ERDF funding dispute: A.N.A.F.'s appeal declared null for failure to state cassation grounds.

Şedinţa publică din data de 2 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, la data de 04.04.2017, sub nr. x/2017, reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Comunicaţiilor şi pentru Societatea Informaţională, anularea în parte a Notificării nr. x/19.08.2016 emisă de pârât, anularea în tot a adresei emise de pârât nr. 7409/11.10.2016, precum şi obligarea pârâtului la introducerea în plată şi a diferenţei de 8.170.062,09 RON inclusiv TVA reprezentând cheltuieli eligibile nerambursabile acordate din F.E.D.R., astfel cum au fost prevăzute la art. 3 din contractul de finanţare nr. x/19.08.2016.

2. Hotărârea primei instanţe şi calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Prin sentinţa nr. 3341 din 27 septembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca fiind lipsită de interes, reţinând, în esenţă, că a fost atins scopul sau raţiunea proiectelor retrospective prin acoperirea unei părţi din plăţile efectuate de la bugetul de stat al României prin atragerea de fonduri F.E.D.R.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 18.04.2018, sub nr. x/2017.

3. Decizia de casare a instanţei de recurs.

Prin decizia nr. 4486 din data de 17 septembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a casat sentinţa civilă nr. 3341 din 27 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, la 23.11.2020, sub nr. x/2017*.

4. Hotărârea primei instanţe, pronunţată în rejudecare.

Prin sentinţa nr. 183 din 13 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Comunicaţiilor şi pentru Societatea Informaţională, ca neîntemeiată.

5. Calea de atac exercitată împotriva hotărârii pronunţate în rejudecare.

Împotriva sentinţei nr. 183 din 13 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile contractului de finanţare nr. x/19.08.2016 încheiat între Ministerul Comunicaţiilor şi pentru Societatea Informaţională şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, pronunţând o hotărâre netemeinică şi nelegală.

A arătat că prima instanţă a pronunţat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, reţinând, pe de o parte, că autoritatea de management POS CCE nu avea obligaţia motivării sumelor pe care le autoriza la plată din fondurile europene FEDR, ci, doar aceea de a informa beneficiarii cu privire la acestea, iar, pe de altă parte, că nu s-ar fi detectat nicio neregulă, Ministerul neatrăgând fonduri europene suficiente pentru a acoperi integral din FEDR procentul de 82,70 % din proiectul finanţat retroactiv.

Totodată, în contextul reiterării obiectului cererii de chemare în judecată şi a contextului factual al cauzei, al reluării prevederilor art. 5 şi 7 din contractul de finanţare încheiat între părţi, recurenta a susţinut că instanţa de fond trebuia să aibă în vedere faptul că, prin Notificarea privind cererea de rambursare nr. x/19.09.2016, înregistrată în cadrul Ministerului Comunicaţiilor şi pentru Societatea Informaţională cu nr. x din 23.08.2016, nu au fost comunicate beneficiarului, odată cu rezultatul verificării cererii de rambursare, motivele pentru care a fost aprobată parţial plata cererii de rambursare.

A subliniat faptul că notificarea a fost complet nemotivată şi că în acest context a formulat acţiunea în faţa instanţei de contencios administrativ, solicitând instanţei de recurs să aibă în vedere, contrar reţinerilor Curţii de Apel Bucureşti, că la data de 01.09.2016 a fost notificată de pârât cu privire la situaţia cererii de rambursare nr. x/19.08.2016, în acest sens fiindu-i comunicată diminuarea sumei solicitate la rambursare, de la 32.680.248,37 RON la 24.510.186,28 RON, diferenţa de plată rămasă definitivă din bugetul de stat fiind în sumă de 8.170.062,09 RON, inclusiv TVA.

Ca urmare, a considerat că este neîntemeiată susţinerea primei instanţe în sensul că suma solicitată la plată nu a fost diminuată, ţinând cont de apărările formulate prin plângerea prealabilă şi de faptul că decizia de respingere de la rambursare nu a fost motivată. În opinia recurentei, prima instanţă trebuia să aibă în vedere că nu a fost îndeplinit contractul de finanţare privind acordarea finanţării nerambursabile retrospective de către autoritatea de management.

În acelaşi sens a susţinut că din întreaga documentaţie ce se afla la dosarul cauzei, rezultă că nu se află în niciuna dintre situaţiile în care AM/OI putea efectua corecţii financiare. În plus, corecţiile financiare reprezintă singura modalitate prin care se puteau respinge anumite cheltuieli ca fiind neeligibile.

Totodată, autoritatea de management avea obligaţia să comunice beneficiarului, odată cu rezultatul verificării cererii de rambursare, eventualele corecţii financiare pe care le-a aplicat. În prezenta cauză, nu au fost comunicate prin notificare corecţii financiare, astfel că nu rezultă că ar fost constatate cheltuieli neeligibile ori nerespectări ale prevederilor contractuale sau legale naţionale ori comunitare aplicabile.

În final, apreciind că şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale asumate şi că proiectul a fost implementat, fiind îndrepţită la plata integrală a cererii de rambursare în baza documentelor anexate acesteia, fiind şi motivul pentru care prin plângerea prealabilă a solicitat pârâtului revocarea în parte a Notificării nr. x/23.08.2016, respectiv introducerea la plată şi a diferenţei de 8.170.062,09 RON inclusiv TVA, reprezentând cheltuieli eligibile nerambursabile acordate din FEDR, astfel cum au fost prevăzute şi asumate la art. 3 din contract, a susţinut că în mod greşit nu a avut în vedere instanţa de fond faptul că avea dreptul la rata maximă de cofinanţare de 100% din cheltuielile eligibile, inclusiv suma de 8.170.062,09 RON cu TVA.

Pentru motivele arătate a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi casarea sentinţei atacate cu consecinţa admiterii acţiunii introductive.

6. Apărările formulate în cauză. Aspecte procedurale.

Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare la recursul exercitat în cauză. În schimb, a fost depusă la dosar o cerere formulată de Autoritatea pentru Digitalizarea României, întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 90/2019 şi art. 12 din O.U.G. nr. 68/2019 însoţită de acte doveditoare, prin care a solicitat introducerea sa în cauză în calitate de intimat-pârât, succesor în drepturi şi obligaţii al Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, fiind citată în această calitate.

La termenul din 2 martie 2023, la care au avut loc dezbaterile, intimata-pârâtă, prin reprezentant, a invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că recursul formulat de reclamantă reprezintă o reluare a acţiunii introductive, care nu este motivată, iar criticile invocate nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La acelaşi termen de dezbateri, Înalta Curte a luat act de excepţia invocată şi de concluziile părţii intimate formulate în sprijinul acesteia, precum şi de concluziile puse pe fondul căii de atac, şi a reţinut cauza în pronunţare, în principal pe excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar pe fondul căii de atac deduse judecăţii.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii cererii de recurs, invocată de intimata-pârâtă la termenul de dezbateri din 2 martie 2023, Înalta Curte apreciază că excepţia este întemeiată şi o va admite, urmând să constate că recursul declarat de reclamantă este nul, pentru considerentele ce succed.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte aminteşte că recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai în termenul şi condiţiile expres prevăzute de lege. Motivele de recurs sunt instituite, aşadar, prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere de legiuitor şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: …d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar în conformitate cu prevederile art. 488 din acelaşi Cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligaţia de a indica şi dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., atrage, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, sancţiunea nulităţii recursului.

În plus, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judiciar eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de dispoziţiile legale amintite.

În speţă, recurenta-reclamantă a clamat incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat veritabile critici la adresa sentinţei pronunţate de prima instanţă, prin care să arate în ce constă, în concret, nelegalitatea acesteia, prin raportare la soluţia pronunţată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea hotărârii.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs şi susţinerile recurentei, reţine caracterul nemotivat al căii de atac, aceasta limitându-se să reitereze aspectele ce conturează situaţia de fapt dedusă judecăţii şi să reia argumentele expuse în acţiunea formulată în faţa instanţei de fond.

Prin urmare, recursul nu conţine motive care să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care apar a fi invocate exclusiv formal, în condiţiile în care reclamanta nu a formulat vreo critică veritabilă de nelegalitate la adresa sentinţei atacate sub aspectul pretinsei încălcări sau aplicări greşite a normelor de drept material. În schimb, în susţinerea opiniei conform căreia instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile contractului de finanţare, a invocat prevederile considerate relevante din acest contract, pe care le-a redat în cuprinsul cererii de recurs în contextul reiterării aspectelor ce au generat demersul judiciar de faţă, şi a exprimat nemulţumiri cu privire la modul în care prima instanţă a reţinut aspecte ce ţin de stabilirea stării de fapt (cu referire punctuală la probele administrate în procedura de verificare a cererii de rambursare) şi a interpretat probatoriul administrat în cauză.

Or, faţă de rigorile ce caracterizează calea de atac a recursului, modalitatea de redactare a cererii formulate de recurenta-reclamantă nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii atacate, aspectele evidenţiate ţinând de netemeinicia acesteia. În egală măsură, reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt raportate la probatoriul administrat, astfel cum a fost evidenţiată de partea recurentă, nu se constituie într-o critică de nelegalitate a sentinţei de fond, dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. arătând că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi act normativ.

În concluzie, reţinând că nu este posibilă o încadrare a motivelor formulate în cazul de casare invocat, anume cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., şi nici în vreunul dintre celelalte cazuri de casare prevăzute de textul de lege amintit, şi constatând că în cauză nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de instanţă, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea recursului exercitat în cauză.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

În considerarea argumentelor expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, întrucât recurenta-reclamantă nu s-a conformat exigenţelor impuse de lege şi nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) şi art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, va constata nul recursul declarat de reclamantă şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenta-reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 183 din 13 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea pentru Digitalizarea României (succesor în drepturi şi obligaţii al Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale).

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.