Admissibility of constitutional review for lack of link to case where challenge effectively seeks legislative amendment to criminal procedure

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea penală nr. 19/CP/2022 din data de 09 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2022, în baza dispoziţiilor articolului 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 modificată, s-a respins ca inadmisibilă cererea petentului A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 339 alin. (4), art. 340 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen.

Cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată în raport cu prevederile art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1), art. 16, art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Oradea a constatat că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial la cererea uneia dintre părţi, de către procuror sau din oficiu de către instanţa judecătorească, privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, sub condiţia negativa ca prevederile a căror neconstituţionalitate este invocată să nu fi fost constatate ca atare printr-o decizie anterioara a instanţei de contencios constituţional.

Raportând textul de lege la motivele invocate de către petent, judecătorul de camera preliminară a reţinut că este realizată condiţia formulării cererii de sesizare în faţa unei instanţe judecătoreşti, autorul excepţiei are calitatea de parte în prezenta cauză, dispoziţiile a căror neconstituţionalitate este invocată sunt prevederi ale C. proc. pen., iar acestea nu au fost declarate neconstituţionale de către instanţa de contencios constituţional până în acest moment.

Referitor însă la condiţia privind legătura normelor ce fac obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, s-a subliniat că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să fie în măsură sa producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză.

În cauza, prin ordonanţa nr. x/2018 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus clasarea cauzei cu privire la toate infracţiunile cu privire la care a avut loc sesizarea din oficiu, în baza art. 315 alin. (1) lit. b), raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen., apreciindu-se că faptele respective nu există.

Potrivit art. 341 alin. (6) C. proc. pen., în cauzele în care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală, judecătorul de cameră preliminară poate dispune (a) respingerea plângerii ca tardivă, inadmisibilă sau, după caz, ca nefondată (b) admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi trimiterea motivată a cauzei la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală, ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală şi (c) admiterea plângerii şi schimbarea temeiului de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.

Judecătorul de camera preliminară a reţinut că criticile aduse de către petent prin motivele plângerii formulate trebuie obligatoriu circumscrise uneia dintre soluţiile stipulate de art. 341 alin. (6) C. proc. pen.

În mod evident, date fiind efectele principiului non reformatio in pejus ce sunt incidente şi în procedura soluţionării plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, indiferent de o eventuală decizie a Curţii Constituţionale asupra constituţionalităţii dispoziţiilor invocate, judecătorul de cameră preliminară nu poate pronunţa în prezenta cauză soluţia prevăzută de art. 341 alin. (6) lit. b) C. proc. pen., o eventuală trimitere a cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale fiind de natură să conducă tocmai la înfrângerea acestui principiu.

La fel de evident, în prezenta cauză, indiferent de decizia Curţii Constituţionale asupra constituţionalităţii dispoziţiilor invocate, nu îşi găsesc aplicare nici soluţia stipulată de art. 341 alin. (6) lit. c) C. proc. pen., schimbarea temeiului de drept al soluţiei de clasare atacate într-un temei mai favorabil fiind imposibil.

În aceste condiţii, formal, soluţiile ce pot fi adoptate de către judecătorul de cameră preliminară sunt fie aceea de a respinge ca tardivă a plângerii formulate (nu este cazul în speţa câtă vreme au fost respectate prevederile art. 340 alin. (1) C. proc. pen.), fie de a o respinge ca inadmisibilă sau nefondată.

În ceea ce priveşte caracterul admisibil al plângerii, singura discuţie ce poate fi purtată este cea a îndreptăţirii petentului de a ataca o soluţie de clasare ce se constituie în cea mai favorabilă posibilă în actualul sistem procesul penal. Deşi, la o prima vedere, demersul petentului pare lipsit de interes în ceea ce priveşte verificarea soluţiei de clasare pentru motivul că fapta nu există, judecătorul de cameră preliminară acceptă că se poate considera că, formal, noţiunea de îndreptăţire poate acoperi, în sens larg, toate situaţiile în care petentul solicită verificarea temeiniciei soluţiilor de clasare.

Ca atare, chiar şi fără luarea în considerare a motivelor invocate în susţinerea plângerii, se constată că singura soluţie ce poate fi pronunţată în baza art. 341 alin. (6) C. proc. pen., este cea a respingerii ca nefondate a acesteia.

Or, condiţia privind legătura cu soluţionarea cauzei priveşte incidenţa dispoziţiei/dispoziţiilor legale ale căror neconstituţionalitate se cere a fi constatată asupra soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti.

Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale, în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Judecătorul de camera preliminară a constatat ca prevederile art. 339 alin. (4) şi art. 340 alin. (1) C. proc. pen. ce reglementează momentul de la care curge şi termenul în care trebuie formulata plângerea, respectiv dispoziţiile art. 341 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen. ce restrânge posibilitatea criticii legalităţii administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale la cauzele în care a fost pusa în mişcare acţiunea penale, nu sunt în măsură să producă vreun efect cu privire la fondul dedus judecăţii în prezenta cauză, soluţia de respingere a plângerii fiind una inevitabila indiferent de soluţia pe care ar adopta-o Curtea Constituţională în analiza pe care ar efectua-o asupra constituţionalităţii dispoziţiilor mai sus indicate, situaţie ce caracterizează cererea de sesizare a Curţii Constituţionale ca fiind inadmisibila.

De asemenea, judecătorul de cameră preliminară, ţinând cont şi de considerentele expuse în analiza admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale privind soluţiile posibile în raport de specificul prezentei cauze, a constatat ca petentul nu a formulat nici un fel de critici soluţiei de clasare şi nici din oficiu nu au putut fi identificate aspecte de netemeinicie sau nelegalitate în privinţa acesteia, astfel încât plângerea formulată are caracter nefondat, urmând a fi respinsă ca atare.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, petentul A. a formulat recurs, în termen legal, depunând şi motivele scrise ale prezentei căi de atac.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 28 decembrie 2022, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 2, cu termen de judecată la data de 14 februarie 2023.

În susţinerea recursului promovat, petentul a arătat că dispoziţiile art. 339 alin. (4), art. 340 alin. (1). şi 341 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care nu reglementează dreptul persoanei interesate de a face plângere şi/sau împotriva actelor de urmărire penală în condiţiile în care organul de urmărire penală a dispus clasarea cauzei, iar în cauză nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

În acest sens, a susţinut că nu a avut acces la dosar decât după ce i-a fost comunicată soluţia de clasare, astfel încât nu s-a putut prevala de dispoziţiile art. 336-339 C. proc. pen., care i-ar fi permis să atace actele de urmărire penală la organul de urmărire penală competent. De altfel, chiar în situaţia în care i-ar fost acordat acest drept înainte de finalizarea urmăririi penale, ca urmare a dobândirii unei calităţi procesuale în cauză, totuşi, nu ar fi avut resortul procesual prin care să conteste legalitatea încheierilor prin care s-au autorizat măsurile de supraveghere tehnică în cauză.

Astfel, deşi a beneficiat de o soluţie de clasare pentru anumite fapte care au făcut obiectul urmăririi penale in rem, totuşi a apreciat că se impunea un control judecătoresc asupra actelor întocmite de către organul de urmărire penală, întrucât i-au fost încălcate drepturi convenţionale.

În acest context, a apreciat că dispoziţiile mai sus citate, care nu permit a fi contestate (atacate cu plângere ta procurorul ierarhic superior sau judecătorul de cameră preliminară) legalitatea actelor de urmărire penală în condiţiile în care s-a dispus clasarea cauzei, iar în cauză nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, sunt neconstituţionale, îngrădind accesul la justiţie al petentului pentru anularea unor acte emise în mod nelegal şi care aduc atingere unor drepturi fundamentale prevăzute în Convenţie.

Prin urmare, a opinat că se impune a fi examinate aceste dispoziţii din perspectiva eventualei neconstituţionalităţi, având în vedere faptul că prin imposibilitatea atacării actelor de urmărire penală efectuate de organul de urmărire penală anterior emiterii unei soluţii de clasare, se creează premisele păstrării unor acte de urmărire penală întocmite în mod nelegal care continuă să producă prejudicii persoanelor interesate şi să nu poată fi reparată ingerinţa în drepturile fundamentale ale acestuia.

În continuare, petentul a apreciat că dispoziţiile art. 341 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen. sunt neconstituţionale atâta timp cât nu conferă dreptul de a formula cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării actelor de urmărire penală în situaţia în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale în cauză, aducându-se atingere, în opinia sa, principiului legalităţii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, principiul dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din CEDO şi al înfăptuirii justiţiei prevăzut de art. 124 din Constituţie, întrucât, prin îngrădirea dreptului persoanei interesate de a face plângere împotriva actelor de urmărire penală, se creează cadrul perfect pentru păstrarea unor acte de urmărire penală întocmite în condiţii contrare legii şi care produc efecte continue de încălcare a drepturilor fundamentale.

De altfel, se susţine de către petent că prin noul proiect legislativ, menit să modifice anumite dispoziţii din C. proc. pen., se prevede o astfel de modificare menită să înlăture criticile expuse anterior, semn că există din partea legiuitorului o acceptare a faptului că este necesară o astfel de intervenţie legislativă. Totuşi, în noua viziune a legiuitorului s-ar introduce dispoziţiile art. 1451 C. proc. pen., care să prevadă, în materie măsurilor de supraveghere tehnică, instituţia plângerii împotriva măsurilor de supraveghere tehnică, reglementând următoarele:

"După rezolvarea cauzei de către procuror, orice persoană cu privire la care s-a dispus sau confirmat o măsură de supraveghere tehnică şi care nu a dobândit în acea cauză calitatea de parte, precum şi inculpatul faţă de care s-a dispus renunţarea la urmărire penală sau clasarea pot formula plângere împotriva măsurii şi a modului depunere în executare a acestora ...".

Se arată că plângerea poate fi formulată în termen de 20 de zile şi se adresează judecătorului de cameră preliminară din cadrul instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă. Aceasta s-ar soluţiona în cameră de consiliu, cu citarea petentului şi participarea procurorului. Judecătorului de cameră preliminară i-ar reveni competenţa de verificare a legalităţii măsurii de supraveghere tehnică şi a modului de îndeplinire a acesteia pe baza lucrărilor şi a materialului de urmărire penală şi a oricăror mijloace de probă.

Cu privire la legalitatea acestor măsuri de supraveghere tehnică, judecătorul de cameră preliminară ar putea admite plângerea petentului; cu consecinţa constatării nelegalităţii măsurii de supraveghere tehnică în caz de dispunere, confirmare, prelungire ori punere în executare în mod nelegal a acesteia. De asemenea, cu efect practic, se prevede că în caz de admitere a acesteia, judecătorul dispune distrugerea datelor şi a înregistrărilor rezultate din activitatea de supraveghere nelegal efectuată, iar procurorul va distruge probele astfel obţinute şi va întocmi în acest sens un proces-verbal care va fi păstrat la dosarul cauzei.

Prin încheierea penală cu nr. 19/CP/2022 din 09.12.2022 prin care s-a dispus respingerea sesizării Curţii Constituţionale, s-a considerat, în accepţiunea petentului că, în mod neîntemeiat, nu sunt întrunite elementele de legalitate ale unei astfel de sesizări, întrucât excepţia invocată nu are legătură cu cauza.

Astfel, chiar dacă petenţii sunt de acord cu soluţia pronunţată de procuror prin ordonanţa de clasare, s-a subliniat că trebuie să existe un remediu efectiv pentru a contesta actele de urmărire penală în cauzele în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi care sunt efectuate încălcare dispoziţiilor legale şi convenţionale, conduită procesuală a organului de urmărire penală care se materializează efectiv într-o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

S-a apreciat că judecătorul de cameră preliminară ar putea totuşi să sancţioneze anumite acte de procedură (constatând nulitatea lor şi îndepărtarea de la dosarul cauzei), iar mai apoi să dispună o soluţie de respingere a plângerii în raport de fondul cauzei, respingând-o ca nefondată.

În plus, a arătat că deşi se dispune o soluţie de clasare, care rămâne definitivă, nimic nu împiedică ulterior procurorul ierarhic superior să infirme o astfel de soluţie şi să dispună redeschiderea urmăririi penale în baza unor acte procesuale pe care judecătorul de cameră preliminară le-ar fi putut exclude într-o procedura precum aceasta.

Aşa cum a arătat anterior, legea permite promovarea unui astfel de demers în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, făcând o diferenţiere substanţială între justiţiabili.

Pe cale de consecinţă, a apreciat că argumentele expuse anterior, grefate peste noua optică a legiuitorului care a creionat un proiect de lege asemănător cu optica din prezenta cauză, trebuie primite de către judecătorul de cameră preliminară, iar, pe cale de consecinţă, să se constate că există legătură între excepţia invocată şi o viitoare soluţie asupra prezentei cereri, efectul acesteia fiind unul practic, de constatare a nulităţii unor acte procesuale, de excludere a lor de la dosarul cauzei cu consecinţa pronunţării asupra fondului prezentei plângeri, indiferent de soluţia pe care o va pronunţa cu privire la aceasta.

Analizând recursul declarat de petentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii penale nr. 19/CP/2022 din data de 09 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2022, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Legat de admisibilitatea sesizării instanţei de contencios constituţional, se constată că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Înalta Curte subliniază că încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale este un act procedural prin care sunt definite limitele învestirii instanţei de contencios constituţional. Aşadar, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării Curţii Constituţionale în strictă conformitate cu dispoziţiile legii, dar şi cu specificul cauzei. În acest sens este şi Decizia nr. 688 din 12 iunie 2008 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 28 iulie 2008), prin care Curtea Constituţională a statuat că textele de lege care prevăd posibilitatea instanţelor de a respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate "sunt norme de procedură pe care instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepţii care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa judecătorească, ci doar pronunţarea, în situaţiile date, asupra oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale. Instanţa de judecată are rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi, având obligaţia de a le respinge, ca inadmisibile, pe cele care nu îndeplinesc cerinţele legii".

În analiza condiţiilor enumerate anterior, Înalta Curte constată că excepţia a fost invocată de petentul A. într-un dosar aflat pe rolul instanţei de judecată şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 339 alin. (4), art. 340 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen.

Prin excepţia de neconstituţionalitate formulată, recurentul a apreciat că dispoziţiile legale menţionate sunt neconstituţionale, întrucât se aduce atingere principiului legalităţii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, principiul dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din CEDO şi al înfăptuirii justiţiei prevăzut de art. 124 din Constituţie.

Examinând cererea de sesizare prin prisma motivelor invocate şi a prevederilor legale în această materie, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiţia ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte legătura normei ce face obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei. Drept urmare, condiţia legăturii cu fondul cauzei nu trebuie analizată în general, ci concret, în funcţie de incidenţa prevederilor a căror constituţionalitate se contestă asupra soluţionării cauzei.

În completarea argumentelor reţinute în mod corect de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pe care Înalta Curte şi le însuşeşte, se observă că nemulţumirea petentului, în raport cu textele de lege criticate, este tocmai aceea că nu i se conferă dreptul de a formula cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării actelor de urmărire penală în situaţia în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, atunci când se dispune clasarea, fapte ce ar duce la posibilitatea folosirii acestor probe într-o cauză viitoare.

Or, în raport de aceste critici, Înalta Curte reaminteşte că sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care prin excepţia invocată se tinde la constatarea neconformităţii unei prevederi dintr-o lege sau a unei legi cu Constituţia României, iar nu şi atunci când se urmăreşte, cum este în speţa de faţă, modificarea sau completarea acesteia, situaţie în care competenţa îi revine în exclusivitate, conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, în timp ce instanţa de contencios constituţional este chemată să se pronunţe numai asupra constituţionalităţii actelor, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, aşa cum rezultă din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Faptul că recurentul urmăreşte modificarea sau completarea dispoziţiilor C. proc. pen. rezultă fără echivoc din trimiterea pe care a făcut-o cu privire la noul proiect legislativ, menit să aducă anumite modificări legislative cu referire la plângerea ori calea de atac ce ar putea fi formulată în ipoteza în care faţă de o persoană s-a dispus sau confirmat o măsură de supraveghere tehnică şi care nu a dobândit în acea cauză calitatea de parte, precum şi în cazul inculpatului faţă de care s-a dispus renunţarea la urmărire penală sau clasarea, acordându-li-se posibilitatea de a contesta măsura dispusă.

Ceea ce omite recurentul sub acest aspect, al posibilităţii contestării măsurilor de supraveghere tehnică dispuse în cauză, este tocmai faptul că în prezent are această posibilitate, urmare a pronunţării Deciziei nr. 244/2017 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 145 din C. proc. pen., care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională.

În concluzie, în cauza de faţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339 alin. (4), art. 340 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) teza II din C. proc. pen., din cuprinsul încheierii penale nr. 19/CP/2022 din data de 09 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2022.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul-petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339 alin. (4), art. 340 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen., din cuprinsul încheierii penale nr. 19/CP/2022 din data de 09 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2022.

Obligă recurentul-petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 februarie 2023.

GGC - ED