Judicial salary equalization: Scope of 25% sectoral reference value increase and admissibility of challenging administrative refusal under special labor dispute procedures

Şedinţa publică din data de 2 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată. Cererile de suspendare. Disjungerea acţiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 01.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., judecători şi foşti judecători în cadrul Curţii de Apel Piteşti, au chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei, solicitând obligarea acestora la emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare, în raport de competenţele Ministrului Justiţiei, să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă dacă persoanele îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Pârâţii au solicitat, prin intermediul întâmpinărilor formulate la 20.05.2021 şi 09.08.2021, suspendarea judecăţii cauzei până la publicarea în Monitorul Oficial a soluţiei asupra sesizării prealabile ridicate de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021, precum şi până la soluţionarea sesizării prealabile ridicate de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2021, ambele solicitării fiind întemeiate pe dispoziţiile art. 520 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 10.06.2021, în baza art. 139 alin. (5) C. proc. civ., s-a dispus disjungerea cererii şi constituirea a câte unui dosar separat pentru fiecare reclamant în parte. Totodată, s-a dispus emiterea unei adrese către Curtea de Apel Piteşti, pentru a se comunica numele reclamanţilor care sunt judecători pensionari şi data la care au încetat raporturile de serviciu ca urmare a pensionării; s-a prorogat soluţionarea cererii de suspendare formulate de Ministerul Justiţiei, s-a dispus comunicarea încheierii către părţi şi s-a acordat termen la data de 05.07.2021, atât pentru dosarul nr. x/2021 având ca obiect acţiunea reclamantei A., cât şi pentru cele 47 de cauze disjunse, înregistrate potrivit Regulamentului de Ordine Interioară al instanţelor judecătoreşti.

Prin încheierea din 05.07.2021 s-a dispus citarea şi introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministrului Justiţiei, iar prin încheierea din 14.10.2021, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de pârâţi privind suspendarea judecării cauzei, în baza art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 29/2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv până la pronunţarea instanţei supreme asupra sesizării prealabile ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2021 Acţiunea reclamantei OO., disjunsă din dosarul nr. x/2021, a fost înregistrată în cadrul dosarului nr. x/2021

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 340 din 29 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile prescripţiei şi inadmisibilităţii acţiunii; a admis acţiunea formulată de reclamanta OO. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei, având ca obiect obligaţia de a face, şi a obligat pârâţii să emită în favoarea reclamantei un nou ordin de încadrare, începând cu 01.08.2016 şi până la 31.07.2020, prin care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 340 din 29 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, a exercitat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, reprezentat de Ministrul Justiţiei, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susţinut recurentul că hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, considerând în acest sens că au fost încălcate dispoziţiile art. 1, art. 36, art. 44 pct. 11 şi pct. 20 din Legea nr. 153/2017, respectiv cele cuprinse în Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

În dezvoltarea recursului pârâtul a criticat sentinţa de fond, în primul rând cu privire la soluţia pronunţată asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, considerând-o nelegală în condiţiile în care intimata-reclamantă nu a învestit instanţa de contencios administrativ cu controlul legalităţii hotărârii prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva ordinului prin care i s-a stabilit indemnizaţia de încadrare, ci a formulat o acţiune prin care a solicitat exclusiv emiterea unui nou ordin de salarizare.

Întrucât intimata-reclamantă a solicitat emiterea unui nou ordin de salarizare, fără a contesta modul de stabilire a indemnizaţiei de încadrare, dând astfel posibilitate instanţei competente să analizeze legalitatea actului administrativ prin care i s-a stabilit indemnizaţia, consideră recurentul că în mod greşit a respins prima instanţă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, eludând normele legale ce reglementează procedura modificării actelor administrative emise de Ministrul Justiţiei pentru stabilirea indemnizaţiilor de încadrare. Cu alte cuvinte, procedând în acest fel, instanţa a creat posibilitatea obligării sale la emiterea unor noi ordine de reîncadrare cu ocolirea procedurii legale speciale de contestare a actului administrativ de stabilire a indemnizaţiei de încadrare, care este obligatorie, aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 9/2017 privind examinarea recursului în interesul legii, evocând în susţinerea opiniei formulate considerentele apreciate relevante din decizia amintită.

Conchizând pe aspectul reliefat, a arătat că în prezenta cauză sunt incidente dispoziţiile care impun parcurgerea unei proceduri speciale, astfel că în mod neîntemeiat i-a respins prima instanţă excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7, Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017.

Criticând şi soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul-pârât a solicitat instanţei de control judiciar să constate că intimata-reclamantă s-a adresat autorităţii publice emitente, la data de 27.01.2021, cu o cerere pentru emitere ordin, iar termenul de trei ani anterior momentului înregistrării acţiunii în anulare formulate în temeiul Legii nr. 554/2004, respectiv 01.02.2018, nu satisface exigenţele prevăzute de art. 18 alin. (3) din acelaşi act normativ.

În susţinerea criticii formulate a invocat Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind examinarea recursului în interesul legii, redând în cuprinsul cererii de recurs considerentele relevante de la paragrafele 70-80 din această decizie, şi a arătat că din moment ce intimata-reclamantă şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, este nelegală soluţia prin care a fost obligat să emită reclamantei un nou ordin de salarizare cu o indemnizaţie de încadrare recalculată, începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON.

De asemenea, în mod netemeinic şi nelegal a omis instanţa de fond să aplice despoziţiile speciale cu privire la răspunderea administrativ-patrimonială conţinute în Legea nr. 554/2004, şi a făcut aplicarea regulilor generale cuprinse în dispoziţiile Codului muncii şi ale C. civ. referitoare la răspunderea pentru paguba cauzată prin fapta ilicită a autorităţii publice, respectiv a Ministerului Justiţiei.

În continuare, recurentul-pârât a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 44 pct. 11 şi pct. 20 din Legea nr. 153/2017, a prevederilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, precum şi a celor cuprinse la art. III din O.U.G. nr. 20/2016.

În dezvoltarea criticii formulate a arătat că, deşi instanţa a reţinut în fundamentarea soluţiei pronunţate asupra fondului cauzei, Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, unele decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi alte hotărâri judecătoreşti prin care s-au recunoscut drepturile salariale solicitate, apreciind că nivelul maxim de salarizare trebuie să ţină cont de acestea, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim al salariului în funcţie de acordarea unor drepturi prin hotărâri judecătoreşti, iar textele analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016 sunt abrogate, astfel că nici acestea şi nici decizia respectivă nu mai pot constitui temei pentru acordarea drepturilor solicitate prin acţiune.

A mai solicitat recurentul să se constate că refuzul de recunoaştere a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON nu este unul nejustificat, fiind întemeiat pe dispoziţiile legale incidente în materia salarizării.

Astfel, a considerat că trebuie avut în vedere modul greşit de stabilire a valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON rezultată din cea de 484,18 RON, la care se adaugă majorarea de 25 % prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, opinând că modalitatea de aplicare a creşterii de 25% pierde din vedere faptul că această creştere a vizat, în mod expres şi exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii de probaţiune, iar nu o valoare de referinţă sectorială aplicabilă în familia ocupaţională "Justiţie". Aşadar, din analiza dispoziţiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, precum şi a celor cuprinse la art. III din O.U.G. nr. 20/2016 rezultă că aplicarea creşterii de 25% se face la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu prin aplicarea acestor procente la VRS.

Sub aspectul precizat a invocat recurentul şi un argument suplimentar constând în diferenţa de optică a legiuitorului la momentul edictării O.U.G. nr. 57/2015, faţă de Legea nr. 293/2015, arătând că acesta a făcut o distincţie între, pe de o parte, cuantumul brut al salariilor de bază sau soldelor funcţiei de bază sau salariilor funcţiei de bază, respectiv indemnizaţiilor de încadrare (art. 1 alin. (1), şi, pe de altă parte, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare (art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ).

A subliniat şi faptul că acest mecanism de calcul a fost aplicat pentru personalul de probaţiune prin toate ordinele emise până în prezent, prin care s-a majorat succesiv valoarea de referinţă sectorială, din care reiese că în aplicarea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, creşterea de 25% a fost aplicată începând cu data de 01.08.2016, exclusiv cuantumului salariului de bază, iar nu şi sporurilor. Prin urmare, este evident că intenţia legiuitorului a fost de a exclude de la majorarea de 25% sporurile sau orice alte elemente salariale, aşa încât creşterea menţionată nu poate fi aplicată prin extrapolare la valoarea de referinţă sectorială, în plus solicitând a se observa că, din moment ce creşterea cuantumului brut al salariilor de bază este prevăzută expres în favoarea consilierilor de probaţiune, nu poate fi extinsă altei categorii de personal decât celei vizate de lege, aşa cum au stabilit instanţele judecătoreşti în hotărârile citate cu titlu de exemplu.

În final, în contextul evocării jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, considerată relevantă în speţă, recurentul-pârât a susţinut că prin hotărârea recurată, acordându-se drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor, prima instanţă şi-a depăşit limitele puterii judecătoreşti, arogându-şi astfel atribuţii de legiferare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata, legal citată, nu a depus întâmpinare faţă de recursul exercitat în cauză.

Prin adresa înaintată la dosar la data de 21.02.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, citată în cauză în calitate de succesor în drepturi şi obligaţii al pârâtului Ministerul Justiţiei, a arătat că, în temeiul art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, înţelege să se subroge Ministerului Justiţiei cu privire la toate drepturile şi obligaţiile acestuia.

La data de 27.02.2023, Ministerul Justiţiei a depus note scrise prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a solicitat introducerea în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în contextul modificărilor legislative survenite. În acest sens, a susţinut că potrivit Legii bugetului nr. 368, publicată la 19.12.2022 în Monitorul Oficial nr. 1214, la data de 22.12.2022, au intrat în vigoare prevederile art. 142 şi art. 162 din Legea nr. 304/2002 privind organizarea judiciară, în temeiul cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie devine gestionar al bugetului pentru plata drepturilor salariale ale tuturor judecătorilor, indiferent de nivelul instanţei la care funcţionează, fiind, totodată, şi emitent al actelor administrative de salarizare, urmând ca această instituţie să preia drepturile procesuale şi obligaţiile corelative ce decurg din litigiile cu acest obiect.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile recurentului, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, prin acţiunea înregistrată iniţial în dosarul nr. x/2021, intimaţii-reclamanţi (între care şi intimata-reclamantă din prezenta cauză, OO.), în calitate de judecători şi foşti judecători în cadrul Curţii de Apel Piteşti, au învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la emiterea de noi ordine de salarizare, în care indemnizaţia de încadrare să le fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeaşi funcţie, grad, gradaţie şi vechime în muncă.

Soluţionând cauza, după disjungerea cererii intimatei-reclamante OO. şi formarea dosarului nr. x/2021, instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâţii să emită în favoarea acesteia un nou ordin de încadrare, începând cu data de 01.08.2016 şi până la data de 31.07.2020, prin care indemnizaţia de încadrare să-i fie stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON.

Pârâţii au contestat sentinţa de fond şi au formulat critici atât sub aspectul soluţiilor pronunţate asupra excepţiilor invocate, cât şi asupra fondului cauzei, clamând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În esenţă, partea recurentă-pârâtă a arătat că prin hotărârea atacată au fost încălcate dispoziţiile art. 1, art. 36, art. 44 pct. 11 şi pct. 20 din Legea nr. 153/2017, precum şi cele cuprinse în Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

În referire la soluţia pronunţată asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii a susţinut că, în contextul în care intimata-reclamantă nu a solicitat exercitarea unui control al legalităţii hotărârii prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare, ci a formulat doar o cerere de emitere a unui nou ordin de salarizare, necontestând modul de stabilire a indemnizaţiei, instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii, eludând normele legale ce reglementează procedura modificării actelor administrative pentru stabilirea indemnizaţiilor de încadrare. Cu alte cuvinte, a apreciat că, prin soluţia pronunţată, instanţa a creat posibilitatea obligării sale la emiterea unor noi ordine de reîncadrare cu ocolirea procedurii legale de contestare a actului administrativ de stabilire a indemnizaţiei de încadrare.

Contrar alegaţiilor recurentului şi în acord cu opinia instanţei de fond, al cărei raţionament logico-juridic îl împărtăşeşte, Înalta Curte constată că acţiunea intimatei-reclamante este admisibilă.

Aspect necontestat, dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V a Legii nr. 153/2017 reglementează o procedură specială în situaţia personalului din justiţie care contestă ordinul angajatorului prin care i-au fost stabilite drepturile salariale.

În speţă, intimata-reclamantă nu şi-a întemeiat demersul judiciar pe aceste prevederi legale, ci pe cele ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, supunând analizei instanţei un refuz nejustificat al autorităţii publice pârâte de a emite un act administrativ prin care indemnizaţia de încadrare să-i fie stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON.

Solicitarea părţii a fost determinată de faptul că, anterior acestui demers, a solicitat pârâţilor emiterea unui nou ordin de încadrare în care indemnizaţia să-i fie stabilită, începând cu data de 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, iar prin adresa nr. x/2021 i-a fost comunicat refuzul emiterii actului administrativ în sensul solicitat.

Refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere, asimilat actelor administrative unilaterale conform art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, este definit de legiuitor la art. 2 alin. (1) lit. i) din aceeaşi lege, ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane, fiind asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau a plângerii prealabile.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

De la regula caracterului obligatoriu al procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din acelaşi act normativ, legiuitorul a stipulat la alin. (5) şi excepţiile determinate de calitatea reclamantului, de obiectul acţiunii sau de efectele produse de actele administrative vizate, inclusiv în situaţia acţiunilor îndreptate împotriva actelor administrative asimilate.

Din interpretarea coroborată a normelor legale incidente, inclusiv a celor cuprinse la art. 11 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea contenciosului administrativ, rezultă, aşa cum s-a reţinut în mod constant în literatura de specialitate şi în practica judiciară, că în cazul refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri şi în cazul tăcerii administraţiei nu se impune procedura prealabilă.

Astfel, atunci când refuzul rezolvării unei cereri este exprimat în scris, adresa de răspuns transmisă petiţionarului nu este un act administrativ tipic, ci îşi păstrează natura juridică de act administrativ asimilat, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ce poate fi atacat în condiţiile art. 8 alin. (1) teza a II-a din lege, fără a fi necesară îndeplinirea procedurii prealabile. De altfel, în cazul refuzului nejustificat, deşi există un înscris ce conţine exprimarea explicită a autorităţii de a nu soluţiona cererea în sensul solicitat, valabilitatea acestuia este analizată în cadrul acţiunii prin care persoana vătămată solicită obligarea autorităţii la efectuarea prestaţiei ce i-a fost refuzată, în această ipoteză obiectul acţiunii vizând, aşa cum s-a reţinut, un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (2), pentru care îndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 nu reprezintă o condiţie obligatorie în vederea sesizării instanţei de contencios administrativ.

Întrucât obiectul acţiunii de faţă vizează un refuz nejustificat, în accepţiunea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, şi nu o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile speciale cuprinse în Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte constată că prima instanţă a pronunţat o soluţie cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente, reţinând în acest sens că neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din lege nu poate reprezenta, în speţa dedusă judecăţii, un fine de neprimire a acţiunii intimatei-reclamante.

Prin urmare, criticile recurentului sub acest aspect sunt nefondate şi vor fi respinse.

Şi în ceea ce priveşte criticile formulate cu privire la soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, care vizează interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine că sunt nefondate.

În speţă, intimata-reclamantă a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin prin care să-i fie stabilită indemnizaţia de încadrare conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, faţă de împrejurarea că începând cu anul 2002 indemnizaţiile magistraţilor se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială, iar prin art. III din O.U.G. nr. 20/2016 s-a prevăzut că la valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON se adaugă o majorare de 25%.

Potrivit regulii generale reglementate la art. 2523 din C. civ., prescripţia începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Înalta Curte observă că obligaţia la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, precum şi la plata acestor drepturi salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă - Complet specializat în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale, care a fost soluţionat prin sentinţa definitivă nr. 946/06.04.2021, aspect reţinut în mod corect şi de către judecătorul fondului.

Or, atât timp cât prin intermediul demersului judiciar de faţă intimata-reclamantă nu a solicitat obligarea pârâţilor la plata unor drepturi salariale, ci analizarea valabilităţii actului de comunicare a răspunsului la solicitarea de emitere a unui nou ordin de salarizare cu luarea în considerare a drepturilor salariale deja câştigate, respectiv obligarea autorităţii pârâte la efectuarea prestaţiei ce i-a fost refuzată, nu se poate susţine cu suficient temei că ar fi incidente prevederile C. civ. în materia prescripţiei extinctive conform raţionamentului expus de recurent.

În concluzie, dreptul intimatei-reclamante la acţiune nu este prescris, soluţia instanţei de fond fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii în situaţia dedusă judecăţii.

Referitor la critica privind greşita interpretare şi aplicare a art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 faţă de reţinerea refuzului nejustificat al autorităţii pârâte de emitere a unui nou ordin de încadrare în care indemnizaţia intimatei-reclamante să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială mai mare, de 605,225 RON, existentă la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie", răspuns comunicat cu adresa nr. x/2021, Înalta Curte reţine, faţă de normele legale incidente, că atât prin formă, cât şi prin conţinut, adresa respectivă are natura unui act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2) raportat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, care exprimă voinţa explicită a autorităţii publice emitente a actului contestat de a nu da curs cererii formulate de reclamantă în temeiul reglementărilor legale în vigoare la data înregistrării cererii acesteia.

Având de analizat dacă refuzul pârâtului a fost sau nu justificat, respectiv dacă sunt întrunite în speţă condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte are în vedere faptul că din definiţia legală oferită actului administrativ de art. 2 alin. (1) lit. c) din lege, rezultă condiţiile sale de validitate subsumate principiului legalităţii, condiţii subordonate, în esenţă, obligaţiei ca acest act să fie emis cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare.

Astfel, actul administrativ trebuie să fie emis în conformitate cu dispoziţiile constituţionale, cu legile adoptate de Parlament şi cu toate actele normative având forţă juridică superioară acestuia, de autoritatea competentă şi în limitele competenţei sale, în forma şi cu procedura prevăzute de lege.

Or, aşa cum se va arăta în continuare în cadrul analizei criticilor formulate cu privire la fondul pretenţiilor deduse judecăţii în prezenta cauză, refuzul pârâtului de emitere a unui nou ordin de salarizare intimatei-reclamante, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, este nejustificat, fiind emis cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare şi a caracterului obligatoriu al deciziilor emise de Curtea Constituţională a României şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul mijloacelor procedurale prevăzute de legiuitor pentru unificarea practicii judiciare.

Cu titlu preliminar, este important a se aminti că legislaţia în privinţa salarizării personalului din sistemul justiţiei a parcurs mai multe etape, iar salarizarea a fost realizată iniţial prin Legea nr. 284/2010 (în prezent abrogată prin Legea nr. 153/2017) şi prin Legea nr. 71/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 06.04.2015, care a intrat în vigoare la 09.04.2015 şi prin care a fost aprobată O.U.G. nr. 83/2014.

Prin acest din urmă act normativ s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii. Ulterior, prin Legea nr. 293/2015 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 884 din 25 noiembrie 2015, a fost stabilită o majorare cu 10% a indemnizaţiilor, inclusiv pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie".

Prin O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016 s-a prevăzut că în anul respectiv cuantumul brut al salariilor de bază sau soldelor funcţiei de bază, salariilor funcţiei de bază sau indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

La data de 01.07.2016 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prin care a fost introdus art. 31, în temeiul căruia, avându-se în vedere diferenţele nejustificate ale veniturilor din sistemul bugetar pentru persoanele care îşi desfăşurau activitatea în aceleaşi condiţii, a fost stabilită obligaţia egalizării nivelului veniturilor în raport de nivelul maxim aflat în plată.

În fine, prin O.U.G. nr. 43/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 673 din 31 august 2016, a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015, în sensul înlocuirii principiului egalizării indemnizaţiilor în raport de nivelul maxim existent, cu regula conform căreia acest nivel se va stabili fără a se ţine seama de drepturile salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

Textele de lege care prevăd regula amintită au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale statuându-se în sensul constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare.

În esenţă, instanţa de contencios constituţional a reţinut că dispoziţiile legale în discuţie contravin principiului egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, astfel că, pentru respectarea acestuia, nivelul maxim al salariului de bază sau indemnizaţiei de încadrare prevăzut de O.U.G. nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcţii, grad, treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat conform dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Or, concluzia instanţei de fond nu contrazice aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, care evidenţiază principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

De asemenea, concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 36/2018. În esenţă, prin decizia amintită s-a stabilit că: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Demn de menţionat sub acest aspect este şi Decizia nr. 55/13.09.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ale cărei considerente au fost reţinute în fundamentarea soluţiei şi de către instanţa de fond.

În mod similar, prin această decizie instanţa supremă a statuat că, în situaţia în care în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" există deja hotărâri judecătoreşti prin care indemnizaţia de încadrare este stabilită la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, trebuie stabilite la acest nivel maxim şi indemnizaţiile celorlalţi magistraţi, în aplicarea art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015 şi a art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, pentru că hotărârile pronunţate au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală.

S-a mai reţinut că este irelevant elementul salarial care a condus la conturarea unei indemnizaţii de încadrare la nivelul maxim, în cadrul instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea magistraţii cărora li s-a recunoscut dreptul ca, la baza veniturilor lor, să se afle valoarea de referinţă sectorială aplicabilă consilierilor de probaţiune, aflaţi în aceeaşi familie ocupaţională, dată fiind finalitatea aplicării normelor din OUGnr. 83/2014 şi din O.U.G. nr. 57/2015, respectiv asigurarea, în cadrul instituţiei, a indemnizaţiei de încadrare sau a salariului de bază la nivelul maxim aflat în plată.

Aşadar, s-a statuat în sensul că în prezent urmează să se facă aplicarea prevederilor legale referitoare la egalizarea indemnizaţiei de încadrare la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea magistraţii.

În acest context, ţinând cont de faptul că, atât în cazul personalului de probaţiune, cât şi în cel al magistraţilor, prin numeroasele hotărâri pronunţate la nivelul mai multor instanţe judecătoreşti la nivel naţional, chiar intimata-reclamantă din prezenta cauză obţinând o astfel de hotărâre judecătorească (sentinţa nr. 946/06.04.2021 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă - Complet specializat în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale), s-a stabilit deja o salarizare prin raportare la valoarea de referinţă sectorială solicitată, în mod just a apreciat instanţa de fond că se impune obligarea pârâţilor să emită în favoarea părţii reclamante un nou ordin de încadrare, începând cu data de 01.08.2016 şi până la data de 31.07.2020, prin care indemnizaţia de încadrare să-i fie stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON.

În sprijinul acestei concluzii urmează a fi reţinut şi faptul că, în temeiul art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aşa cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, începând cu data de 01.07.2016 şi până la 31.07.2016, intimatei-reclamante i se cuvine acordarea unei valori de referinţă sectorială de 484,18 RON. Conform art. III din O.U.G. nr. 20/2016, începând cu luna august 2016, prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, se aplică şi personalului de probaţiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016.

Drept urmare, conform art. III din O.U.G. nr. 20/2016 şi art. 1 alin. (3) din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2883/C din 19.07.2018, începând cu luna august 2016, cuantumul brut al salariilor de bază ale personalului de probaţiune s-a majorat cu 25%, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016. Conform legislaţiei în materia salarizării, salariul de bază al personalului de probaţiune, ca şi indemnizaţia de încadrare lunară a magistraţilor, se obţine prin înmulţirea coeficientului de ierarhizare specific funcţiei cu valoarea de referinţă sectorială, la care se adaugă sporurile şi celelalte drepturi salariale. În consecinţă, prin majorarea cu 25% a salarialului de bază, în condiţiile în care coeficienţii de ierarhizare au rămas aceiaşi, rezultă că, începând cu 01.08.2016, valoarea de referinţă sectorială aplicabilă personalului de probaţiune s-a majorat cu 25%.

Cum personalul de probaţiune îşi desfăşoară activitatea în cadrul Direcţiei Naţionale de Probaţiune, structură cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Justiţiei, salarizarea acestuia fiind reglementată prin lege (art. 29 alin. (2) din Legea nr. 252/2013), iar în toate legile-cadru de salarizare drepturile salariale ale personalului de probaţiune fiind prevăzute în anexele privind familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie", făcând parte, aşadar, din familia ocupaţională "Justiţie", nu pot fi reţinute susţinerile conform cărora dispoziţiile legale în discuţie în prezenta cauză i-au vizat în mod expres pe consilierii de probaţiune şi că, în esenţă, creşterea cuantumului brut al salariilor de bază este prevăzută expres doar în favoarea acestora, neputând fi extinsă altei categorii decât cea vizată de lege.

Aşa cum s-a precizat, salarizarea şi celelalte drepturi salariale ale personalului de probaţiune s-au stabilit potrivit reglementărilor specifice personalului din sistemul justiţiei prevăzute în legile-cadru de salarizare, iar la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie" trebuie luate în considerare hotărârile judecătoreşti pronunţate în legătură cu întreg personalul salarizat în cadrul ordonatorilor secundari şi terţiari de credite, valoarea de referinţă sectorială trebuind să fie unică începând cu 09.04.2015 pentru tot personalul din sistemul justiţiei. Prin urmare, faptul că intimata-reclamantă beneficiază de o majorare salarială acordată doar celor din sistemul de probaţiune nu schimbă cu nimic raţiunile pentru care la data de 09.04.2015 valoarea de referinţă sectorială trebuia să fie unică, inclusiv prin luarea în considerare a eventualelor hotărâri judecătoreşti.

Aceasta, deoarece prin Legea nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 legiuitorul a prevăzut o soluţie legislativă menită să asigure egalizarea indemnizaţiilor la nivelul maxim aflat în plată, prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familia ocupaţională "Justiţie", indiferent de instituţia sau autoritatea publică angajatoare, în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sau prin acte administrative, întemeiate pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, astfel că, începând cu data de 09.04.2015, intimata-reclamantă a fost reîncadrată şi salarizată pe baza mai multor valori de referinţă sectorială, stabilite ca fiind maximul în plată.

În concluzie, indemnizaţia de încadrare trebuia calculată la nivelul maxim aflat în plată în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie", nivel maxim ce a fost stabilit prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON, la care s-a adăugat, începând cu luna august 2016, majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016. Cu alte cuvinte, începând cu data menţionată, cuantumul valorii de referinţă sectorială în funcţie de care se calculează salariul de bază al intimatei-reclamante s-a majorat cu 25%, respectiv de la 484,18 RON la 605,225 RON (484,18 RON + 121,045 RON = 605,225 RON).

Dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 nu au fost declarate neconstituţionale, ci s-a stabilit că interpretarea potrivit căreia aceste prevederi nu includ şi situaţiile în care au fost acordate drepturi prin hotărâri judecătoreşti, este neconstituţională. Altfel spus, prevederile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 nu şi-au încetat efectele la 45 zile de la data publicării Deciziei CCR nr. 794/2016.

Pe de altă parte, la data de 01.07.2016 erau în vigoare prevederile menţionate care stabileau că drepturile salariale trebuie acordate cu luarea în considerare a nivelului maxim al acestora prin raportare la ordonatorul principal de credite, în a cărui subordine se află instituţia în care îşi desfăşoară activitatea reclamanţii.

În consecinţă, întrucât au fost deja pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a recunoscut dreptul la o indemnizaţie de încadrare calculată pe baza valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, incidentă în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" şi care îi vizează pe toţi ordonatorii principali de credite din acest sistem, în aplicarea prevederilor Anexei V la Legea nr. 153/2017, pârâtul avea obligaţia de a proceda la emiterea ordinului de salarizare în sensul solicitat de intimata-reclamantă, refuzul acestuia comunicat cu adresa nr. x/2021 fiind, ca atare, nejustificat.

Faţă de cele reţinute anterior, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat şi pe fondul cauzei o soluţie corectă, cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, iar împrejurarea că în aplicarea acestor norme legale şi pentru respectarea hotărârilor judecătoreşti şi a deciziilor Curţii Constituţionale a dispus obligarea autorităţii pârâte să emită intimatei-reclamante un ordin prin care să-i stabilească indemnizaţia de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială superioară, nu poate avea semnificaţia unei depăşiri a limitelor puterii judecătoreşti sau a unei arogări a atribuţiilor de legiferare în materia acordării drepturilor salariale.

Un atare motiv de nelegalitate, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., are în vedere incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt reglementate de Constituţie sau de legile organice, instanţa judecătorească săvârşind în acest mod acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.

Or, în cazul încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material, nu se aduc atingeri principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii grave ale hotărârii atacate în privinţa normelor de drept material, ipoteză ce nu se verifică însă în prezenta cauză.

Potrivit dispoziţiilor Anexei V, cap. VIII, art. 8 alin. (2) din Legea nr. 153/2017, indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale judecătorilor,procurorilor, magistraţilor-asistenţi, inspectorilor judiciari şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor şi ale personalului de instruire de la Institutul Naţional al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiţiei, de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, de Inspectorul-şef al Inspecţiei judiciare, directorul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri sau de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel.

În prezent, potrivit Legii nr. 368/2022 a bugetului de stat pe anul 2023, în vigoare de la data de 22.12.2022, au intrat în vigoare prevederile art. 142 şi art. 146 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Conform art. 142 alin. (2) din Legea nr. 304/2022: "Bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor aprobat pentru cheltuielile de personal ale acestor instanţe, precum şi cel aprobat pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal este cuprins în bugetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi este gestionat de aceasta, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având calitatea de ordonator principal de credite pentru instanţele judecătoreşti cu privire la aceste categorii de cheltuieli", iar alin. (6) al aceluiaşi text de lege prevede că "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se subrogă de drept în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei decurgând din aplicarea prevederilor alin. (2), inclusiv în cele de natură procesuală şi cele care decurg din hotărâri judecătoreşti şi alte titluri executorii."

Faţă de aceste dispoziţii legale, rezultă, în ceea ce priveşte judecătorii, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Preşedintele acesteia, care este ordonator principal de credite, în virtutea subrogaţiei legale reglementate de Legea nr. 304/2022, care operează şi pentru Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acesta preluând poziţia procesuală a Ministrului Justiţiei, are competenţa de a emite ordine privind stabilirea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi, în speţă de a emite intimatei-reclamante un nou ordin de încadrare în sensul solicitat.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinţei de fond, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, cu consecinţa păstrării ca legale a sentinţei de fond atacate, sub toate aspectele criticate.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de succesor în drepturi şi obligaţii al pârâtului Ministerul Justiţiei, şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de succesor în drepturi şi obligaţii al pârâtului Ministerul Justiţiei, împotriva sentinţei nr. 340 din 29 octombrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.