Public entity liability for administrative delay in paying guaranteed insurance claims and statutory default interest

Şedinţa publică din data de 2 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată. Cererea modificatoare

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 08.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, să se constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/28.01.2016 şi să se dispună obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 31.08.2021 reclamanta a depus o cerere modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la pârât sub nr. x/28.01.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi întârziere conform Normei aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, respectiv suma de 7.039,14 RON, calculate până la data de 8/9/2021 şi în continuare, până la data plăţii efective şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 42 din 18 ianuarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel cum a fost modificată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 42 din 18 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea recursului reclamanta a susţinut că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ce stabilesc condiţiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorităţii publice, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Totodată, a arătat că argumentele din motivare care fac trimitere la modalitatea de solicitare a penalităţilor de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, atunci când aceste penalităţi rezultă din contractul de asigurare, sunt motive străine de natura pricinii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Dezvoltând motivul de recurs potrivit căruia hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii administrative pentru prejudiciile cauzate prin actele administrative nelegale, a susţinut că angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice pentru repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ ilegal presupune îndeplinirea mai multor condiţii, respectiv: să existe un act administrativ nelegal; să existe un prejudiciu material sau moral; existenţa unui raport de cauzalitate între actul administrativ nelegal şi prejudiciu; respectiv existenţa culpei autorităţii.

Aşadar, chiar dacă prin hotărârea prin care a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, Fondul nu a fost obligat în mod direct la plata de despăgubiri, din moment ce prin decizia menţionată a fost respinsă iniţial cererea de plată, a considerat recurenta că această respingere a fost declarată nelegală şi, în consecinţă, că nu se poate susţine că refuzul de plată al FGA nu a fost declarat nelegal.

În plus, după reanalizarea dosarului, FGA a achitat despăgubirile, recunoscându-i expres şi incontestabil acest drept, reclamanta fiind îndreptăţită să primească acele despăgubiri imediat după depunerea cererii de plată. Or, prin modul în care FGA a soluţionat cererea de plată, respingând-o iniţial, s-a cauzat o întârziere extrem de mare în plata despăgubirilor, A. fiind prejudiciat prin lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani la care ar fi fost, potrivit legii, îndreptăţit.

Prin urmare, a considerat că sunt îndeplinite în cauză condiţiile angajării răspunderii patrimoniale a FGA şi obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat prin neplata creanţei de asigurare solicitate, pentru argumentele punctual expuse, raportat la fiecare dintre aceste condiţii.

Cât priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a afirmat că sentinţa de fond conţine motive străine de natura pricinii.

Astfel, susţine că în motivarea soluţiei pronunţate instanţa de fond a invocat procedura de valorificare a creanţelor de asigurare împotriva FGA şi subliniază că în cadrul acestei proceduri, asigurătorii au posibilitatea să solicite Fondului inclusiv penalităţile ce decurg din contractul de asigurare, concluzionând implicit că A. ar fi trebuit să solicite mai întâi plata penalităţilor. Aceste argumente nu au însă legătură cu natura pricinii, întrucât prin cererea precizată A. a solicitat obligarea pârâtului la plata de daune interese moratorii ca o consecinţă a angajării răspunderii patrimoniale a acestei instituţii pentru fapta proprie, respectiv nelegala soluţionare a cererii de plată, şi nu tinde la realizarea unei creanţe de asigurare.

Tot astfel, a susţinut că A. a solicitat obligarea FGA la plata de daune interese moratorii ca urmare a angajării răspunderii patrimoniale a instituţiei, iar această obligare poate fi dispusă doar de instanţa sesizată în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Pentru motivele prezentate a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanţe şi rejudecarea cauzei pe fond cu consecinţa admiterii acţiunii precizate şi obligării FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/28.01.2016 şi plata cu întârziere a despăgubirilor constând: în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, precum şi obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare faţă de cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă prin care, în esenţă, a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei de fond sub aspectele criticate, precum şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar, pentru termenul din data de 2 martie 2023, la care au avut loc dezbaterile, concluzii scrise prin care a reiterat argumentele invocate în susţinerea nelegalităţii soluţiei pronunţate de instanţa de fond.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului exercitat în cauză.

Analizând sentinţa de fond atacată prin prisma motivelor invocate de recurentă, a apărărilor formulate prin întâmpinarea şi concluziile scrise depuse în cauză, precum şi a normelor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul că sentinţa a fost pronunţată cu interpretarea greşită şi încălcarea normelor de drept material ce reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii administrative pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative nelegale, urmând să-l admită şi să reformeze în consecinţă sentinţa de fond, pentru considerentele ce succed.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la data de 31.08.2021, vizează obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/28.01.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi întârziere conform Normei aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, respectiv suma de 7.039,14 RON, calculate până la 8/9/2021 şi în continuare, până la data plăţii efective, iar în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat constatarea existenţei unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată menţionate şi să se dispună obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispoziţiile legale, iar modificarea acţiunii prin cererea formulată la data de 31 august 2021 s-a datorat emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 prin care pârâtul a respins cererea de plată a reclamantei.

Soluţionând cauza în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că Legea nr. 213/2015 nu stabileşte în sarcina FGA vreun termen de soluţionare a cererilor de plată şi nici penalităţi de întârziere în absenţa unui astfel de termen, iar Norma nr. 23/2014 nu este aplicabilă pârâtului, conţinând sancţiuni aplicabile asigurătorilor RCA în cazul nesoluţionării în termenul prevăzut de lege a cererilor de despăgubire formulate de asigurătorii în regres, fiind astfel neîntemeiată cererea de acordare a penalităţilor de întârziere în baza acestui temei legal.

A mai reţinut că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse, şi emiterea actelor administrative anterior anulate, pentru a se putea angaja răspunderea administrativ patrimonială, întrucât prin anularea actului administrativ nu s-a stabilit existenţa dreptului reclamantei la despăgubirile pretinse, ci doar dreptul ca solicitarea sa să fie analizată pe fond, aşa încât daunele pretinse nu au legătură cu actul anulat.

Cu privire la plata dobânzilor penalizatoare în baza art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, instanţa de fond a apreciat ca neîntemeiată cererea reclamantei, reţinând că nu se pune problema unei evaluări legale a prejudiciului constând în lipsa de folosinţă a sumei de bani solicitate prin cererea de plată. Totodată, faptul că suma a fost achitată în final la data de 29.10.2021, ulterior deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu poate fi, în opinia primei instanţe, imputabil pârâtului care, totuşi, a emis decizia prin care a respins cererea de plată, apreciind că reclamanta a atins plafonul maxim de despăgubire, realizând o interpretare a dispoziţiilor legale într-un mod care nu a fost menţinut de către instanţele judecătoreşti.

Criticile aduse de recurenta-reclamantă sentinţei de fond au fost circumscrise, în primul rând, motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerând că motivarea sentinţei conţine argumente străine de natura pricinii.

Argumentele considerate de recurentă a fi străine de natura pricinii sunt cele potrivit cărora prima instanţă a invocat procedura de valorificare a creanţelor de asigurare împotriva FGA şi a subliniat că în cadrul acestei proceduri asigurătorii au posibilitatea să solicite inclusiv penalităţile decurgând din contractul de asigurare, concluzionând că A. ar fi trebuit să solicite mai întâi plata penalităţilor. Întrucât în cadrul acţiunii de faţă A. nu tinde la realizarea unei creanţe de asigurare, a apreciat că argumentele instanţei în sensul că cererea de penalităţi trebuie adresată fondului, conform prevederilor Legii nr. 213/2015, nu pot sta la baza soluţionării prezentei cereri.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte aminteşte că în literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate, este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, respectiv nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Conchizând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlului judiciar.

În speţă, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a realizat o amplă analiză a susţinerilor părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, expunând considerentele care au fundamentat soluţia adoptată în dispozitiv. În realitate, susţinerile recurentei-reclamante referitoare la procedura de valorificare a creanţelor de asigurare împotriva FGA invocate de instanţa de fond prin raportare la pretenţiile deduse judecăţii, reflectă dezacordul părţii în privinţa argumentelor ce au stat la baza soluţiei pronunţate de prima instanţă, fără a susţine motivul de casare invocat.

În acest context, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat. Împrejurarea că recurenta nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate atrage incidenţa motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii din perspectiva existenţei unor considerente contradictorii.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurenta-reclamantă pe această cale se invocă, în esenţă, eventual o greşită interpretare şi aplicare a normelor legale incidente, aspecte ce vor fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată nu poate fi reţinută.

Relativ la cel de-al doilea motiv de recurs invocat, referitor la pronunţarea soluţiei cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor legale incidente, astfel cum este reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acest caz de casare se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege. De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive sunt incidente raportat la criticile invocate prin recurs, soluţia primei instanţe reflectând aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii administrative pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative nelegale.

Reglementarea legală de rang constituţional cuprinsă la art. 52 alin. (1) din Constituţia României, precum şi cea de rang organic cuprinsă la art. 1 alin. (1), art. 8, art. 18 alin. (1) şi (3) şi art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, recunosc în beneficiul persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ nelegal posibilitatea de a obţine, în urma anulării actului vătămător, o reparare a pagubei suferite. Din analiza textelor de lege anterior menţionate rezultă că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ.

O altă cerinţă ce rezultă din interpretarea aceleiaşi norme este aceea că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, şi emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Aşadar, din întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv se desprinde concluzia potrivit căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar în ipoteza în care este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim, iar natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este cea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, act administrativ tipic sau act asimilat constând în refuzul nelegal.

În egală măsură, este de observat că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, este o răspundere patrimonială de drept administrativ, regulile generale ale angajării acestei răspunderi fiind cele ale răspunderii civile delictuale, având în vedere data emiterii deciziei FGA anulate, nr. 14452/03.05.2018.

În acord cu susţinerile recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar reţine că legiuitorul a prevăzut prin intermediul normelor cuprinse la art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, acestea constând în (i) existenţa unui prejudiciu; (ii) existenţa unei fapte ilicite, (iii) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu; (iv) existenţa culpei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă a sumei cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că aceasta a reprezentat un act administrativ nelegal.

În plus, în urma reanalizării cererii de plată nr. x/28.01.2016, pârâtul a conchis în sensul că reclamanta era îndreptăţită să beneficieze de plata creanţei de asigurare solicitate, achitând la data de 29.10.2021 suma de 3.483 RON.

Aşadar, motivul pentru care recurenta-reclamantă nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 3.483 RON ce îi era cuvenită, se regăseşte în efectul respingerii cererii sale de plată nr. x/28.01.2016 prin decizia nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanţa de contencios administrativ.

Întrucât abia la data de 03.05.2018 FGA a procedat, în temeiul prevederilor Legii nr. 213/2015, la analiza cererii de plată nr. x/28.01.2016, rezultă cu puterea evidenţei că pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021 societatea reclamantă s-a aflat în imposibilitatea de a beneficia de folosinţa sumei de 3.483 RON din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată în privinţa sumei precizate a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia, reprezentând un prejudiciu.

Tot astfel, având în vedere că a fost anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

Faptul că ulterior anulării actului emis de pârât, prin care a respins cererea de plată, soluţie apreciată nelegală, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a procedat la analiza pe fond a cererii de plată, precum şi la plata despăgubirilor, confirmă existenţa prejudiciului, iar de esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

Chiar dacă o dimensiune a respectivului prejudiciu ce rezidă în creanţa de asigurări, anume suma de 3.483 RON, a fost reparată prin achitarea sa benevolă de către intimatul-pârât, la data de 29.10.2021, după anularea primei decizii, ca urmare a analizării pe fond a cererii, nu se poate face abstracţie de faptul că la emiterea primei decizii cererea recurentei a fost respinsă în mod nelegal, prejudiciind-o astfel în mod evident.

Aceasta, întrucât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a confirmat, prin plata efectuată, că recurenta-reclamantă era îndreptăţită la suma de bani solicitată, iar dacă ar fi achitat-o într-un termen rezonabil şi nu cu o întârziere atât de mare, nu ar fi lipsit-o de folosinţa sumei de bani în discuţie.

Or, cauza prejudiciului, care a determinat întârzierea în plata despăgubirilor, o reprezintă modalitatea în care intimatul-pârât a soluţionat cererea de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, iar pentru repararea acestuia nu se poate impune creditorului de asigurări să recurgă la o acţiune în răspundere civilă delictuală în faţa instanţei de drept comun pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021, atât timp cât premisa producerii sale se regăseşte în decizia FGA anulată, aspect de natură a atrage incidenţa art. 19 din Legea nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei.

De altfel, hotărârea judecătorească definitivă prin care se cenzurează actul administrativ al pârâtului vizează exclusiv anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, aşadar, doar din acel moment şi urmarea acelui act s-a conturat existenţa faptei ilicite a autorităţii pârâte, constând în fapta culpabilă a emiterii deciziei cu greşita interpretare a Legii nr. 213/2015, precum şi raportul de cauzalitate între actul nelegal emis şi prejudiciul suferit.

Altfel spus, prin actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată, recurenta-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări, din acel moment fiind confirmată existenţa vinovăţiei pârâtului, având în vedere că prin actul respectiv a realizat prima analiză a cererii doar din perspectiva aplicării plafonului de 450.000 RON reţinând depăşirea acestuia, deci nu pe fondul pretenţiei solicitate şi până la data de 29.10.2021 când a fost reanalizată cererea de plată şi achitată suma solicitată.

Întrucât motivul pentru care reclamanta nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 3.483 RON, este generat de efectul respingerii cererii de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, aceasta este îndreptăţită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În cauză, având în vedere definiţia creanţei de asigurări oferită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, este de observat că recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este, în principal, neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Mai mult decât atât, este de observat că reclamanta a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, existând legătură de cauzalitate, iar în cazul plăţii penalităţilor de întârziere legătura de cauzalitate nu este una directă, ci se întemeiază pe culpa ulterioară a societăţii de asigurare care a refuzat să achite despăgubirea în termenul prevăzut de norma RCA. Întrucât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este parte în raportul juridic principal de asigurare, acesta nu garantează decât plata de despăgubiri rezultate din contractele de asigurare, iar nu din răspunderea civilă delictuală ulterioară producerii evenimentului asigurat.

Dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la "despăgubiri/indemnizaţii", precum şi la "prime datorate", care corespund celor reglementate de art. 26 alin. (1) lit. a)-c) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, dispoziţiile legale neputând fi interpretate extensiv.

De asemenea, prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora "prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

În egală măsură, se reţine că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la sume, dobânzi sau cheltuieli pe care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor le-a angajat în procedura de soluţionare a cererilor.

Asigurătorul din asigurarea facultativă, care se subrogă în drepturile asiguratului său, nu poate invoca faptul că Legea nr. 213/2015 nu îi garantează realizarea integrală a creanţei, câtă vreme are dreptul să se înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment. Astfel, eventuala diferenţă neplătită de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor putea fi solicitată de reclamantă din averea debitoarei B., astfel cum se prevede la art. 17 din Legea nr. 213/2015:

"creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)".

În concluzie, Înalta Curte retine ca recurenta-reclamantă nu este îndreptăţită la plata penalităţilor de întârziere în cuantumul stabilit prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, însă este îndreptăţită la plata dobânzii legale stabilite conform prevederilor din O.G. nr. 13/2011, deoarece FGA răspunde pentru întârzierea în executarea propriilor obligaţii legale.

Admiţând existenţa faptei ilicite a Fondului de Garantare a Asiguraţilor prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 3.483 RON, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Articolul 1535 alin. (1) din C. civ. prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic".

Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. … (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%", iar art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ stipulează că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

Pe de o parte, este de observat că dobânda cuvenită recurentei-reclamante prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor referitoare la creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest din urmă sens, premisa esenţială a acordării sumei de 3.483 RON cu titlul de creanţă de asigurări de către FGA nu se regăseşte în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, B. S.A, ci în competenţa acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraţilor către creditorii de asigurări.

Prin urmare, despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 3.483 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Referitor la cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine, faţă de art. 451-453 C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi în procesul civil şi, totodată, că au caracter de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii căzute în pretenţii.

Cum, în prezenta cauză, soluţia instanţei de control judiciar este de admitere a recursului, de casare a sentinţei de fond şi, în urma rejudecării cauzei pe fond, de admitere a acţiunii şi de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri, în temeiul art. 451 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., ca o consecinţă a căderii în pretenţii, va fi obligat intimatul-pârât să plătească recurentei-reclamante cheltuieli de judecată constând în 250 RON reprezentând taxă judiciară de timbru la fond şi în recurs, precum şi suma de 700 RON reprezentând onorariu de avocat, conform facturilor x nr. x din 26.03.2021 şi seria x_2008 nr. x din 15.03.2022 emise de C., aceste din urmă cheltuieli fiind reduse faţă de valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, complexitatea medie a prezentei cauze şi durata scurtă de soluţionare (două termene în faţa instanţei de fond şi un termen de judecată în recurs).

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, fiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite acţiunea şi va obliga pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 3483 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, precum şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond şi în recurs, constând în taxă judiciară de timbru în sumă de 250 RON şi onorariu avocat în sumă de 700 RON, acesta din urmă cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 42 din 18 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 3483 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Obligă intimatul-pârât să plătească recurentei-reclamante cheltuieli de judecată constând în 250 RON reprezentând taxă judiciară de timbru la fond şi în recurs, precum şi suma de 700 RON reprezentând onorariu avocat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.