Appeal dismissed upholding ORDA decision to mandate proportional remuneration for phonogram broadcasting

Şedinţa publică din data de 2 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 07.07.2020, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, anularea Deciziei nr. 31/22.01.2020 emisă de pârât.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 1183 din 11 noiembrie 2020, Curtea a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârât, ca neîntemeiată.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta UPFR, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză. Aspecte procedurale

3.1. Împotriva acestei sentinţe, recurenta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a formulat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul anulării Deciziei nr. 31/2020 emise de ORDA.

În dezvoltarea recursului, s-au arătat, în esenţă următoarele:

Soluţia instanţei de fond este nelegală, dispusă cu încălcarea puterii lucrului judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive (preexistente dar şi ulterioare sau concomitente actului administrativ) prin care instanţele civile le-au încuviinţat remuneraţii minime ulterior datei de 01.07.2018, bazată pe interpretarea eronată a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte atribuţiile ORDA, cum şi pe interpretarea eronată a dispoziţiilor în materie. Motivele de recurs invocate se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 din C. proc. civ.

În privinţa criticilor referitoare la depăşirea atribuţiilor ORDA:

Instanţa de fond a reţinut fără temei că decizia a fost emisă în limitele competentei prevăzute de art. 184 şi art. 181 alin. (1), lit. a) f) şi h) din Legea nr. 8/1996 rep., apreciind că "era obligaţia autorităţii pârâte de a acţiona în vederea restabilirii legalităţii".

Cu toate acestea, nu se regăseşte în motivarea instanţei de fond considerente pentru care măsurile de intrare în legalitate ar constitui o reglementare a activităţii în domeniu de către ORDA, cum nu se regăsesc nici argumentele pentru care au fost respinse criticile formulate în legătură cu limitele competenţei ORDA în ceea ce priveşte modalitatea de interpretare şi aplicare a metodologiilor în timp.

Instanta de fond s-a limitat doar să reţină că, ORDA nu a făcut altceva decât să impună aplicarea unei dispoziţii legale imperative (art. II alin. (3) din Legea nr. 74/2018), fără ca măsurile astfel dispuse să implice drept de apreciere din partea ORDA.

Instanţa de fond a mai reţinut că, "nu este ţinută de raţionamentele avute în vedere de instanţele civile purtate de reclamantă cu organismele de radiodifuziune în vederea recuperării sumelor/remuneraţiilor fixe sau minime".

În realitate, nu este vorba despre "raţionamente", ci despre hotărâri judecătoreşti definitive care se bucură de puterea lucrului judecat, conform art. art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

În cadrul cererii în anulare, recurenta a făcut referire la soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 79/2019 care, în esenţă, a vizat aceeaşi chestiune de drept, referitoare la atribuţiile ORDA în emiterea unei astfel de decizii, măsurile de intrare în legalitate fiind similare, având acelaşi temei de drept.

În cadrul dosarului civil nr. x/2018, pârâtă fiind S.C. A., instanţa s-a pronunţat în sensul admiterii excepţiei prin sentinţa civilă nr. 2479/11.11.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a-IV-a civilă, soluţie care a rămas definitivă şi în care instanţa s-a pronunţat asupra chestiunii de drept litigioasă, respectiv aceea dacă, ORDA are sau nu atribuţii legale de a interveni asupra Metodologiei în vigoare şi asupra contractelor de licenţă neexclusivă încheiate în temeiul Metodologiei, în sensul obligării recurentei, prin măsuri de intrare în legalitate, de a modifica contractele de licenţă, de a recalcula şi refactura remuneraţiile la nivelul celor procentuale (acolo unde s-au facturat remuneraţiile minime).

Precizează că Decizia nr. 79/2019 are un conţinut similar cu cea dedusă judecăţii, aspect reţinut şi de instanţa de fond, singura diferenţă fiind utilizatorii vizaţi: Decizia 79 se referă la organismele de radiodifuziune, pe când Decizia 31 se referă la organismele de televiziune, deşi temeiul de drept al remuneraţiei echitabile - art. 112 din Legea nr. 8/1996 rep. - este acelaşi şi se referă la aceeaşi modalitate de utilizare a fonogramelor- radiodifuzarea lor.

Legat de admiterea excepţiei, instanţa de fond a apreciat că este lipsită de relevanţă în prezenta cauza întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, "admiterea excepţiei produce efecte exclusiv în cauza in care a fost invocată".

Toate aceste considerente sunt criticate de recurentă din perspectiva faptului că "relevanţa" lor trebuia apreciată în raport de chestiunea de drept tranşată, care se bucura de autoritate de lucru judecat potrivit art. 430 C. proc. civ., şi nu în raport de efectele relative ale excepţiei - de a judeca cauza fără a mai ţine cont de actul administrativ a cărui nelegalitate a fost constatat pe care de excepţie. De altfel, susţinerea potrivit căreia excepţia ar produce efecte numai în cauza în care a fost invocată este discutabilă având în vedere efectul pozitiv al hotărârii judecătoreşti (atât dispozitivului cât şi considerentelor) pe care legea îl consacră în noul C. proc. civ. (art. 430 şi următ).

Aspecte reţinute de instanţă în cadrul sentinţei civile nr. 2479/11.11.2019 au fost supuse dezbaterii în prezenta cauză ca motive de anulare a Deciziei ORDA nr. 31/2020.

Or, dacă o instanţă civilă s-a pronunţat deja, cu titlu definitiv, asupra acestei chestiuni de drept, infirmând practic argumentele aduse de ORDA în justificarea măsurilor sale administrative, o altă instanţă, fie ea şi de contencios administrativ, consideră că, nu poate reveni asupra acestei chestiuni juridice (sub pretextul că, excepţia ar produce efecte doar în cauza respectivă) şi dispune contrariul, puterea lucrului judecat fiind tocmai de concepţia de a evita hotărâri judecătoreşti potrivnice asupra aceleiaşi chestiuni de drept. Întrucât ORDA a fost citată cu excepţia invocată, deci parte în cauza respectivă, hotărârea instanţei este obligatorie pentru ORDA.

Pentru toate aceste motive, având în vedere dispoziţiile art. 431 C. proc. civ. alin. (2), solicită instanţei să reţină efectele pozitive ale sentinţei civile invocate şi puterea lucrului judecat pentru cele deduse judecăţii, referitor la depăşirea atribuţiilor ORDA în legătura cu masurile de intrare în legalitate privitoare la remuneraţia minimă echitabilă după data de 01.07.2018.

În susţinerea acestor critici, exemplifică şi cu sentinţa civilă nr. 572/07.07.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ si fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2019- privind admiterea cererii de anulare a Deciziei ORDA nr. 79/2020.

Soluţia instanţei de fond mai este criticabilă şi în raport de hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele civile, specializate în materia proprietăţii intelectuale, preexistente deciziei contestate.

Practic, ORDA a emis încă o decizie, în speţă decizia ORDA nr. 31/2020, după ce, la momentul emiterii acesteia, instanţele civile se pronunţaseră deja - inclusiv în cauza privind excepţia de nelegalitate a deciziei ORDA nr. 79/2019 - asupra chestiunii juridice privitoare la remuneraţia minimă după data de 01.07.2018, exercitând o ingerinţă nepermisă în cauzele civile, pe care recurenta le avea în derulare cu organismele de radiodifuziune şi televiziune (unii utilizatori având ambele calităţi, deţinând RADIO si TV), cu încălcarea puterii lucrului judecat.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 dîn C. proc. civ.

3.2. Pentru termenul din 27 octombrie 2022, s-a formulat cerere de intervenţie accesorie de către B. în interesul intimatului-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, cerere admisă în principiu prin încheierea de şedinţă de la acel termen.

3.3. În şedinţa publică din 27 octombrie 2022, recurenta-reclamantă a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II alin. (3) din Legea nr. 74/2018 şi art. 164 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 republicată şi a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei.

Pentru soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale s-a format dosar asociat, x/2020

3.4. Pentru termenul din 16 februarie 2023, recurenta-reclamantă a depus cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Apreciază recurenta că ar fi oportună formularea şi promovarea în temeiul art. 267 TFUE si a art. 93-118 din Regulamentul de procedura al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a următoarelor întrebări preliminare cu următorul conţinut:

Dacă art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE trebuie interpretat, în lumina art. 16 alin. (1) si 2 din Directiva 2014/26/CE, precum şi a art. 15 alin. (3) din Tratatul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), în sensul că, se opune ca un stat membru să limiteze posibilitatea organismelor de gestiune colectiva de a solicita remuneraţii forfetare minimale, în situaţia negocierii remuneraţiei echitabile în relaţia cu organismele de radiodifuziune şi televiziune?

Dacă art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE trebuie interpretat, în lumina art. 16 alin. (1) si 2 din Directiva 2014/26/CE, precum şi a art. 15 alin. (3) din Tratatul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), în sensul că, se opune ca legiuitorul naţional să intervină în metodologiile deja negociate de organismele de gestiune colectivă şi organismele de radiodifuziune şi televiziune?

Necesitatea interpretării unor norme europene în prezenta cauză se justifică faţă de întâietatea dreptului comunitar şi efectul său direct asupra legislaţiei interne.

În opinia recurentei, dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE şi ale art. 16 alin. (2) din Directiva 2014/26/CE se opun ca un stat membru să limiteze posibilitatea organismelor de gestiune colectivă de a solicita remuneraţii forfetare, în situaţia negocierii remuneraţiei echitabile în relaţia cu organismele de radiodifuziune şi televiziune.

În atare condiţii, se evidenţiază un conflict direct între legea internă şi dreptul UE în ceea ce priveşte limita instituită de art. 164 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 rep.-, precum şi de dispoziţiile tranzitorii ale art. II alin. (3) din Legea nr. 74/2018, împreună cu art. III alin. (4) şi (5) din Legea nr. 69/2022, situaţie în care are întâietate dreptul UE, având în vedere efectul sau direct asupra legislaţiei interne.

Conflictul dintre legea internă şi dreptul UE este caracterizat de încălcarea de către statul român, prin legea internă, a unor drepturi fundamentale ale titularilor drepturilor de autor şi conexe, respectiv dreptul la negociere liberă a remuneraţiilor cuvenite, dar şi a dreptului însuşi de proprietate privată (în considerarea dreptului de proprietate privată asupra propriilor fonograme), precum şi dreptul de a se adresa justiţiei (odată cu legiferarea acestor limitări, instanţa naţională nu mai are posibilitatea să analizeze caracterul obiectiv al criteriilor pentru care se solicită o remuneraţie forfetară, în relaţia cu organismele de radiodifuziune,i televiziune), de natură să afecteze caracterul echitabil al remuneraţiei.

Prioritatea aplicării dreptului Uniunii Europene este consacrată de art. 148 din Constituţia României, afirmată şi în jurisprudenta Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (spre exemplu, în cauza 6/64 Costa c/ENEL).

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluţionarea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Examinând cererea recurentei-reclamante Uniunea Producătorilor de Fonograme din România de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, apreciind că întrebările preliminare formulate nu întrunesc cerinţa de a fi utile şi pertinente în soluţionarea litigiului.

Recurenta-reclamantă a apreciat ca fiind util soluţionării cauzei adresarea CJUE a următoarelor întrebări preliminare:

- Dacă art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE trebuie interpretat, în lumina art. 16 alin. (1) si 2 din Directiva 2014/26/CE, precum şi a art. 15 alin. (3) din Tratatul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), în sensul că, se opune ca un stat membru să limiteze posibilitatea organismelor de gestiune colectiva de a solicita remuneraţii forfetare minimale, în situaţia negocierii remuneraţiei echitabile în relaţia cu organismele de radiodifuziune şi televiziune?

- Dacă art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE trebuie interpretat, în lumina art. 16 alin. (1) si 2 din Directiva 2014/26/CE, precum şi a art. 15 alin. (3) din Tratatul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), în sensul că, se opune ca legiuitorul naţional să intervină în metodologiile deja negociate de organismele de gestiune colectivă şi organismele de radiodifuziune şi televiziune?

Înalta Curte observă că, potrivit dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

În conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competenţa instanţei naţionale, care este învestită cu soluţionarea cauzei, are cunoştinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilităţii unei norme comunitare, solicitată de instanţa naţională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale (Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că şi instanţele care soluţionează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenţei şi utilităţii interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecăţii.

În cauza 283/81, Cilfit şi Lanificio di Gavardo SpA, soluţionată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanţele şi factorii ce trebuie avuţi în vedere de instanţele naţionale (inclusiv de cele ale căror soluţii nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanţa Uniunii Europene cu solicitarea pronunţării unei hotărâri preliminare.

Astfel, concluzia Curţii în această cauză a fost că instanţele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părţile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluţionarea litigiului.

Tot în jurisprudenţa CJUE s-a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Aşadar, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se formulează doar în situaţia în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se iveşte problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare.

Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Înalta Curte reţine că, în materie, Curtea de Justiţie a recunoscut instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, iar instanţei naţionale îi revine obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme europene.

Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare sau validitate a dreptului european, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Raportat la consideraţiunile şi reperele jurisprudenţiale mai sus expuse, în speţă, Înalta Curte reţine lipsa de pertinenţă dar şi de utilitate a întrebărilor propuse de recurenta-reclamantă, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a CJUE formulată în cauză.

Astfel, problemele de drept a căror dezlegare o solicită recurenta prin cererea de sesizare a CJUE reprezintă, în fapt, aspecte ce ţin de modalitatea concretă, în care instanţa naţională învestită cu soluţionarea litigiului va raporta cadrul legal incident la circumstanţele specifice cauzei deduse judecăţii.

Pentru aceste motive, din maniera în care au fost formulate şi motivate întrebările, reiese fără echivoc că, finalitatea acestora nu constă în interpretarea dreptului Uniunii, respectiv a Tratatului şi a principiilor de drept UE, ci întrebările supun Curţii o anumită interpretare a unor norme de drept naţional.

Or, potrivit jurisprudenţei CJUE, Cauza C-212/04 "nu aparţine Curţii să se pronunţe asupra interpretării dreptului intern, această misiune incumbând exclusiv instanţei de trimitere, care, în consecinţă, trebuie să determine dacă exigenţele amintite (în speţă) sunt îndeplinite de dispoziţiile reglementărilor naţionale aplicabile".

Aşadar, conform prevederilor art. 267 TFUE şi ale jurisprudenţei în materie, CJUE are doar obligaţia interpretării normelor uniunii indicate de instanţa naţională, cu luarea în considerare a particularităţilor cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul demersului judiciar şi fără a pronunţa o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident şi exclusiv atributul instanţei naţionale.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurenta-reclamantă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Prealabil constată Înalta Curte că, intimatul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a invocat prin întâmpinarea depusă la dosar, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în contenciosul administrativ, însă nu a declarat recurs cu privire la soluţia pronunţată de instanţă de fond în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, astfel că, sub acest aspect, soluţia primei instanţe a intrat în puterea lucrului judecat.

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, a susţinerilor părţilor, a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Referitor la critica din recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că este neîntemeiată, astfel că o va respinge, având în vedere următoarele aspecte:

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, în speţă au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conţină "expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Totodată, Înalta Curte constată că, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti. În concepţia legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

În speţă, judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele recurentei-reclamante, cât şi pe cele ale intimatului, şi a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt şi de drept, care au format convingerea sa.

Nu în ultimul rând, instanţa de control judiciar reţine că, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă, concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Ca principiu, instanţa de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin cererea de chemare în judecată, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial.

Sub acest aspect, din analiza considerentelor de fapt şi de drept cuprinse de sentinţa recurată, se reţine că, prima instanţă a respectat întru totul exigenţele motivării acesteia, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta având posibilitatea de a evalua conţinutul concret al sentinţei atacate şi a-şi formula şi structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerente.

Cu privire la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte reţine că, sunt neîntemeiate, pentru următoarele motive:

Instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a textelor de lege incidente în cauză, reţinând, raportat la prevederile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, republicată, că intimatul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor nu şi-a depăşit atribuţiile legale prin emiterea deciziei contestate. Astfel, Oficiul are atribuţia de a supraveghea şi de a controla respectarea de către organismele de gestiune colectivă a obligaţiilor impuse de Legea nr. 8/1996, precum şi de a acorda termene pentru intrarea în legalitate în cazul constatării încălcării obligaţiilor legale, cu excepţia celor a căror încălcare se pedepseşte contravenţional sau penal.

Aşadar, reiese că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că era obligaţia autorităţii pârâte de a acţiona în vederea stabilirii legalităţii, situaţie care se subsumează atribuţiei de reglemenare a activităţii din domeniu, prevăzută de art. 181 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Desfăşurarea de către recurent-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a activităţii de gestiune colectivă trebuie să se facă cu respectarea prevederilor legale, inclusiv a celor instituite de Legea nr. 74/2018.

Reţine Înalta Curte că, măsurile stabilite de intimatul-pârât nu presupun un drept de apreciere, întrucât, ele derivă din lege, anume: interdicţia de a colecta remuneraţii minime/fixe presupune încheierea, de la data intrării în vigoare a art. II alin. (3) din Legea nr. 74/2018, de autorizaţii/licenţe neexclusive care să prevadă exclusiv remuneraţia procentuală.

Aşadar, Decizia ORDA nr. 31/2020 stabileşte măsurile care decurg în mod necesar din obligaţia recurentei de a calcula remuneraţiile cu aplicarea aceleiaşi metode de calcul, şi anume, procentual, pentru toţi utilizatorii care deţin posturi TV, după împlinirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. II alin. (3) din Legea nr. 74/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

Interdicţia aplicării prevederilor din metodologii, referitoare la sume/remuneratii fixe sau minime e stabilită de legiuitor.

Remuneraţiile minime/fixe pot fi solicitate până la împlinirea termenului de 90 de zile de la publicarea Legii 74/2018. După împlinirea acestui termen, dispoziţiile respective din metodologii îşi încetează de drept aplicabilitatea.

Constată Înalta Curte că, dispoziţii tranzitorii ale art. II din Legea nr. 74/2018 se interpretează şi prin raportare la cele ale art. 165 alin. (10) din Legea nr. 8/1996, republicată, care prevăd, fără să distingă după cum metodologiile sunt stabilite prin protocol sau prin hotărâre judecătorească, că:

"sunt interzise clauzele oricărui contract-licenţă neexclusivă şi ale oricărei metodologii publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, care încalcă regulile de concurenţă prevăzute de articolele 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în special cele care: a) stabilesc şi impun utilizatorilor remuneraţii inechitabile sau orice alte condiţii de tranzacţionare a licenţelor neexclusive inechitabile;

b) aplică, în raporturile cu utilizatorii, remuneraţii inegale sau alte condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial:

c) condiţionează încheierea contractelor-licenţă neexclusivă de acceptarea de către utilizatori a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu dispoziţiile legale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte".

Potrivit art. 101 alin. (2) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene: acordurile sau deciziile interzise în temeiul prezentului articol sunt nule de drept.

Anterior publicării Legii nr. 74/2018 în M. Of. nr. 268 din 27 martie 2018, remuneraţiile fixe/minime au fost excluse şi din metodologia având ca obiect utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune - Decizia ORDA nr. 6/2018 privind publicarea în M. Of. nr. 120 din 7 februarie 2018, Partea I, a Hotărârii arbitrale nr. 1/2018 din 22.01.2018 privind stabilirea formei finale a Metodologiei având ca obiect utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune (Dosarul arbitral nr. 1/2017 - Corpul de arbitri de pe lângă ORDA), hotărârea arbitrală fiind menţinută de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2018, în ceea ce priveşte excluderea remuneraţiilor minime/fixe, remuneraţiile fiind stabilite numai procentul prin aplicarea aceleiaşi metode de calcul pentru toţi utilizatorii.

Sunt neîntemeiate susţinerile recurentei, referitoare la depăşirea atribuţiilor legale de către intimat, prin faptul că s-ar fi intervenit în relaţiile contractuale pe care recurenta le are cu utilizatorii - societăţi TV.

Astfel, constată Înalta Curte că, metodologia stabilită prin Hotărârea arbitrală nr. 8/09.07.2012, publicată prin Decizia ORDA nr. 133/2012, prevede o remuneraţie unică, echitabilă, pe care utilizatorii, organisme de televiziune, au obligaţia de a o achita către artiştii interpreţi sau executanţi reprezentaţi de organismul de gestiune colectivă C. şi, prin UPFR, către producătorii de fonograme.

Potrivit art. 112 din Legea nr. 8/1996, republicată

"(1) pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă.

(2) Cuantumul acestei remuneraţii se stabileşte prin metodologii, conform procedurii prevăzute la art. 163-165.

(3) Colectarea remuneraţiei unice se efectuează în condiţiile prevăzute la art. 168.

(4) Organismele de gestiune colectivă beneficiare stabilesc, printr-un protocol, care se depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, proporţia repartizării remuneraţiei între cele două categorii de beneficiari. În cazul în care beneficiarii nu depun protocolul la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a metodologiilor, remuneraţia se împarte, în mod egal, între cele două categorii de beneficiari".

Înalta Curte reţine că, organismul de gestiune care reprezintă artiştii interpreţi sau executanţi - C., încheie autorizaţii/licenţe neexclusive care prevăd remuneraţia procentuală pentru toţi utilizatorii, potrivit adresei înregistrate la ORDA cu nr. x/1707.2019, depusă la dosarul cauzei.

Prin urmare, nu se poate admite că în temeiul aceleiaşi metodologii acordul de voinţă al utilizatorilor este în sensul achitării unei remuneraţii procentuale artiştilor interpreţi şi achitării unei remuneraţii minime/fixe producătorilor de fonograme, în condiţiile în care utilizatorul are de achitat o remuneraţie unică echitabilă pentru utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial prin radiodifuzare TV.

Astfel, constată Înalta Curte că, deşi metodologia reglementează o remuneraţie unică echitabilă, în baza aceluiaşi act de utilizare a fonogramelor (radiodifuzare TV) şi, C. calculează remuneraţiile în mod procentual pentru toţi utilizatorii, recurenta UPFR calculează şi facturează în continuare remuneraţii minime/fixe pentru aceiaşi utilizatori care achită către C. remuneraţii procentuale.

În raport de aspectele mai sus enunţate, reiese că, intimatul, în temeiul atribuţiilor prevăzute de art. 181 din Legea nr. 8/1996, avea obligaţia legală de a interveni prin acordarea unui termen pentru intrarea în legalitate.

Metodologiile nu pot fi modificate timp de trei ani de la data publicării în M.Of. Acest aspect prevăzut de Legea nr. 8/1996 - art. 166 alin. (1) prin republicare, este reiterat în metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 133/2012 la pct. 14 "Prezenta metodologie va putea fi modificată numai după 3 ani de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepţia cazului în care dispoziţiile Legii nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare, avute în vedere la elaborarea prezentei metodologii, sunt modificate înainte de împlinirea acestui termen, caz în care organismul de gestiune colectivă al producătorilor de fonograme sau utilizatorul vor putea solicita iniţierea unei noi proceduri de negociere".

Este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, susţinerea recurentei referitoare la faptul că decizia contestată are caracter retroactiv, contrar faptului că actul administrativ trebuie să vizeze, aşa cum susţine recurenta-reclamantă, exclusiv conduita viitoare a organismului de gestiune colectivă. Astfel, prin decizia contestată se acordă un termen de trei luni pentru respectarea prevederilor legale care erau în vigoare începând cu data de 1 iulie 2018 şi pe care UPFR trebuia să le respecte de la acea dată. Termenul este acordat pentru ca UPFR să se conformeze dispoziţiilor legale, fiind evidentă încălcarea acestora, prin facturarea remuneraţiilor în sumă minimă/fixă şi după împlinirea termenului de 90 de zile, prevăzut de art. II alin. (3) din Legea nr. 74/2018.

Constată Înalta Curte că, prin edictarea unor dispoziţii tranzitorii, care dispun că, nu se mai aplică prevederile din metodologii referitoare la sume/remuneraţii fixe sau minime aplicabile în cazul radiodifuzării, contrare dispoziţiilor art. 131 indice 1 alin. (2), astfel cum acestea au fost modificate, intenţia legiuitorului a fost aceea, de aplicare imediată, a dispoziţiilor noii reglementări, metodologiilor în vigoare, numai în ceea ce priveşte prevederile referitoare la sume/remuneraţii fixe sau minime aplicabile în cazul radiodifuzării, prin derogare de la prevederile art. II alin. (2).

Sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse criticile recurentei-reclamante, în sensul că, prin sentinţa recurată a fost încălcată puterea lucrului judecat a mai multor hotărâri definitive (preexistente, dar şi ulterioare sau concomitente actului administrativ), prin care instanţele civilele au încuviinţat remuneraţii minime ulterior datei de 01.07.2018.

Prealabil, reţine Înalta Curte, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, că încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei.

Prin urmare, efectul pozitiv al lucrului judecat se manifestă ori de câte ori în litigiul ce poartă între aceleaşi părţi sunt dezbătute consecinţele juridice decurgând dintr-o chestiune litigioasă tranşată definitiv printr-o hotărâre anterioară, şi nu printr-o hotărâre ulterioară, aşa cum, în mod greşit, susţine recurenta-reclamantă.

Constată Înalta Curte că, recurenta-reclamantă a susţinut, în ceea ce priveşte încălcarea puterii lucrului judecat că, în cadrul cererii în anulare a făcut referire la soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 79/2019 care, în esenţă, a vizat aceeaşi chestiune de drept, referitoare la atribuţiile ORDA în emiterea unei astfel de decizii, măsurile de intrare în legalitate fiind similare, având acelaşi temei de drept.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, în cadrul dosarului civil nr. x/2018, în cadrul căruia, pârâtă a fost S.C. A., instanţa s-a pronunţat în sensul admiterii excepţiei prin sentinţa civilă nr. 2479/11.11.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a-IV-a civilă, soluţie care a rămas definitivă şi în care instanţa s-a pronunţat asupra chestiunii de drept litigioasă, respectiv aceea dacă ORDA are sau nu atribuţii legale de a interveni asupra Metodologiei în vigoare şi asupra contractelor de licenţă neexclusivă încheiate în temeiul Metodologiei.

Contrar susţinerilor recurentei, reţine Înalta Curte că, nu poate fi reţinut efectul pozitiv al lucrului judecat în raport de sentinţa civilă nr. 2479/11.11.2019 a Tribunalului Bucureşti, în prezenta cauză, întrucât, în cazul admiterii excepţiei de nelegalitate, aceasta va produce efecte numai în ceea ce priveşte părţile aflate în proces.

Astfel, în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în care a fost pronunţată sentinţa civilă 2479/11.11.2019, părţi au fost reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din Romania în contradictoriu cu pârâta S.C. A.. Intimatul-pârât, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, din prezenta cauză, nu a fost parte în dosarul menţionat mai sus.

Aşadar, sentinţa civilă 2479/11.11.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018, prin care a fost admisă excepţia de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 79/22.08.2019, nu poate produce efecte juridice în cauza de faţă, aplicabilitatea generală a respectivului act administrativ nefiind afectată, iar efectul respectivei hotărâri judecătoreşti nu poate fi acela al înlăturării acestei decizii din ordinea juridică.

Constată Înalta Curte că, excepţia de nelegalitate constituie în sine un mijloc de apărare, ce poate fi folosit pentru a contracara pretenţiile părţii adverse sau pentru apărarea ori valorificarea unui drept al părţii ce înţelege să se prevaleze de aceasta, mijloc utilizat în cadrul unui proces declanşat pentru alte temeiuri decât nevalabilitatea actului administrativ; aceasta deoarece interesul contestării legalităţii unui act administrativ unilateral cu caracter individual poate apărea în cadrul unei multitudini de litigii, ale căror obiecte să aparţină unor materii diverse.

Dar, spre deosebire de acţiunea directă în anulare, care are drept rezultat, în cazul admiterii, lipsirea completă de efecte juridice a actului atacat (erga omnes), în cazul admiterii excepţiei de nelegalitate, aceasta va produce efecte numai în ceea ce priveşte părţile în proces, în sensul neluării în considerare a actului administrativ individual, cu ocazia soluţionării litigiului în care a fost invocată excepţia; deşi excepţia este admisă, aplicabilitatea generală a actului vizat nu este afectată, el nefiind înlăturat din ordinea juridică, astfel încât raportul existent între autoritatea emitentă şi destinatarul actului nu este nici modificat, nici stins.

Prin urmare, admiterea excepţiei produce consecinţe asupra conţinutului raportului juridic transpus în plan procesual în litigiul de fond, pentru că instanţa va judeca litigiul fără a mai ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost contestată, făcând să devină lipsite de suport pretenţiile părţii care îşi fundamentează dreptul pretins sau apărarea pe actul administrativ respectiv; cu alte cuvinte, nelegalitatea actului administrativ unilateral, constatată de către instanţă, este o nelegalitate subiectivă, în sensul că produce efecte juridice doar faţă de părţile din dosar şi faţă de instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate.

Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că, prin sentinţa recurată a fost încălcată puterea lucrului judecat şi în raport de sentinţa civilă nr. 572 din 7 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Bucureşti, privind admiterea cererii de anulare a Deciziei ORDA nr. 79/2020, decizie care are un conţinut similar cu cea dedusă judecăţii, singura diferenţă fiind utilizatorii vizaţi: Decizia nr. 79 se referă la organismele de radiodifuziune, iar Decizia nr. 31 se referă la organismele de televiziune, iar temeiul de drept este acelaşi art. 112 din Legea nr. 8/1996.

Critica anterioară nu poate fi reţinută. Înalta Curte constată că, împotriva sentinţei civile nr. 572 din 7 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, la care recurenta a făcut trimitere, a fost declarat recurs de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, care a fost admis prin decizia civilă nr. 2531 din 6 mai 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a fost casată sentinţa atacată şi în rejudecare, pe fond, a fost respinsă acţiunea reclamantei Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, ca neîntemeiată.

Recurenta a mai susţinut că, sentinţa recurată a fost pronunţată şi cu încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat, în raport de mai multe sentinţe definitive pronunţate de Secţiile Civile ale Tribunalului Bucureşti (sentinţa civilă nr. 389/01.03.2019 a Tribunalului Bucureşti, sentinţa civilă nr. 86/22.01.2018, sentinţa civilă nr. 899/07.05.2019, sentinţa civilă nr. 2043/10.10.2018, sentinţa civilă nr. 594/03.04.2019, sentinţa civilă nr. 1092/22.05.2019, sentinţa civilă nr. 1292/03.06.2019, sentinţa civilă nr. 1545/26.06.2019, sentinţa civilă nr. 1987/12.09.2019, sentinţa civilă nr. 818/18.04.2019, sentinţa civilă nr. 2346/13.12.2018, sentinţa civilă nr. 2163/08.10.2019, sentinţa civilă nr. 2684/04.12.2019).

Aceste susţineri ale recurentei sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse. În speţă, nu se regăseşte această ipoteză, nefiind indicate sau identificate elemente care să conducă la concluzia încălcării puterii lucrului judecat a acestor hotărâri.

Astfel, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

În conformitate cu prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi.

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză). Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi).

Însă, Înalta Curte reţine că, efectul pozitiv al lucrului judecat se manifestă ori de câte ori în litigiul ce poartă între aceleaşi părţi sunt dezbătute consecinţele juridice decurgând dintr-o chestiune litigioasă tranşată definitiv printr-o hotărâre anterioară.

Aşadar, sub aspect subiectiv, efectul pozitiv al lucrului judecat presupune în toate cazurile, fără excepţie, condiţia identităţii de părţi în cele două pricini.

În speţă, această condiţie nu este îndeplinită deoarece, părţile din procesele finalizate prin sentinţele anterior menţionate sunt Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, în calitate de reclamantă şi mai multe organisme de radiodifuziune, în calitate de pârâte, cauzele având ca obiect, recuperarea sumelor/remuneraţiilor fixe sau minime. Or, în aceste dosare, intimatul-pârât din prezenta cauză, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor nu a figurat ca parte în aceste dosare.

Reţine Înalta Curte, totodată că, în cauză are relevanţă Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 1061/14.07.2009, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 131 alin. (1), art. 1311 alin. (2), art. 1312 alin. (2), (3), (10), art. 1313 şi ale art. 1314 din Legea nr. 8/1996, dar prin care s-a stabilit prin considerentele sale, caracterul justificat al intervenţiei legiuitorului în reglementarea modului de stabilire şi negociere a remuneraţiilor, subliniindu-se faptul că "importanţa socială a domeniului dreptului de autor a impus intervenţia statului, prin reglementarea unei proceduri speciale de stabilire şi negociere a remuneraţiilor aferente titularilor de drepturi, procedură ce se derulează cu avizul ORDA, iar publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a metodologiilor negociate, se face prin decizie a directorului general al acestui organism, astfel încât, având natura unui contract cadru între părţi - legea părţilor, au aplicabilitate generală în domeniul reglementat"; prin urmare, atât în forma anterioară, cât şi în cea ulterioară modificării, Legea nr. 8/1996 prevede că metodologiile devin, de la data publicării în M.O., prin decizia directorului general al ORDA, opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Având în vedere toate considerentele menţionate anterior, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, ca nefondat.

Pe cale de consecinţă, pentru aceleaşi considerente expuse mai sus, va fi admisă şi cererea de intervenţie accesorie în interesul intimatului-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor formulată de B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurenta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România.

Respinge recursul formulat de recurenta reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România împotriva sentinţei nr. 1183 din 11 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite cererea de intervenţie accesorie în interesul intimatului-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor formulată de B..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.