Construction contract dispute: Tort liability and unjust enrichment claims dismissed as unfounded due to contractual nature of obligations and res judicata

Şedinţa publică din data de 26 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, la 24 august 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în temeiul art. 1357 C. civ., privitor la răspunderea civilă delictuală şi, în subsidiar, în temeiul art. 1345-1348 C. civ., privitoare la îmbogăţirea fără justă cauză, obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 2.098.669,66 RON, iar pârâta a înţeles să invoce excepţia autorităţii de lucru judecat, întrucât pretenţiile deduse judecăţii de reclamantă au mai făcut obiectul unei judecăţi derulate între aceleaşi părţi, în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Dolj.

Prin încheierea din 7 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, formulată de pârâta B. S.A. CRAIOVA, împotriva cererii formulată de reclamanta A. S.R.L..

Prin încheierea din 30 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepţia de inadmisibilitate a capătului de cerere întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Prin încheierea din 13 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, tribunalul, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 338 C. proc. civ., pentru efectuarea unei noi expertize şi constatând că expertul a răspuns lămuririlor solicitate prin obiecţiunile formulate, a respins atât cererea de efectuare în cauză a unei noi expertize, cât şi obiecţiunile la răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiză, formulate de reclamanta A. S.R.L..

Prin sentinţa nr. 87 din data de 11.05.2021, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A. S.R.L., împotriva pârâtei B. S.A., având ca obiect pretenţii.

Împotriva sentinţei nr. 87 din 11 mai 2021 şi a încheierilor din data de 13 aprilie 2021, respectiv din data de 30 mai 2019 a declarat apel reclamanta A. S.R.L., iar pârâta B. S.A. a declarat apel incident împotriva încheierii din 7 martie 2019.

Prin decizia nr. 309/2021 din 22 iunie 2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul reclamantei A. S.R.L. Bucureşti împotriva sentinţei nr. 87 din data de 11.05.2021, a încheierii din 13 aprilie 2021 şi a încheierii din 30 mai 2019 pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Totodată, a admis apelul incident al pârâtei B. S.A. împotriva încheierii din data de 07.03.2019 pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2018.

A schimbat încheierea din data de 07.03.2019, în sensul că a admis excepţia autorităţii de lucru judecat.

Împotriva deciziei nr. 715/2021 din 17 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii recurate şi trimiterea dosarului spre rejudecare la instanţa de apel.

Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., în cauză neexistând triplă identitate de calitate, obiect şi cauză; dispoziţiile art. 1.225, art. 1267 şi art. 1.270 Noul C. civ., obiectul contractului încheiat între părţi excluzând faptele ilicite care au determinat introducerea acţiunii de faţă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală; dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. dispoziţiile art. 1.348 Noul C. civ. dispoziţiile art. 235 C. proc. civ. şi art. 255 alin. (1) C. proc. civ., pentru motivele următoare:

În ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii în răspundere civilă delictuală, recurenta a susţinut că existenţa unui contract între părţi şi a unui litigiu soluţionat definitiv, întemeiat pe răspunderea civilă contractuală (dosar nr. x/2016), nu echivalează cu imposibilitatea introducerii unei cereri întemeiate pe răspunderea civilă delictuală atât timp cât nu există autoritate de lucru judecat, respectiv prejudiciul pretins de aceasta în prezenta cauză nu derivă din neexecutarea Contractului de lucrări nr. x/27.07.2015.

Contrar celor reţinute de Curtea de Apel Craiova la pagina 9 paragraful 5 din decizia recurată, simplul fapt că a existat un contract încheiat între părţi nu transformă automat toate raporturile juridice dintre părţi în raporturi juridice contractuale, stabilirea naturii fiecărui raport juridic în parte urmând a se realiza prin raportare la obiectul contractului respectiv.

Atât timp cât faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, invocate de reclamantă în susţinerea prezentei acţiuni, nu sunt circumscrise obligaţiilor contractuale ale pârâtei, răspunderea acesteia este antrenată în temeiul dreptului comun al răspunderii civile şi nu în baza contractului încheiat între părţi.

Recurenta a susţinut că natura extracontractuală a lucrărilor efectuate de aceasta şi, prin urmare, excluderea incidenţei autorităţii de lucru judecat rezultă şi din faptul că acestea nu au fost realizate în baza unei comenzi din partea pârâtei, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică a clauzelor Contractului de lucrări nr. x/27.07.2015 prevăzute la punctul 2.1.(a), punctul 4.1.(d), punctul 9.2 privind obligaţiile Contractorului general.

S-a mai arătat că procedura stabilită de punctul 2.4 din Contractul de lucrări nr. x/27.07.2015 priveşte doar acele lucrări efectuate în temeiul contractului încheiat între părţi, deci cu respectarea modalităţii de lucru agreate de către acestea, respectiv în baza unei comenzi înaintate conform Anexei 4 la contract. Orice lucrări efectuate de recurentă fără a primi o comandă din partea pârâtei reprezintă lucrări ce nu fac obiectul contractului. Obligaţia contractuală a recurentei privind întocmirea unor situaţii de lucrări suplimentare este aplicabilă doar în cazul în care valoarea serviciilor şi materialelor furnizate, conform comenzilor primite, excedează valorii contractului.

În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, recurenta a susţinut inexistenţa acesteia, subliniind că prin introducerea litigiului de faţă nu a modificat, faţă de pricina ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, doar temeiul juridic al acţiunii, ci a indicat clar care sunt faptele pârâtei care au cauzat un prejudiciu reclamantei, a detaliat natura extracontractuală şi ilicită a acestora.

Atât timp cât lucrările şi materialele a căror contravaloarea recurenta le solicită prin prezenta acţiune nu au făcut obiectul unei comenzi din partea pârâtei (conform procedurii stabilită prin contractul încheiat) şi obiectul contractului nu include obligaţia sa de a efectua lucrări şi a asigura materiale pentru greşelile de foraj ale pârâtei, recurenta consideră că nu există identitate de cauză între litigiul de faţă şi cel care a făcut obiectul Dosarul nr. x/2016.

În opinia recurentei, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1.225, art. 1267 şi art. 1.270 Noul C. civ. când a stabilit că obiectul contractului include orice lucrări efectuate de reclamantă şi, implicit, că în cauză este aplicabilă răspunderea civilă contractuală.

Atât timp cât faptele ilicite care au cauzat prejudiciul pretins de reclamantă nu fac obiectul contractului încheiat cu B. S.A., recurenta nu a avut oricum posibilitatea de a opta între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală, doar prima fiind cea aplicabilă în cauza de faţă. S-a reiterat faptul că cererea sa nu priveşte îndeplinirea unor obligaţii contractuale ale pârâtei B. S.A., ci fapte ilicite privind greşeli de foraj, aspecte care exced contractului dintre părţi şi fac doar obiectul contractului dintre pârâta B. S.A. şi C., faţă de care recurenta este terţă parte.

Referindu-se la obligativitatea analizării efectelor încheierii interlocutorii din 27 februarie 2019 a Tribunalului Dolj, recurenta a arătat că, având în vedere dispoziţiile art. 235 C. proc. civ., instanţa de fond era legată de această încheiere, iar prin hotărârea pronunţată nu putea să revină asupra celor deja constatate privind lipsa identităţii de cauză dintre cele două cereri. Prin urmare instanţa de apel avea obligaţia analizei apelului formulat de reclamantă raportat la încălcarea dispoziţiilor art. 235 C. proc. civ.

Chiar dacă pârâta B. S.A. a formulat apel împotriva încheierii din 27 februarie 2019 a Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Craiova trebuia să respecte limitele investirii stabilite de art. 470 C. proc. civ. şi să analizeze inclusiv criticile aduse de reclamantă prin cererea de apel.

Faptul că instanţa de apel a revenit asupra celor reţinute de Tribunalul Dolj prin încheierea din 27 februarie 2019 nu înseamnă că prima instanţă nu era legată de respectiva încheiere. Curtea de Apel Craiova trebuia să se pronunţe în integralitate asupra apelului reclamantei şi să stabilească dacă Tribunalul Dolj a încălcat sau nu dispoziţiile art. 235 C. proc. civ., chiar dacă instanţa de apel a revenit asupra celor reţinute prin încheierea din 27 februarie 2019.

Cu privire la nemotivarea hotărârii instanţei de fond recurenta a susţinut că nu au fost analizate criticile sale formulate faţă de raportul de expertiză, contrar celor precizate de instanţa de apel.

A arătat că nu a fost doar o simplă nemulţumire subiectivă a apelantei-reclamante faţă de modul în care instanţa de fond a ales să aprecieze conţinutul raportului de expertiză efectuat în cauză, ci a criticat faptul că instanţa de fond nu a analizat aspecte esenţiale, ce afectează însăşi rezultatul expertizei.

Prin urmare, Curtea de Apel Craiova era obligată să stabilească în ce măsură carenţele indicate de apelanta-reclamantă echivalau cu nemotivarea hotărârii sau nu. În schimb, Curtea de Apel Craiova a ales să ignore aceste critici invocate prin cererea de apel probabil pentru că hotărâse deja respingerea apelului în baza autorităţii de lucru judecat menţionate.

Recurenta a mai susţinut că proba cu expertiza era admisibilă, concludentă şi utilă, şi cu toate acestea, prin încheierea din 13 aprilie 2021 instanţa de fond a respins cererea sa pentru efectuarea unei noi expertize în cauză, precum şi obiecţiunile formulate împotriva răspunsului la obiecţiunile iniţiale, considerându-se că expertul ar fi răspuns lămuririlor solicitate prin obiecţiunile formulate. Această încheiere nu este motivată raportat la criticile punctuale aduse de reclamantă, pentru motivele expuse pe larg în cererea de apel.

Curtea de Apel Craiova a apreciat că efectuarea unei noi expertize nu reprezintă o probă admisibilă, fără a motiva însă poziţia adoptată, alegând să trateze cu superficialitate aceste critici invocate prin cererea de apel pentru că hotărâse deja respingerea apelului în baza autorităţii de lucru judecat menţionate.

În continuare, în ceea ce priveşte caracterul subsidiar al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, recurenta a susţinut că, în opinia sa, art. 1.348 Noul C. civ. nu împiedică formularea unui capăt de cerere distinct (întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză) în cadrul unei cereri de chemare în judecată care are drept capăt principal de cerere răspunderea civilă delictuală.

Astfel, potrivit cererii de chemare în judecată, doar în măsura în care instanţa va aprecia că faptele pârâtei nu constituie fapte ilicite se solicită despăgubirea în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză a pârâtei.

Prin urmare, admiterea cererii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală ar conduce automat la respingerea cererii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Pe de altă parte, respingerea cererii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală (pentru alte motive decât autoritatea de lucru judecat) ar însemna că este îndeplinită condiţia absenţei unui alt mijloc juridic pentru recuperarea prejudiciului suferit.

Toate aceste aspecte pot fi soluţionate în cadrul prezentului litigiu, nefiind necesară introducerea separată a cererii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, abia după soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018, ca litigiu întemeiat pe răspunderea civilă delictuală.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, să se constatate nulitatea parţială a recursului, potrivit dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., admiţând excepţia procesuală peremptorie invocată in acest sens, în raport de criticile dezvoltate la filele x din cuprinsul cererii de recurs, privind (i) pretinsa nemotivare a hotărârii instanţei de fond, (ii) soluţia primei instanţe referitoare la respingerea cererii în probaţiune cu o nouă expertiză; în subsidiar, în raport de restul criticilor invocate, a solicitat să se respingă recursul ca nefondat menţinând hotărârea recurată întrucât este legală.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 21 septembrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a acordat termen de judecată la data de 22 martie 2023, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea acestuia.

Cât priveşte excepţia nulităţii parţiale a recursului, în condiţiile în care lipsa criticilor de nelegalitate, ca motiv de nulitate, trebuie să privească ansamblul memoriului de recurs, şi nu anumite critici din cuprinsul acestuia, Înalta Curte urmează a efectua o filtrare a acestora potrivit respectivului criteriu.

La termenul de judecată din 22.03.2023, în baza art. 39 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat transmisă calitatea procesuală activă de la recurenta-reclamantă A. S.R.L. către D., ca efect al cesiunii de drepturi litigioase.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În prima parte a recursului reclamanta susţine, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., în cauză neexistând triplă identitate de calitate, obiect şi cauză, precum şi dispoziţiile art. 1.225, art. 1267 şi art. 1.270 Noul C. civ., când a stabilit că obiectul contractului include orice lucrări efectuate de reclamantă şi, implicit, că în cauză este aplicabilă răspunderea civilă contractuală.

Aşadar, în speţă, se critică reţinerea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat, precum şi a faptului că în cauză este aplicabilă răspunderea civilă contractuală.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate.

Astfel, se observă că, în principal, aşa cum a constatat instanţa de apel, problema litigioasă între părţi o constituie inexistenţa dreptului de opţiune al reclamantei A. S.R.L. între acţiunea în răspundere delictuală şi cea contractuală, în condiţiile în care aceasta a formulat anterior o astfel de cerere, ce a fost respinsă ca nefondată, prin sentinţa nr. 1459/2017 din 14 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, definitivă prin neapelare, şi aplicabilitatea autorităţii de lucru judecat, de care se bucură această hotărâre.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.", iar, în conformitate cu art. 431 C. proc. civ., "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Se observă că dispoziţiile art. 431 C. proc. civ., reglementează efectele autorităţii de lucru judecat, şi anume efectul negativ în primul alineat şi cel pozitiv în al doilea alineat.

Autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătoreşti, vine să asigure, din nevoia de stabilitate şi securitate juridică, imutabilitatea actului jurisdicţional. Această autoritate, întemeiată pe adagiul res iudicata pro veritate habetur (lucrul judecat este considerat că exprimă adevărul), rezultă din puterea conferită de lege instanţei de a tranşa definitiv o chestiune litigioasă. Problema tranşată de instanţă nu mai poate fi ulterior repusă în discuţie, indiferent că s-ar încerca de către o parte rediscutarea respectivei probleme într-un litigiu ulterior (efectul negativ al autorităţii de lucru judecat) sau s-ar invoca modul de dezlegare a problemei litigioase într-un alt proces (efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat).

Totodată, Înalta Curte reţine că răspunderea civilă delictuală sau extracontractuală este declanşată ca urmare a cauzării unui prejudiciu printr-un fapt ilicit, în afara existenţei oricărei legături juridice preexistente între autor şi persoana prejudiciată. Atunci când obligaţia de reparare a prejudiciului este urmarea nerespectării sau a încălcării unor obligaţii asumate în prealabil, printr-un contract, răspunderea ce se va declanşa va fi contractuală.

În ceea ce priveşte raportul dintre răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală, este unanim recunoscut că prima reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, pe când cea de a doua este o răspundere cu caracter derogator, special. Astfel, ori de câte ori în dreptul civil nu suntem în prezenţa răspunderii contractuale, vor fi aplicabile regulile privitoare la răspunderea civilă delictuală.

Obligaţia preexistentă încălcată are într-un caz un caracter convenţional, iar în celălalt un caracter legal.

Cu privire la problema opţiunii între acţiunea contractuală şi cea delictuală, în practica judiciară s-a conturat regula că, în cazul în care între părţi a existat un contract, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, singura cale posibilă fiind angajarea răspunderii contractuale.

De la această regulă a neadmiterii opţiunii între cele două acţiuni, cea mai importantă excepţie admisă în practica judiciară este situaţia în care neexecutarea contractului reprezintă, în acelaşi timp, şi o infracţiune.

De asemenea, îşi găseşte aplicabilitate şi autoritatea de lucru judecat, chiar dacă aparent nu există identitate de cauză - delictul civil respectiv contractul. În realitate, identitatea de cauză juridică există, răspunderea civilă fiind angajată pe baza comiterii aceleiaşi fapte ilicite, prin care s-au încălcat obligaţiile din contract (ilicit contractual). Ambele categorii de răspundere urmăresc repararea prejudiciului cauzat.

Înalta Curte reţine, totodată, că art. 1350, alin. (3) C. civ., consacră principiul statuat atât în doctrina, cât şi în practica judiciară, potrivit căruia, în cazul în care între părţi există un contract, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, singura cale posibilă fiind angajarea răspunderii contractuale.

În speţa pendinte, pentru a fi admisibilă cererea reclamantei întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ar fi fost absolut necesar ca fapta ilicită reclamată să fie cu totul străină de raporturile contractuale dintre părţi, respectiv de executarea contractului de lucrări nr. x Împrejurarea efectuării unor lucrări suplimentare de către recurentă, în lipsa unei comenzi înaintate de intimata-pârâtă dar în legătură cu contractul menţionat, nu e de natură a plasa acţiunea dedusă judecăţii în cauza de faţă, prin care recurenta solicită costul materialelor şi serviciilor suplimentare executate, în planul răspunderii extracontractuale, în condiţiile în care s-a reţinut că, potrivit clauzei de la art. 2.4, în cazul în care valoarea serviciilor executate pentru sondă depăşeşte valoarea prevăzută în contract şi propunerea financiară, executantul, respectiv recurenta, şi-a asumat obligaţia de a întocmi o situaţie de lucrări separată pentru lucrările suplimentare.

Or, în litigiul anterior, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 şi care a avut acelaşi obiect şi părţi, instanţa a reţinut, în raport cu prevederile clauzei anterior menţionate, că "deşi există la dosar dovada notificării în vederea întocmirii actelor adiţionale şi corespondenţă electronică, în afara notelor de inventar şi rapoartelor de fluide, nu există alte documente care să ateste îndeplinirea obligaţiei de a însoţi de documente justificative lucrările suplimentare efectuate, lucrări care au fost probate conform înscrisurilor aflate la dosar, însă fără întocmirea documentaţiei aferente, conform contractului."

Aşadar, instanţa a subsumat lucrările suplimentare cadrului contractual convenit de părţi şi a reţinut în sarcina recurentei-reclamante neîndeplinirea obligaţiei de a întocmi o situaţie de lucrări separată pentru acestea, ceea ce face ca posibilitatea întemeierii aceloraşi pretenţii pe răspunderea civilă delictuală să fie exclusă.

În mod legal şi temeinic a reţinut instanţa de apel, contrar susţinerilor reclamantei A. S.R.L., că nu prezintă relevanţă cauzele şi motivele invocate de aceasta cu privire la modul în care pârâta B. S.A. ar fi executat forajele, care au determinat efectuarea lucrărilor şi folosirea materialelor suplimentare de către reclamantă, întrucât posibilitatea intervenirii necesităţii efectuării unor servicii suplimentare a fost prevăzută de părţi, prin inserarea clauzei de la art. 2.4 din contractul de lucrări nr. x, încheiat la 27.07.2015, prin care a fost reglementată şi procedura ce trebuie urmată şi realizată, pentru achitarea contravalorii acestora.

Obligaţia pretins încălcată are în acest caz un caracter convenţional. Astfel, suma pe care o solicită reclamanta recurentă a fost generată de modul de executare a contractului de execuţie de lucrări nr. x/27.07.2015, împrejurare care determină incidenţa dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea civilă contractuală şi, totodată, inexistenţa dreptului de opţiune al reclamantei între acţiunea în răspundere delictuală şi cea contractuală.

În condiţiile în care reclamanta A. S.R.L. a optat anterior, în vederea reparării pretinsului prejudiciu, pentru acţiunea în răspunderea contractuală, este corectă concluzia instanţei de apel în sensul că sunt incidente dispoziţiile art. 1350 alin. (3) C. civ., reţinute de prima instanţă în justificarea soluţiei dispuse, reclamanta neavând un drept de opţiune între acţiunea în răspundere contractuală şi cea delictuală.

De asemenea, în raport de sentinţa nr. 1459/2017 din 14 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, definitivă prin neapelare, instanţa de apel a considerat că în cauză îşi găseşte aplicabilitatea şi autoritatea de lucru judecat, prevăzută de dispoziţiile art. 430 alin. (1) şi alin. (2) şi de cele ale art. 431 C. proc. civ., chiar dacă, aparent, nu ar exista identitate de cauză juridică,

Înalta Curte reţine că spre deosebire de obiectul acţiunii, care nu poate fi schimbat, temeiul ei juridic nu leagă instanţa, care este îndreptăţită, în exercitarea rolului său activ, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, dacă aceasta este alta decât cea dată de reclamant prin cererea sa de chemare în judecată.

Astfel, deşi reclamanta susţine că folosirea materialelor şi efectuarea lucrărilor suplimentare s-ar datora modului în care pârâta B. S.A. a realizat lucrările de foraj, temeiul de drept invocat fiind art. 1357 C. civ., nu prezintă relevanţă, aşa cum s-a arătat anterior, cauzele care au determinat, în mod concret, realizarea lucrărilor suplimentare, de către pârâtă, având în vedere că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că acestea puteau fi recuperate doar prin respectarea procedurii reglementate de clauza contractuală, prevăzută la art. 2.4 din contractul de lucrări nr. x, încheiat între părţi la 27.07.2015.

În condiţiile în care, în realitate, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, reclamanta urmăreşte să angajeze răspunderea delictuală a pârâtei, prin invocarea nerespectării de către aceasta a obligaţiei contractuale de a achita contravaloarea serviciilor suplimentare generate cu personalul, fluidele de foraj, echipamentele utilizate, eliminarea reziduurilor, invocând o pretinsă faptă ilicită a acesteia, derivând din modul în care a fost executat forajul, susţinerea recurentei în sensul aplicării greşite de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1.225, art. 1267 şi art. 1.270 Noul C. civ., atunci când a stabilit că obiectul contractului include orice lucrări efectuate de reclamantă şi, implicit, că în cauză este aplicabilă răspunderea civilă contractuală, este nefondată.

Într-un alt set de critici, reclamanta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel avea obligativitatea analizării apelului pe care l-a formulat, raportat la încălcarea dispoziţiilor art. 235 C. proc. civ., precum şi că aceasta trebuia să respecte limitele învestirii stabilite de art. 470 C. proc. civ.

Sub acest aspect, verificând considerentele deciziei recurate, se constată că instanţa de prim control judiciar a examinat criticile apelantei reclamante, ce au vizat încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 235 C. proc. civ., şi a reţinut că acestea nu mai pot fi primite în raport de dezlegările date prin încheierea de şedinţă din data de 7 martie 2019 (prin care a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat).

Şi aceasta, întrucât, pe de o parte, împotriva acestei încheieri a fost exercitată calea de atac a apelului, iar, pe de altă parte, prima instanţă nu a reţinut autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 1459/2017 din 14 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, definitivă prin neapelare, ci a motivat că apelanta reclamantă nu are un drept de opţiune între acţiunea între răspundere contractuală şi cea delictuală.

Simpla nemulţumire a recurentei cu privire la soluţia pronunţată, aprecierea acesteia în sensul că instanţa de apel trebuia să se pronunţe în integralitate asupra apelului reclamantei şi să stabilească dacă Tribunalul Dolj a încălcat sau nu dispoziţiile art. 235 C. proc. civ., chiar dacă instanţa de apel a revenit asupra celor reţinute prin încheierea din 27 februarie 2019., nu poate fi asimilată unei nemotivări în sensul dispoziţiilor legale, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză care să reflecte raţionamentul logico-juridic al soluţiei adoptate.

În conţinutul recursului, reclamanta a mai susţinut că instanţa de fond nu a analizat criticile formulate faţă de raportul de expertiză şi că, deşi instanţa de prim control judiciar era obligată să stabilească în ce măsură carenţele indicate de apelanta-reclamantă echivalau cu nemotivarea hotărârii sau nu, curtea de apel a ignorat criticile sale referitoare la raportul de expertiză întocmit la judecata în primă instanţă.

Din această perspectivă, se constată că instanţa de apel a examinat criticile apelantei-reclamante ce vizau nerespectarea, prin sentinţa apelată, a dispoziţiilor art. 425, alin. (1), lit. b) C. proc. civ. şi a reţinut că tribunalul a statuat asupra raportului juridic dintre părţi, prin raportare la normele juridice aplicabile în litigiu şi a analizat criticile apelantei reclamante A. S.R.L., cu referire la răspunsul expertului la obiecţiunile sale, considerând că expertul a formulat un răspuns lămuritor acestora, precum şi că motivarea tribunalului îndeplineşte exigenţele prevăzute de norma legală.

Cât priveşte criticile recurentei în legătură cu încheierea de şedinţă din 13 aprilie 2021, prounţată de tribunal în primă instanţă, se constată că acestea nu pot fi primite faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează obiectul recursului.

Înalta Curte reţine că recurenta aduce în dezbatere chestiunea aprecierii probatoriului, ceea ce vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care excedează controlului instanţei de recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ la pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării unor noi probe în proces din perspectiva utilităţii, ca şi asupra concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

De altfel, dincolo de aceste aspecte, se constată că instanţa de apel a răspuns criticilor reclamantei ce vizau încheierea din 13 aprilie 2021, constatând că acestea sunt nefondate, întrucât cererea apelantei reclamante, pentru efectuarea unei noi expertize şi pentru a se răspunde la obiecţiunile formulate împotriva răspunsului expertului la obiecţiunile iniţiale nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 255 alin. (1) C. proc. civ.

În fine, nu poate fi primit nici motivul de recurs prin care se susţine că art. 1348 din Noul C. civ. nu împiedică formularea unui capăt de cerere distinct, întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză, în cadrul unei cereri de chemare în judecată care are drept capăt principal de cerere răspunderea civilă delictuală.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului cu referire la încheierea de şedinţă din 30 mai 2019, prin care a fost admisă excepţia inadmisibilităţii petitului cererii întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză, reglementată de art. 1345 - 1348 C. civ.

În ceea ce priveşte acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, legiuitorul a prevăzut, în mod expres, că are un caracter subsidiar, aceasta fiind permisă numai în absenţa unui alt mijloc de recuperare a pierderii suferite de către cel al cărui patrimoniu s-a micşorat.

Se reţine că, în raport cu art. 1345 C. civ., cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri, precum şi că, în raport cu art. 1348 din acelaşi cod, cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.

În condiţiile în care raporturile juridice dintre părţi sunt de natură contractuală, aşa cum s-a statuat prin sentinţa nr. 1459/2017 din 14 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, iar în cauză s-a reţinut autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri, decizia instanţei de apel este legală, reţinându-se cu justeţe că acţiunea reclamantei întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză este exclusă, conform dispoziţiilor art. 1348 C. civ.

Având în vedere considerentele mai sus expuse şi constatând că prin criticile recurentei - reclamante D. nu se relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă D. împotriva deciziei nr. 715/2021 din 17 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2023.