Retroactive salary adjustment order as statutory prescription waiver rather than debt acknowledgment

Şedinţa publică din data de 2 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.02.2022, sub nr. x/2022, astfel cum a fost precizată prin cererea înregistrată la data de 11.04.2022, reclamantul A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, să dispună anularea în parte a Ordinului Procurorului-Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 547/08.12.2021, prin înlăturarea prevederilor art. 4 şi art. 6 din acest ordin, în sensul înlăturării sintagmelor "cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani", respectiv "cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege"; anularea Ordinului Procurorului Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 74/13.01.2022, prin care i-a fost respinsă contestaţia formulată împotriva ordinului arătat; precum şi obligarea pârâtului la emiterea unor noi ordine de salarizare prin care să dispună calcularea şi plata drepturilor salariale reprezentând diferenţele rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu 01.09.2018, dată de la care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie (şi nu de la 08.12.2018, astfel cum rezultă din Ordin).

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 933 din 10 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 933 din 10 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a exercitat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea cererii de recurs a susţinut că a contestat Ordinul nr. 547/08.12.2021 prin care, deşi i-a fost recunoscut dreptul de a fi salarizat cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, în acelaşi timp, prin art. 4 şi art. 6 din ordin i-a fost limitată în mod nelegal plata diferenţelor salariale ce decurg din recunoaşterea acestui drept pentru o perioadă de doar trei ani, calculată de la data emiterii Ordinului nr. 547/08.12.2021.

Citând prevederile articolului 1 din Ordinul Procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 547/08.12.2021, conform cărora: "Începând cu data de 01.08.2016, procurorii, procurorii militari, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON în condiţiile prezentului ordin", a apreciat recurentul că Direcţia Naţională Anticorupţie a recunoscut printr-un act scris dreptul său de a fi salarizat de la data de 01.08.2016 prin aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON (şi nu de 484,18 RON cât a fost luată în considerare în toată această perioadă).

A mai arătat că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 2506 alin. (4) din C. civ., Ordinul nr. 547/08.12.2021 constituind exact actul scris a cărui existenţă atrage aplicabilitatea acestor norme legale.

În opinia recurentului, prin emiterea Ordinului nr. 547/08.12.2021, Direcţia Naţională Anticorupţie a renunţat la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, fiind aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie prevăzute de art. 2510 C. civ., text de lege care stipulează că "după renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel." Ca atare, a considerat că este îndreptăţit la calcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON (faţă de 484,18 RON) începând cu data de 01.09.2018, dată de la care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

De asemenea, în contextul redării prevederilor art. 4 şi art. 6 din acelaşi Ordin nr. 547/08.12.2021, a arătat că prin acest act s-a limitat în mod nelegal calcularea şi plata diferenţelor salariale, făcându-se referire la termenul de prescripţie de trei ani la care s-a renunţat chiar prin art. 1 din acelaşi ordin. A precizat în acest sens că termenul de prescripţie se referă la termenul în care se stinge, prin prescripţie, dreptul material la acţiune, dacă acesta nu a fost exercitat. Or, de la data emiterii Ordinului în discuţie curge un nou termen de prescripţie pentru exercitarea dreptului la acţiune, indiferent de când datează drepturile salariale recunoscute, aşa încât limitarea prevăzută la art. 4 şi art. 6 din acest ordin este, în opinia recurentului, nelegală.

Deşi a invocat toate aceste aspecte de nelegalitate a Ordinului nr. 547/08.12.2021, pârâtul i-a respins ca neîntemeiată contestaţia administrativă formulată, prin Ordinul Procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 74/13.01.2022, de asemenea, contestat în faţa instanţei de contencios administrativ.

În final, după expunerea considerentelor esenţiale reţinute de instanţa de fond în fundamentarea soluţiei pronunţate, recurentul a susţinut că sentinţa a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în condiţiile în care rezultă că pârâtul i-a recunoscut printr-un act scris, în mod neîndoielnic, dreptul de a fi salarizat de la data de 01.08.2016 prin aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, şi nu de 484,18 RON, cât a fost luată în considerare în toată această perioadă.

Totodată, urmarea acestei recunoaşteri, a considerat că sunt incidente prevederile art. 2506 alin. (4) din C. civ., conform cărora: "Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie."

Pentru aceste motive şi celelalte argumente arătate în plângerea formulată, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, invocând în drept art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare în faza procesuală a recursului.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor recurentului, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat şi îl va respinge pentru motivele ce succed.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 14.02.2022, precizată prin cererea înregistrată la data de 11.04.2022, reclamantul A., în calitate de procuror-şef serviciu în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, a solicitat anularea în parte a Ordinului Procurorului-Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 547/08.12.2021, prin înlăturarea prevederilor art. 4 şi art. 6 din acest ordin, în sensul înlăturării sintagmelor "cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani", respectiv "cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege"; anularea Ordinului Procurorului Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 74/13.01.2022, prin care i-a fost respinsă contestaţia administrativă formulată împotriva ordinului arătat; precum şi obligarea pârâtului la emiterea unor noi ordine de salarizare prin care să dispună calcularea şi plata drepturilor salariale reprezentând diferenţele rezultate din aplicarea unui VRS de 605,225 RON, începând cu 01.09.2018, dată de la care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie (şi nu de la 08.12.2018, astfel cum rezultă din Ordin).

Soluţionând cauza, prima instanţă a respins acţiunea reclamantului, ca nefondată, reţinând, în esenţă, că în mod corect au fost stabilite drepturile personalului prin actul administrativ de salarizare în discuţie, cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă, atât în ceea ce priveşte calcularea (articolul 4), cât şi în privinţa plăţii drepturilor salariale (articolul 6), ambele ordine contestate fiind temeinice şi legale.

Pârâtul a contestat sentinţa de fond, apreciind că este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În esenţă, recurentul-reclamant a susţinut că soluţia instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în condiţiile în care rezultă că pârâtul a recunoscut printr-un act scris, anume Ordinul nr. 547/08.12.2021, în mod neîndoielnic, dreptul său de a fi salarizat de la 01.08.2016 prin aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, şi nu de 484,18 cât a fost luată în considerare în toată această perioadă. Prin urmare, a considerat că în speţă este incidentă situaţia prevăzută de art. 2506 alin. (4) din C. civ., determinată de emiterea ordinului menţionat, fiind aplicabil şi art. 2510 din acelaşi act normativ, care prevede la alin. (1) că, după renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.

Contrar alegaţiilor recurentului şi în acord cu opinia instanţei de fond, al cărei raţionament logico-juridic îl împărtăşeşte, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acţiunii recurentului-reclamant.

Aspectele deduse judecăţii şi asupra cărora instanţa a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinţei exprimate de emitentul ordinului contestat cu privire la momentul de la care acesta recunoaşte în patrimoniul reclamantului dreptul la calcularea şi plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, precum şi cu privire la efectele aceste recunoaşteri asupra cursului prescripţiei.

Cu alte cuvinte, instanţa a fost învestită să verifice dacă prin art. 1 al actului contestat, emitentul a recunoscut sau nu în favoarea reclamantului dreptul la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, mai exact cu data de 01.09.2018, dată de la care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, şi dacă această recunoaştere are sau nu valoarea unei renunţări la prescripţie, astfel cum pretinde partea reclamantă.

Aşadar, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actele administrative contestate cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă.

Din conţinutul ordinului contestat rezultă că acesta prevede două ipoteze: situaţia în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON prin chiar ordinul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

În speţă este de observat, aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, că reclamantul nu a indicat o hotărâre judecătorească executorie, prin care să-i fi fost recunoscut dreptul la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data menţionată, astfel că în această ipoteză îi sunt aplicabile prevederile art. 4 şi art. 6 din ordinul contestat, intimatul-pârât stabilind în acest sens că salarizarea se va face avându-se în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, însă în condiţiile detaliate prin ordin, relativ la persoanele care deţin hotărâri judecătoreşti şi la cele care nu deţin astfel de hotărâri.

Sub un prim aspect, recurentul invocă nelegalitatea Ordinului nr. 547/08.12.2021 în ceea ce priveşte acordarea drepturilor salariale aferente valorii de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON pentru ultimii 3 ani, apreciind că pârâtul a întrerupt prescripţia prin recunoaşterea dreptului efectuată la articolul 1.

Prescripţia extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancţiune ce constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi, odată cu aceasta, şi posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripţia începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Cât priveşte renunţarea la prescripţie, se reţine că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunţa la prescripţia împlinită, însă dispoziţiile art. 2508 alin. (1) din acelaşi act normativ prevăd că renunţarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.

Este adevărat că potrivit art. 2506 C. civ., "recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit", şi că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie." Însă, este necesar a se distinge în funcţie de momentul la care intervine recunoaşterea dreptului de către debitor.

Astfel, dacă recunoaşterea intervine în cursul termenului de prescripţie extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripţie din momentul recunoaşterii, teză susţinută de recurentul-reclamant în sprijinul opiniei potrivit căreia de la data emiterii Ordinului nr. 547/08.12.2021 curge un nou termen de prescripţie pentru exercitarea dreptului la acţiune.

În schimb, dacă recunoaşterea intervine după împlinirea termenului de prescripţie, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaştere reprezintă, în realitate, o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2507 şi următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenţei recunoaşterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.

Aplicând aceste considerente la speţa dedusă judecăţii, este de observat că data de 01.08.2016, menţionată la art. 1 din ordin, excedează termenului de prescripţie avut în vedere în actul administrativ în discuţie, vizând o perioadă cu depăşirea acestui termen, anterioară datei de 07.12.2018, avută în vedere de emitent ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale.

În consecinţă, teza susţinută de recurentul-reclamant cu privire la "recunoaşterea dreptului" nu se bazează pe un posibil act de recunoaştere în cursul termenului de prescripţie, ci pe un potenţial act de renunţare emis după împlinirea acestui termen.

Aşa cum reiese din conţinutul art. 2508 C. civ., renunţarea la prescripţie este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opţiune fiind posibilă în cazul prescripţiilor împlinite ori al celor începute şi neîmplinite, ipoteză în care renunţarea vizează beneficiul termenului deja scurs.

Deşi este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din ordinul contestat, emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanţilor, inclusiv a reclamantului din prezenta cauză, trebuia realizată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaştere nu are semnificaţia unei renunţări la prescripţia împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligaţiilor prescrise, ci reflectă voinţa emitentului actului de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaştere.

Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincţie între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, care îi sunt opozabile şi pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, şi drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, în privinţa cărora intenţia a fost de recunoaştere şi achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripţie, potrivit articolului 4 din actul contestat.

De altfel, inclusiv în hotărârile judecătoreşti în executarea cărora intimatul-pârât a fost obligat să dispună achitarea drepturilor salariale recunoscute titularilor acestora prin acordarea unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, instanţele sesizate cu acest tip de cereri au reţinut incidenţa termenului de prescripţie, admiţându-le în parte, cu luarea în considerare a acestui termen de 3 ani anteriori înregistrării acţiunilor.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic şi fără echivoc că intimatul-pârât ar fi renunţat expres sau tacit la prescripţia extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voinţa reală a acestuia de a recunoaşte şi a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 547/08.12.2021, nu se poate susţine cu suficient temei că limitarea prevăzută la art. 4 şi art. 6 din ordin ar fi nelegală, cum pretinde recurentul-reclamant.

Dimpotrivă, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că din stipularea expresă a faptului că plata diferenţelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenţia intimatului-pârât debitor de a acţiona în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituţiei prescripţiei extinctive.

În egală măsură, reţine că drepturile salariale sunt drepturi de creanţă cărora li se aplică în completare dispoziţiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, cu consecinţa curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaştere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speţă.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinţei de fond, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a cadrului legal incident, iar argumentele expuse în calea de atac a recursului nu sunt în măsură să atragă casarea soluţiei criticate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, cu consecinţa păstrării ca legale a sentinţei de fond atacate.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele arătate la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 933 din 10 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.