinţa nr. 892/07.06.2021, intimata-reclamantă Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate, drept temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 25 august 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 22 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs asupra căilor de atac formulate

A. Examinând, cu prioritate, termenul de formulare a căii de atac declarate de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 176 din data de 15 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte constată că acest recurs a fost declarat cu nerespectarea termenului prevăzut de lege, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", iar potrivit art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)." Totodată, conform art. 185 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.:

"Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate absolută."

Înalta Curte reţine că sentinţa civilă nr. 176 din data de 15 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost comunicată recurentului - reclamant la data de 24 martie 2021, conform dovezii de înmânare aflate la fila x din vol. II al dosarului instanţei de fond. Termenul de 15 zile, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată calea de atac a recursului, a început să curgă de la acest moment şi s-a împlinit la data de 9 aprilie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. (1) pct. 2, raportat la art. 183-184 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost, însă, depusă de recurentul - reclamant la data de 13 aprilie 2021, prin poştă electronică, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la fila a 5-a a dosarului instanţei de recurs şi din lipsa, din dosarul cauzei, a oricărui alt material probator care să facă dovada unei alte date anterioare de comunicare sau depunere a recursului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recursul a fost formulat în afara termenului de 15 zile prevăzut de lege, respectiv la data de 13 aprilie 2021, ultima zi în care putea fi promovată calea de atac fiind 9 aprilie 2021. De asemenea se constată că, în cauză, nu a fost formulată nicio cerere de repunere în termen.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 185 alin. (1) şi art. 489 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 176 din data de 15 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.

Totodată, în raport de o astfel de soluţie, nu se mai impune realizarea unei analize a excepţiei nulităţii recursului, ce a fost invocată de intimata - pârâtă doar din perspectiva recursului formulat de recurentul - reclamant împotriva sentinţei civile nr. 176 din data de 15 februarie 2021 (fără a viza şi recursul promovat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 892 din data de 7 iunie 2021).

B. Analizând, în continuare, actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa civilă nr. 892 din data de 7 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în raport de motivele de casare invocate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. împotriva acestei sentinţe este nefondat, pentru următoarele argumente:

Un prim motiv de casare invocat de recurentul-reclamant este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dată fiind, în accepţiunea titularului căii de atac, pretinsa încălcare a prevederilor art. 6 din Convenţia EDO şi ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părţilor, stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raţionament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluţiei date în cauză, elemente ce, în raport de obiectul supus soluţionării, se regăsesc în cuprinsul sentinţei civile nr. 892 din data de 7 iunie 2021.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că, prin antereferita hotărâre, instanţa de fond s-a pronunţat asupra unei cereri de completare a sentinţei civile nr. 176 din data de 15 februarie 2021, motiv pentru care primul demers în soluţionarea acestei cereri a fost cel al verificării îndeplinirii condiţiilor reglementate de art. 444 C. proc. civ.

Or, astfel de condiţii vizează ipotezele în care, prin hotărârea dată, instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale sau asupra cererilor martorilor, experţilor, traducătorilor, interpreţilor sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor.

Prin sentinţa pronunţată, prima instanţă a considerat că nu a existat o omisiune de pronunţare asupra unui capăt de cerere, întrucât dispozitivul sentinţei civile nr. 176 din data de 15 februarie 2021 a vizat cererea de chemare în judecată în integralitatea sa, sens în care a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 444 C. proc. civ. şi a respins cererea de completare.

În raport de astfel de aspecte, Înalta Curte consideră că instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluţia adoptată, fiind respectate prevederile art. 425 C. proc. civ., câtă vreme este arătat silogismul logico-juridic ce a stat la baza sentinţei pronunţate şi argumente pe care şi-a fundamentat judecătorul fondului soluţia, chiar dacă acestea sunt succint exprimate.

În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a stabilit că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se reţin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României):

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care sunt nefondate criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, nefondate sunt şi criticile prin care se invocă încălcarea normelor de procedură (ce se circumscriu, în fapt, cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu celui reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează încălcarea unor norme de drept substanţial), întrucât remediul procesual prevăzut de prevederile art. 444 C. proc. civ. a fost pus la dispoziţia părţilor interesate pentru cazul în care instanţa a omis să se pronunţe asupra unor solicitări ale părţilor (precum asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale).

După cum s-a arătat şi mai sus, prin dispozitivul şi motivarea sentinţei civile nr. 176 din data de 15 februarie 2021 prima instanţă nu a decelat, în demersul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, între petitele acesteia, motiv pentru care sunt nefondate susţinerile recurentului că o astfel de soluţie ar viza doar primul capăt de cerere.

Cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate drept inadmisibilă, astfel încât nu a existat o omisiune de pronunţare asupra unui capăt de cerere.

Legalitatea soluţiei de respingere ca inadmisibile a capetelor 1.2 şi 1.3 ale cererii de chemare în judecată nu putea fi analizată de prima instanţă pe calea procedurii reglementate de art. 444 C. proc. civ., ci doar în procedura declanşată prin promovarea recursului formulat împotriva sentinţei civile nr. 176 din data de 15 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, motiv pentru care în mod corect prima instanţă a respins cererea de completare formulată de reclamantul A..

Pentru aceleaşi considerente legate de limitele verificărilor pe care prevederile art. 444 C. proc. civ. le permit, Înalta Curte nu poate da eficienţă nici în recurs susţinerilor recurentului privind obiectul capetelor de cerere 1.2 şi 1.3 şi nici celor ce vizează modul de aplicare şi interpretare a prevederilor art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004 în raport de astfel de capete de cerere, întrucât aceste chestiuni vizează, în realitate, legalitatea sentinţei civile nr. 176 din data de 15 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, iar nu pe cea a sentinţei civile nr. 892 din data de 7 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în soluţionarea cererii de completare a antereferitei hotărâri.

În concluzie, instanţa de control judiciar consideră că sentinţa civilă nr. 892 din data de 7 iunie 2021 este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., fiind rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a prevederilor legale antereferite, printr-o motivare ce respectă cerinţele impuse de art. 6 din Convenţia EDO şi ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În raport de toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 892 din data de 7 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 176 din data de 15 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 892 din data de 7 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.