European Arrest Warrant execution: statute of limitations for penalty execution vs. criminal liability prescription and health-based refusal grounds

Şedinţa publică din data de 23 martie 2023

Deliberând asupra contestaţiei formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 43/F din data de 06 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca neîntemeiată, sesizarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 13.01.2022 de către autorităţile judiciare din Italia privind pe persoana solicitată A..

A constatat că persoana solicitată a fost reţinută şi arestată provizoriu de la 18.02.2020-25.03.2020 şi reţinută de la 13.12.2022-14.12.2022.

A dispus revocarea măsurii preventive a controlului judiciar luată faţă de persoana solicitată prin încheierea din 13 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

În temeiul art. 109 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, raportat la art. 28 alin. (3) din Legea nr. 141/2010, a solicitat Biroului Naţional Sirene întreprinderea demersurilor necesare pentru adăugarea unui indicator de validitate la semnalarea din SIS introdusă de autorităţile italiene în baza mandatului european de arestare privind pe persoana solicitată A..

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut că, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2022, Parchetul Curţii de Apel Bucureşti a solicitat să se dispună punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 13.01.2022 de către autorităţile judiciare din Italia pe numele persoanei solicitate A..

În motivarea sesizării s-a arătat că faţă de persoana solicitată A. a fost emis la data de 30.10.2019, de către autorităţile judiciare din Italia, un mandat european de arestare în vederea executării unei pedepse de 2 ani, 11 luni şi 27 de zile pentru săvârşirea infracţiunii de furt agravat prevăzut de art. 110, 624, 625 n 4 şi n. 5 din C. pen. italian, stabilită prin sentinţa din 24.10.2016 a Curţii de Apel din Veneţia, definitivă la 16.03.2018.

S-a reţinut că, prin încheierea de şedinţă din data de 13.12.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 102 alin. (5) lit. b) teza finală din Legea nr. 302/2004 rap. la art. 211 din C. proc. pen., s-a luat faţă de persoana solicitată A. măsura preventivă a controlului judiciar pe o perioadă de 15 zile, începând cu data de 13 decembrie 2022 până la data de 27 decembrie 2022 inclusiv, această măsură fiind ulterior menţinută.

Cu titlul preliminar, curtea de apel a apreciat că se impune a se stabili încadrarea juridică a faptei pentru care persoana solicitată a fost condamnată pe teritoriul Italiei, în condiţiile în care în ordonanţa de reţinere s-a precizat că în data de 26.07.2007, în Mestre, persoana solicitata, împreună cu alţi complici, au sustras prin violenţă geanta şi portofelul victimei B.. S-a arătat că o astfel de faptă ar întruni elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie.

Din examinarea mandatului european de arestare, curtea de apel a constatat însă că în sarcina persoanei solicitate s-a reţinut că aceasta, la data de 26.07.2007, în timp ce se afla în localitatea Mestre, împreună cu alte persoane, cu dexteritate a intrat în posesia portofelului doamnei B., portofelul fiind luat din geanta pe care aceasta o purta pe umăr. Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că această descriere a situaţiei de fapt îşi are corespondent în legea penală română în art. 228 din C. pen., care sancţionează infracţiunea de furt.

Mai mult, această concluzie rezultă şi în urma analizării dispoziţiilor incidente din C. pen. italian (disponibil în limba română la https:/codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Italia-RO.html).

Verificând în continuare cazurile de refuz prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004, curtea de apel a constatat că, pe parcursul prezentei proceduri, persoana solicitată a invocat starea sa gravă de sănătate şi a reţinut că o astfel de împrejurare nu poate conduce la respingerea cererii de punere în executare a mandatului european. A mai reţinut că în situaţia în care într-adevăr boala persoanei solicitate nu permite transferul, în cazul admiterii cererii autorităţilor străine, aceasta are posibilitatea de a cere amânarea predării conform art. 114 din Legea nr. 302/2004.

Curtea de apel a constatat însă că potrivit art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: g) când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române.

Pentru infracţiunea de furt prevăzută de art. 228 din C. pen., termenul general de prescripţie este de 5 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. (limita maximă de pedeapsă este de 3 ani), iar termenul de prescripţie specială este de 10 ani, potrivit art. 155 din C. pen. (fiind vorba de o hotărâre rămasă definitivă la 16.03.2018, nu este incidentă Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, aceasta fiind publicată în M. Oficial la 25 iunie 2018).

Având în vedere că infracţiunea comisă de persoana solicitată a fost săvârşită la 26.07.2007, iar hotărârea de condamnare a rămas definitivă la 16 martie 2018, curtea de apel a reţinut că la acel moment răspunderea penală a fost prescrisă potrivit legii penale române.

În dezacord cu reprezentantul Ministerului Public, curtea de apel a reţinut că art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004 nu face distincţie între situaţia persoanelor a căror predare se solicită pentru executarea unei pedepse şi persoanele a căror predare se solicită în vederea participării la proces. Astfel, în condiţiile în care textul de lege nu realizează nicio delimitare, în opinia instanţei de fond, poate conduce la refuzul executării unui mandat european de arestare în vederea executării unei pedepse atât ipoteza în care la momentul rămânerii definitive a hotărârii în statul străin intervenise prescripţia răspunderii penale potrivit legii penale române, cât şi situaţia în care s-a împlinit prescripţia executării pedepsei.

S-a mai reţinut că, de altfel, chiar reprezentantul Ministerului Public a arătat, cu ocazia dezbaterilor, că instanţa română ar fi putut analiza incidenţa prescripţiei răspunderii penale dacă persoana solicitată cerea recunoaşterea pe cale incidentală a hotărârii de condamnare. Practic, acest lucru ar fi însemnat că dacă persoana solicitată ar fi menţionat că doreşte recunoaşterea hotărârii, instanţa ar fi respins atât cererea de punere în executare a mandatului european, cât şi o eventuală recunoaştere în vederea executării a pedepsei. În schimb, în lipsa unei astfel de solicitări, nu ar exista altă posibilitate decât ca persoana în cauză să fie predată în vederea executării pedepsei. Or, examenul pe care îl realizează judecătorul în ambele proceduri trebuie să fie identic, singura diferenţă fiind existenţa sau nu a cererii cetăţeanului român de a executa pedeapsa pe teritoriul României.

Trebuie avut în vedere că potrivit menţiunilor cuprinse în mandatul european de arestare persoana solicitată a fost judecată în lipsă, având dreptul de a solicita redeschiderea procedurii . Practic, ca urmare a simplei manifestări de voinţă a persoanei solicitate, autorităţile italiene sunt obligate să procedeze la rejudecarea cauzei ceea ce ar însemna practic (în varianta în care se consideră că la acest moment nu poate fi analizată prescripţia răspunderii penale) că persoana solicitată a fost predată pentru a participa la un proces pentru o infracţiune prescrisă potrivit legislaţiei româneşti.

Examinând în continuare oportunitatea predării, curtea de apel a apreciat că se impune a fi avută în vedere în primul rând natura faptei (furtul unui portofel) şi durata extrem de mare scursă de la data comiterii faptei (peste 15 ani). De asemenea, nu poate fi omis faptul că faţă de persoana solicitată s-a mai dispus anterior predarea în februarie 2020, ea fiind pusă în libertate deoarece autorităţile italiene nu s-au prezentat pentru a o escorta în Italia. În cauză, noul mandat european de arestare a fost emis în ianuarie 2022. În opinia instanţei de fond, dacă persoana solicitată ar fi fost o persoană periculoasă sau dacă fapta ei ar fi prezentat o gravitate deosebită, autorităţile italiene nu ar fi aşteptat 2 ani pentru a solicita din nou arestarea acesteia.

S-a mai arătat că refuzul punerii în executare a mandatului european de arestare se impune şi din considerente ce ţin de situaţia medicală a persoanei solicitate. Din înscrisurile medicale depuse s-a constatat că aceasta suferă de polimiozită (polimiozita este o boală rară din grupul miopatiilor inflamatorii idiopatice, caracterizată prin apariţia la nivelul muşchiului scheletic a unui proces inflamator ce determină ulterior slăbiciunea progresivă a musculaturii proximale a membrelor), boală ce impune o spitalizare periodică (din biletul de externare rezultă că i se recomandă o nouă internare peste 2 luni) şi care a determinat încadrarea acesteia în grad de handicap (a se vedea înscrisurile de la filele x).

Împotriva sentinţei penale nr. 43/F din data de 06 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, critind-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În susţinerea contestaţiei, parchetul a notat art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, republicată, şi a apreciat, în esenţă, că se poate analiza doar prescripţia executării pedepsei, nicidecum prescripţia răspunderii penale, întrucât în cauză s-a solicitat predarea persoanei solicitate pentru punerea în executare a unei hotărâri definitive de condamnare pronunţată de autorităţile judiciare din Italia.

Or, în cauză, hotărârea de condamnare a cărei recunoaştere se solicită a rămas definitivă la data de 16.03.2018, dată la care a început să curgă termenul de prescripţie a executării pedepsei de 8 ani, calculat conform art. 162 alin. (2) lit. b) din C. pen. român. Aşadar, procurorul a arătat că prescripţia executării pedepsei s-ar îndeplini în data de 15.03.2016.

A mai arătat parchetul că prescripţia răspunderii penale nu ar putea fi analizată nici în situaţia în care persoana solicitată ar fi de acord ca hotărârea străină de condamnare să fie recunoscută, pe cale incidentală, având în vedere art. 173 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, coroborat cu art. 167 din aceeaşi lege, care referă doar cu privire la prescripţia executării pedepsei, ca motiv de nerecunoaştere şi neexecutare a unei hotărâri străine de condamnare.

S-a mai învederat că nu se poate face nici o analiză a oportunităţii predării persoanei solicitate, întrucât acest aspect nu este prevăzut printre motivele facultative de refuz de executare a mandatului european de arestare, starea de sănătate a persoanei solicitate putând constitui cel mult un motiv de amânare a predării dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

Conchizând, a mai susţinut parchetul că primul mandat european de arestare nu a putut fi pus în executare din motive obiective, independente de voinţa autorităţilor române sau ale statului emitent.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 14 martie 2023, sub nr. x/2022.

Examinând contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar şi a motivelor invocate în argumentarea acesteia, Înalta Curte o constată întemeiată pentru următoarele considerente:

Se constată că cererea dedusă judecăţii are ca obiect executarea de către autorităţile române a unui mandat european de arestare.

Cu titlu preliminar, instanţa de control judiciar notează că, potrivit dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată:

"Mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate". Totodată, alin. (2) al aceluiaşi text de lege statuează în sensul că:

"Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI/13 iunie 2002", modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI din 26 februarie 2009, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L81/24 din 27 martie 2009.

Din dispoziţiile art. 85 şi urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, rezultă că rolul instanţei de judecată în această procedură se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum şi la motivele de refuz a predării pe care aceasta le invocă.

Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăşte asupra arestării şi predării persoanei solicitate, după ce, în prealabil, a verificat condiţiile referitoare la emiterea mandatului, identificarea persoanei solicitate, existenţa dublei încriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau a situaţiilor ce se constituie în motive de refuz la predare.

În acest fel, se pune în practică principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce ce stă la baza executării, de către instanţa română, a mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară străină competentă.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în jurisprudenţa sa, că, deşi dispoziţiile Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI nu au efect direct, instanţa naţională competentă are obligaţia, luând în considerare ansamblul dreptului intern şi făcând aplicarea metodelor de interpretare recunoscute de acesta, de a interpreta dispoziţiile naţionale în discuţie în litigiul principal, în măsura în care este posibil, în lumina textului şi a finalităţii acestei decizii-cadru, ceea ce implică, în speţă, că, în cazul refuzului de a executa un mandat european de arestare emis în vederea predării unei persoane care a făcut, în statul membru emitent, obiectul unei hotărâri definitive prin care a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, autorităţile judiciare ale statului membru de executare au obligaţia de a garanta ele însele aplicarea efectivă a pedepsei pronunţate împotriva acestei persoane. (cauza C-579/15, hotărârea CJUE din 29 iunie 2017 în cauza Poplawski)

În cauza C-416/20 PPU, prin hotătârea pronunţată în data de 17 decembrie 2020, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a amintit că executarea unui mandat european de arestare constituie principiul, iar refuzul executării este conceput ca o excepţie de strictă interpretare.

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte notează că se impun a fi analizate cu precădere motivele de refuz al executării mandatului european de arestare.

Astfel, se constată că Parchetul General al Republicii de pe lângă Curtea de Apel Veneţia a emis, la data de 13.01.2022, în dosarul de referinţă nr. 3603/16 Reg. Sent., un mandat european de arestare prin care a solicitat predarea persoanei solicitate A. în scopul executării unei pedepse de 2 ani, 11 luni şi 27 de zile pentru săvârşirea infracţiunii de furt agravat prevăzut de art. 110, 624, 625 n 4 şi n. 5 din C. pen. italian, stabilită prin sentinţa din 24.10.2016 a Curţii de Apel din Veneţia, definitivă la 16.03.2018.

Potrivit art. 99 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, "(2) Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: (...)

c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent;(...)

g) când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române;(...)

i) când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de cazul în care autoritatea judiciară emitentă informează că, în conformitate cu legislaţia statului emitent:

(i) persoana a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare şi la faptul că poate fi pronunţată o hotărâre în cazul în care nu se prezintă la proces; sau (ii) persoana, având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, l-a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în faţa instanţei de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau (iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi i s-a adus la cunoştinţă că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi de atac şi că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în eventualitatea admiterii căii de atac, poate fi desfiinţată, persoana condamnată fie a renunţat în mod expres la rejudecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat rejudecarea ori nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac; sau (iv) persoanei condamnate nu i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare, însă, imediat după predarea sa, acesteia i se va înmâna personal respectiva hotărâre şi i se va aduce la cunoştinţă că hotărârea de condamnare este supusă, într-un termen determinat, unei căi de atac, ocazie cu care instanţa competentă va putea verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în urma soluţionării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desfiinţată.

(3) În situaţia în care, în cauză, este incident exclusiv cazul prevăzut la alin. (2) lit. c), anterior pronunţării hotărârii prevăzute la art. 109, autoritatea judiciară română de executare solicită autorităţii judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum şi orice alte informaţii necesare, informând autoritatea judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate. Recunoaşterea hotărârii penale străine de condamnare se face, pe cale incidentală, de instanţa de judecată în faţa căreia procedura executării mandatului european de arestare este pendinte. În cazul în care autoritatea judiciară română de executare a recunoscut hotărârea penală străină de condamnare, mandatul de executare a pedepsei se emite la data pronunţării hotărârii prevăzute la art. 109."

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că din modul de redactare a dispoziţiilor prevăzute de art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004 rezultă cu evidenţă că prescripţia răspunderii penale poate constitui un motiv de refuz de executare numai în cazul mandatului european de arestare emis în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, nicidecum în cazul în care mandatul european de arestare este emis pentru executarea unei pedepse cu închisoarea. În această din urmă situaţie ar putea constitui motiv de refuz de executare, potrivit art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, doar cazul prevăzut de acest text de lege referitor la prescripţia executării pedepsei.

Ca atare, în mod nelegal prima instanţă a analizat incidenţa prescripţiei răspunderii penale în situaţia particulară de faţă, când autorităţile judiciare italiene au solicitat predarea persoanei solicitate în vederea executării unei pedepse cu închisoarea stabilită printr-o hotărâre de condamnare definitivă.

Dacă s-ar proceda în mod contrar, s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti străine de condamnare (iar conform legii statului în baza căreia a fost pronunţată condamnarea, nu era prescrisă răspunderea penală), şi căreia prin recunoaştere i se conferă doar puterea de a-şi produce efectele juridice recunoscute de legea română.

Mai reţine instanţa de control judiciar că nici refuzul persoanei solicitate A. de a executa într-un penitenciar din România pedeapsa stabilită de autorităţile judiciare din Italia nu poate constitui un motiv de refuz al executării mandatului european de arestare în raport cu dispoziţiile prevăzute de art. 99 alin. (3) raportat la art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, al căror conţinut este redat în cele ce preced.

Sub acest aspect, se reţine în concret că autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea dacă persoana solicitată este cetăţean român şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa în statul membru emitent, caz în care solicită autorităţii judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum şi orice alte informaţii necesare pentru recunoaşterea pe cale incidentală a hotărârii penale străine de condamnare.

Se constată că prima instanţă a făcut o verificare superfluă şi exclusiv formală a unei eventuale posibilităţi de a recunoaşte pe cale incidentală hotărârea străină de condamnare a persoanei solicitate ce face obiectul mandatului european de arestare de faţă, fără a întreprinde niciun demers concret în acest sens, în condiţiile prevăzute de legea specială.

Deopotrivă, Înalta Curte constată că în mod greşit prima instanţă a refuzat punerea în executare a mandatului european de arestare şi din considerente ce ţin de situaţia medicală a persoanei solicitate.

Potrivit art. 58 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, "Predarea poate fi amânată atunci când: a) se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana extrădată suferă de o boală gravă care face imposibilă predarea imediată. În acest caz, predarea se amână până când starea de sănătate a persoanei extrădate se va ameliora;".

Aşadar, starea de sănătate a persoanei solicitate nu constituie un motiv de refuz al executării mandatului european de arestare, ci poate fi analizată cel mult în vederea amânării predării în situaţia în care se va opta pentru o eventuală predare a persoanei solicitate A..

Înalta Curte constată că aspectele anterior arătate constituie motive de nelegalitate de natură a impune reformarea hotărârii pronunţate în aceste condiţii şi rejudecarea cauzei de către prima instanţă, în vederea respectării depline a normelor legale invocate şi asigurarea dreptului persoanei solicitate la un dublu grad de jurisdicţie.

Deopotrivă, Înalta Curte arată că nu poate proceda, direct în calea de atac de faţă, la verificarea condiţiilor prevăzute de lege pentru executarea de către autorităţile române a mandatului european de arestare emis de Parchetul General al Republicii de pe lângă Curtea de Apel Veneţia la data de 13 ianuarie 2022, corelativ cu posibilitatea de a recunoaşte, pe cale incidentală, sentinţa din 24.10.2016 a Curţii de Apel din Veneţia, definitivă la 16.03.2018, prin care persoana solicitată A. a fost condamnată la pedeapsa principală de 3 ani închisoare, cu un rest de pedeapsă neexecutat de 2 ani, 11 luni şi 27 de zile pentru săvârşirea infracţiunii de furt agravat prevăzut de art. 110, 624, 625 n 4 şi n. 5 din C. pen. italian, întrucât nu poate substitui integral faza de judecată care ar fi trebuit să aibă loc în primă instanţă, o asemenea soluţie determinând eliminarea artificială a unui grad de jurisdicţie, în defavoarea intereselor procesuale ale persoanei solicitate.

Mai mult, într-o astfel de procedură specială, cu caracter de urgenţă, dezideratul lămuririi cauzei sub toate aspectele constituie o componentă obligatorie a dreptului la un proces echitabil al părţii, garantat prin prevederile art. 6 din CEDO, a cărui încălcare impune cu necesitate reluarea judecăţii, în condiţii de echitabilitate, în faţa aceleiaşi instanţe, în vederea respectării principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzut în art. 2 din Protocolul nr. 7 la CEDO.

Sub acest aspect, se constată că instanţa de contencios european a statuat, în mod constant, că, deşi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale nu impune statelor crearea unui dublu nivel de jurisdicţie, dacă acestea hotărăsc să implementeze un asemenea sistem, au obligaţia să vegheze ca justiţiabilii să se bucure în faţa instanţelor de apel de garanţiile fundamentale prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţie (cauzele Delcourt împotriva Belgiei, 17 ianuarie 1970, seria x nr. x şi Iorga împotriva României, cererea nr. 4.227/02, 25 ianuarie 2007).

Faţă de cele arătate, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. raportat la art. 110 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 43/F din data de 06 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Bucureşti.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 43/F din data de 06 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Desfiinţează sentinţa penală atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Bucureşti.

Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina sa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 martie 2023.