Performance bond repayment affirmed; beneficiary's hidden-defect and documentation claims rejected

Şedinţa publică din data de 26 aprilie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 15.06.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta să-i restituie suma de 201.121,98 RON, achitată cu titlu de garanţie de bună execuţie şi să suporte cheltuielile de judecată.

La 20.08.2020, pârâta a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională.

Prin întâmpinare, a invocat excepţia lipsei de obiect a acţiunii, sub aspectul cererii de restituire a sumei de 91.160,62 RON, achitată deja reclamantei, ca parte din garanţia de bună execuţie, la 15.05.2019; în rest, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Pe calea cererii reconvenţionale, a solicitat instanţei să constate, în temeiul art. 1.710 alin. (1) lit. a) C. civ., că valoarea cheltuielilor achitate pentru remedierea viciilor ascunse identificate la lucrările efectuate de către reclamanta-pârâtă este de 111.418,93 RON şi să o oblige pe reclamanta-pârâtă la plata sumei de 1.457,57 RON, reprezentând diferenţa rămasă după compensarea sumei pe care a suportat-o pentru remedierea viciilor ascunse cu suma de 109.961,36 RON, partea reţinută din garanţia de bună execuţie, a cărei restituire i se pretinde; a solicitat şi obligarea reclamantei-pârâte la înlăturarea tuturor viciilor ascunse identificate, pe care nu le-a remediat, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

La 15.10.2020, reclamanta-pârâtă şi-a micşorat câtimea pretenţiilor la suma de 109.961,36 RON.

La 07.12.2020, pârâta-reclamantă şi-a modificat cererea reconvenţională şi a solicitat, pe lângă petitele iniţiale, obligarea reclamantei-pârâte să-i predea, în 15 zile de la pronunţarea hotărârii, restul de 30% din documentaţia de specialitate (planşe, proiecte întocmite în format dwg.) şi, în subsidiar, autorizarea sa ca, în caz de refuz al părţii adverse de îndeplinire a obligaţiei, să realizeze pe cheltuiala celei din urmă respectiva documentaţie, estimând costurile de întocmire la valoarea de 7.000 de euro. Totodată, a precizat că nu mai susţine cel de-al treilea petit al cererii reconvenţionale.

Prin sentinţa civilă nr. 904/07.05.2021, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepţia tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei dreptului pârâtei-reclamante de a solicita predarea documentaţiei de specialitate aferente primei etape de execuţie şi a admis excepţia prescripţiei dreptului pârâtei-reclamante de a solicita predarea documentaţiei de specialitate aferente primei etape de execuţie; a admis cererea principală, a obligat-o pe pârâta-reclamantă să restituie reclamantei-pârâte suma de 109.961,36 RON, a respins, în parte ca prescrisă şi în rest ca nefondată, cererea reconvenţională şi a obligat pârâta-reclamantă să achite reclamantei-pârâte suma de 5.684,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. B. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins prin decizia civilă nr. 321/26.05.2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă; apelanta a fost obligată la plata către intimată a sumei de 5.884,91 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.R.L a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenta a susţinut că hotărârea este contradictoriu motivată şi pronunţată cu încălcarea şi cu greşita aplicare a normelor de drept material; a invocat, astfel, ipotezele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de casare, a arătat că decizia este motivată în mod contradictoriu, invocând existenţa unor considerente care se exclud reciproc şi care se reflectă în soluţia cuprinsă în dispozitiv şi a relevat cele două considerente pretins contradictorii.

Primul set de considerente se referă la dezlegarea instanţei de apel potrivit căreia invocarea viciilor a avut loc în interiorul termenului de garanţie, prevăzut în în contractul de antrepriză, contradictorie cu analiza subsecventă a caracterului ascuns al viciilor.

Al doilea set se referă la considerentele prin care se menţionează că instanţa de fond a stabilit în mod corect starea de fapt, contradictorie cu concluzia diferită pe care instanţa de apel a tras-o cu privire la momentul expirării termenului de garanţie, 25.07.2019, iar nu 25.06.2018, astfel cum reţinuse prima instanţă. Conex acestei critici, recurenta a arătat că este contradictoriu să se menţioneze că nu mai putea semnala vicii aparente ulterior datei de 25.06.2018, cât timp instanţa de apel a reţinut că de atunci începe să curgă termenul de garanţie. Recurenta a subliniat că susţinerea sa consecventă a fost în sensul că recepţia finală nu intervenise până la momentul la care s-a solicitat eliberarea garanţiei de bună execuţie şi că a notificat intimatei viciile în interiorul termenului convenţional.

În concluzie, recurenta a apreciat că, deşi a fost validată teza conform căreia durata garanţiei de bună execuţie trebuia calculată de la data semnării procesului-verbal la terminarea lucrărilor, 25.06.2018, s-a analizat natura neconformităţilor sesizate (aparente sau ascunse), în condiţiile în care, în opinia sa, pe perioada de garanţie pot fi sesizate orice fel de neconformităţi sau lipsuri.

Dezvoltând cel de-al doilea motiv de casare, recurenta a reliefat că perioada de garanţie nu era expirată, aşa încât a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1516 alin. (2) C. civ.

În privinţa aplicării dispoziţiilor art. 1.516 alin. (1), coroborate cu art. 1.266 şi urm. C. civ., recurenta a arătat că, deşi instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a regulilor în materia interpretării contractului, stabilind că perioada de garanţie expira la 25.07.2019, nu a completat raţionamentul şi nu l-a aplicat la dispoziţiile legale pe care intimata şi-a întemeiat cererea. Astfel, a arătat că S.C. A. S.R.L. a invocat o neexecutare contractuală, susţinând că singura condiţie pentru exigibilitatea garanţiei de bună execuţie este încheierea procesului-verbal de recepţie finală fără obiecţiuni. Or, în raport cu dezlegarea inexistenţei unui proces-verbal de recepţie finală încheiat - cât timp a stabilit că acesta trebuia încheiat în 25.07.2019 -, instanţa trebuia să reţină că premisa dispoziţiilor art. 1516 alin. (2) C. civ. nu este îndeplinită şi că reţinerea parţială a garanţiei de bună execuţie era justificată de nesemnarea procesului-verbal de recepţie finală, dar şi de existenţa deficienţelor semnalate în interiorul termenului de garanţie.

În privinţa greşitei aplicări a art. 1.862 şi 1.863, coroborate cu art. 1.710 alin. (1) lit. b) C. civ., recurenta a arătat că legiuitorul nu a făcut o distincţie între viciile care pot să apară în legătură cu executarea unui contract de antrepriză, făcând trimitere la prevederile legale în materia vânzării, în care a optat pentru unitatea de reglementare a dispoziţiilor privitoare la vicii din punct de vedere al remediilor.

Recurenta a arătat că, potrivit art. 1862 alin. (3) C. civ., aplicat greşit atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel, decăderea beneficiarului din dreptul de a invoca viciile aparente ale lucrării sau lipsa aparentă a calităţilor convenite are în vedere recepţia finală, ca moment după care nu se mai pot invoca vicii aparente. Similar prevăd şi dispoziţiile legale în materia antreprizei de construcţii.

Autoarea recursului a susţinut că, dat fiind caracterul dispozitiv al art. 1.862 C. civ., părţile au dreptul de a stabili modalitatea în care urmează să se realizeze recepţia, ipoteză în care respectivele reguli se aplică cu prioritate, ceea ce rezultă şi din contractul încheiat, în care recepţia se realiza în două etape: la terminarea lucrărilor şi la expirarea duratei de garanţie. A arătat că perioada de garanţie se situează între aceste două momente, iar în acest interval avea dreptul de a notifica orice deficienţă, inclusiv vicii aparente şi lipsa calităţilor convenite.

În aceste condiţii, a apreciat că în mod greşit s-a aplicat art. 1862 alin. (3) C. civ., cu consecinţa constatării decăderii sale din dreptul de a invoca viciile, atât timp cât s-a reţinut că perioada de garanţie expira la 25.07.2019, că viciile au fost notificate în interiorul termenului de garanţie convenţional agreat şi că nu există un proces-verbal de recepţie finală. În susţinerea acestei teze, recurenta a invocat şi art. 1.880 C. civ. care stabileşte că prescripţia pentru vicii aparente începe să curgă de la data recepţiei finale.

Autoarea căii de atac a mai arătat că garanţia de bună execuţie se constituie de către contractant, în scopul asigurării beneficiarului de îndeplinirea cantitativă, calitativă şi în perioada convenită, a tuturor obligaţiilor contractuale asumate prin contractul semnat între părţi. În aceste condiţii, referindu-se la art. 1863 C. civ., având în vedere că a comunicat intimatei viciile ivite în perioada de garanţie şi că a fost necesar ca pentru o parte din ele să ia măsuri de remediere ea însăşi, recurenta a reiterat că avea dreptul să refuze restituirea sumei de 109.961,36 RON reprezentând partea nerestituită din garanţia de bună execuţie constituită, materializând chiar remediul prevăzut de art. 1.710 alin. (1) lit. a) teza finală C. civ. Cât timp a reţinut că deficienţele au fost invocate în interiorul termenului convenţional de garanţie, era străină cauzei, în opinia recurentei, analiza condiţiilor activării garanţiei pentru vicii ascunse, prevăzute de art. 1.707 C. civ., impunându-se să se dea eficienţă art. 1.862 alin. (3), (1).863 şi 1.710 C. civ. şi să se tragă concluzia că sunt îndeplinite condiţiile garanţiei pentru vicii specifice antreprizei.

Recurenta a apreciat ca nepertinentă distincţia între vicii ascunse şi aparente, între "cumpărător profan" faţă de "cumpărător profesionist" şi că, în sensul art. 1862 alin. (3) şi 1863 C. civ., orice neconformitate/lipsă putea să fie reclamată în interiorul termenului de garanţie de bună execuţie, indiferent dacă se circumscrie noţiunii de vicii aparente sau vicii ascunse.

O altă critică a vizat analiza pe care instanţa de apel a făcut-o cu privire la condiţiile prevăzute de art. 1.707 C. civ., străin cauzei, atât timp cât recurenta a subliniat că nu s-a întemeiat pe aceste prevederi legale. A susţinut că şi în situaţia îmbrăţişării tezei instanţei de apel, în sensul că era îndreptăţită la notificarea de vicii ascunse şi că acestea trebuiau să îndeplinească condiţiile art. 1.707 C. civ., este greşit modul în care a fost analizat şi aplicat acest text în raport cu deficienţele vizând curenţii din camera serverelor şi partea de acustică, care au făcut spaţiul impropriu întrebuinţării conform destinaţiei.

În continuare, recurenta a criticat decizia recurată prin raportare la aplicarea art. 2.538 alin. (2) teza finală C. civ., cu referire la partea de garanţie eliberată; astfel a indicat că partea respectivă a fost eliberată, întrucât asupra ei nu existau niciun fel de pretenţii, însă aceasta nu poate fi considerată o recunoaştere tacită cu privire la condiţiile necesare pentru eliberarea sumei de 109.961,36 RON.

O altă critică a privit soluţia privind eliberarea documentaţiei în format dwg., cerere formulată în temeiul art. 1.516 C. civ.; cum documentaţia trebuia predată la finalizarea lucrărilor, cererea de restituire a fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie, prevăzut de art. 2.517 coroborat cu art. 2.523 C. civ. Eroarea de aplicare a legii a provenit de la refuzul instanţei de apel de a considera că momentul finalizării tuturor lucrărilor este cel de la care poate începe curgerea termenului de prescripţie, sens în care sunt şi prevederile art. 2.526 C. civ.

Solicitând să fie repusă în termenul de formulare a întâmpinării, intimata a expediat prin poştă, la 23.12.2022, întâmpinare, în cadrul căreia a invocat excepţia nulităţii recursului; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondată a căii de atac.

La termenul de azi, au fost respinse atât cererea de repunere în termenul de formulare a întâmpinării, cât şi excepţia de ordine publică a nulităţii recursului, în considerarea argumentelor expuse în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Litigiul dedus judecăţii, în care este disputată o garanţie de bună execuţie, derivă din încheierea unui contract, modificat prin actul adiţional din 18.10.2017, prin care intimata s-a obligat să execute, în beneficiul recurentei, mai multe lucrări de reamenajare şi ambientare a unui spaţiu de birouri, situat în Cluj-Napoca, Bd. x, jud. Cluj.

Prin decizia atacată a fost confirmată sentinţa tribunalului, care a respins excepţia tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei dreptului pârâtei-reclamante (în această fază a procesului, recurenta) de a solicita predarea documentaţiei aferente primei etape de execuţie, a admis excepţia prescripţiei dreptului pârâtei-reclamante de a solicita predarea documentaţiei aferente primei etape de execuţie, a admis cererea principală, a obligat pârâta-reclamantă să restituie reclamantei-pârâte suma de 109.961,36 RON, reprezentând garanţie de bună execuţie, a respins, în parte ca prescrisă şi în rest ca nefondată, cererea reconvenţională şi a soluţionat cererile accesorii, vizând cheltuielile de judecată.

Dintre aceste dispoziţii, în recurs au fost criticate doar măsurile din decizia curţii de apel, care au produs efectul menţinerii hotărârii primei instanţe, în limita dezlegării date cererii principale, cererii reconvenţionale şi apărărilor corelative; a intrat în puterea lucrului judecat doar dispoziţia adoptată de instanţele de fond şi necombătută, prin care excepţia tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei dreptului pârâtei-reclamante de a solicita predarea documentaţiei aferente primei etape de execuţie a fost respinsă.

Şi în ceea ce priveşte cererea principală, au dobândit acelaşi efect, al lucrului judecat, statuările curţii de apel, necriticate în recurs, asupra naturii contractului, de antrepriză simplă, şi a consecinţelor legale care decurg din această împrejurare.

Întrucât recurenta nu a combătut statuările instanţei de apel, care a considerat că natura contractului încheiat de părţi nu este cea a unei antreprize pentru lucrări de construcţii, nefiind îndeplinite cerinţele art. 1.874 C. civ. - cât timp s-a convenit efectuarea unor lucrări de amenajare interioară, care nu impuneau eliberarea unei autorizaţii de construire -, Înalta Curte reţine că, în etapele devolutive ale judecăţii, s-a stabilit cu autoritatea lucrului judecat că între părţi s-a încheiat un contract de antrepriză simplă.

În aceste condiţii, procedura pe care Regulamentul de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora aprobat prin H.G. nr. 273/1994, astfel cum a fost modificat, o instituie - aplicabilă doar lucrărilor pentru care este obligatorie autorizaţia de construire - nu constituia o etapă pe care părţile să fie obligate să o parcurgă, în puterea vreunei dispoziţii normative.

Ca atare, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte constată că termenul în interiorul căruia putea fi activată obligaţia de garanţie nu este unul legal, ci cel pe care părţile, în virtutea libertăţii de a contracta, l-au stabilit, context în care, luând act că lucrările urmau să fie finalizate la 15.01.2018, iar garanţia de bună execuţie urma să fie restituită în două etape, dintre care a doua avea scadenţa la 13.02.2019, impune părţilor concluzia că semnatarele contractului au agreat ca termenul de garanţie să fie de 13 luni.

Instanţele de fond au mai reţinut că, la 21.12.2017, părţile au încheiat, cu obiecţiuni, un proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor ce au făcut obiectul actului adiţional din 18.10.2017, stabilind că finalizarea spaţiului se va face până la 15.02.2018, dar şi că, la 25.06.2018, au încheiat procesul-verbal nr. x, intitulat "de recepţie finală".

În această ordine de idei, curtea de apel a subliniat că doar procesul-verbal nr. x/25.06.2018, prin care beneficiarul (recurenta) a recepţionat lucrarea fără rezerve - context în care a apreciat că menţionarea unui termen de livrare pentru un produs de mobilier nu are semnificaţia unor asemenea rezerve -, are natura juridică a celui de recepţie la terminarea lucrărilor şi că de la data încheierii lui a început să curgă termenul de garanţie.

Nici aceste statuări nu au fost criticate, astfel încât şi ele au dobândit puterea lucrului judecat.

Aşa fiind, termenul de garanţie s-a împlinit la expirarea celor 13 luni, care au început să curgă de la 25.06.2018, adică la 25.07.2019.

Raportându-se la data prevăzută în actul adiţional ca termen de restituire a garanţiei de bună execuţie, 13.02.2019, S.C. A. S.R.L. a emis factura nr. x/02.04.2019, pentru suma de 201.121,98 RON, reprezentând garanţia de bună execuţie în cuantum de 5%, iar prin ordinul de plată nr. x/15.05.2019 recurenta a achitat, cu acest titlu, suma de 91.160,62 RON şi a refuzat restituirea diferenţei de 109.961,36 RON, afirmând că, în perioada 18.03.2019-13.04.2019, a descoperit o serie de nereguli; pe acest temei, a formulat o cerere reconvenţională în faţa primei instanţe, în care, invocând caracterul ascuns al viciilor, a pretins obligarea părţii adverse la plata sumei pe care a suportat-o în vederea remedierii lor; în drept, şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile art. 1.863 şi art. 1.710 alin. (1) lit. a) C. civ.

În aceste condiţii, după ce în primă instanţă a pretins ca părţii adverse să îi fie atrasă răspunderea pentru executarea unei lucrări care prezenta vicii ascunse, recurenta a manifestat o atitudine oscilantă, susţinând, şi în apel, şi în recurs, că în interiorul perioadei de garanţie era în drept să invoce atât vicii aparente, cât şi vicii ascunse, însă Înalta Curte subliniază că o atare conduită, care pe plan procesual relevă o încercare de a schimba cauza cererii reconvenţionale în căile de atac, nu poate fi primită, căci i se opun dispoziţiile art. 478 alin. (3) şi 494 C. proc. civ.

Evocând art. 1.707 C. civ., instanţele de fond au subliniat că viciul ascuns trebuie să existe la data predării, să nu fi putut fi descoperit de către beneficiar fără asistenţă de specialitate şi să facă lucrarea finală improprie întrebuinţării la care este destinată sau să îi micşoreze în asemenea măsură valoarea încât, dacă l-ar fi cunoscut, beneficiarul să nu o fi acceptat în aceleaşi condiţii. De asemenea, în urma analizei tuturor neregulilor pe care autoarea cererii reconvenţionale a susţinut că le-a identificat la nivelul infrastructurii electrice şi de sunet ori derivate din pretinsa lipsă a documentaţiei integrale în format dwg., din necesitatea modificării unor uşi ori a văruirii unor pereţi, instanţele anterioare au constatat că acestea nu au caracterul unor vicii ascunse, ci, eventual, aparente.

Din această perspectivă, Înalta Curte atrage atenţia părţilor asupra naturii nedevolutive a recursului, care se opune reevaluării modalităţii în care, în etapele procesuale anterioare, instanţele de fond au ajuns la concluzia că viciile invocate nu au caracter ascuns; în egală măsură, notează că recurenta a susţinut că era în drept ca în interiorul perioadei de garanţie să invoce orice tip de vicii, aparente ori ascunse.

Această ultimă teză fundamentează, în opinia autoarei căii de atac, primul motiv pe recurs invocat; subsumat ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut, astfel, că, deşi în interiorul termenului de garanţie putea invoca orice tip de vicii, instanţa de apel şi-a motivat contradictoriu decizia, examinând numai dacă neregulile sesizate au caracterul unor vicii ascunse.

Notând că, după cum rezultă din cele expuse mai sus, recurenta a invocat, în condiţii de procedibilitate, doar răspunderea pentru vicii ascunse şi că în dublul grad de jurisdicţie s-a statuat, în urma unei analize amănunţite a fiecărei nereguli invocate, că acestea nu au caracterul unor vicii ascunse, instanţa supremă reţine că intenţia autoarei căii de atac, care a afirmat că lucrarea este afectată şi de vicii aparente, este paralizată de art. 1.862 alin. (3) C. civ., potrivit căruia "Beneficiarul care a recepţionat lucrarea fără rezerve nu mai are dreptul de a invoca viciile aparente ale lucrării sau lipsa aparentă a calităţilor convenite".

Acest text de lege, regăsit în Secţiunea 1 ("Reguli comune privind contractul de antrepriză") a Capitolului VI ("Contractul de antrepriză") din Titlul IX al Cărţii a V-a a C. civ., se aplică şi contractelor de antrepriză simplă, cum este cel încheiat între părţi.

Prin urmare, de la data întocmirii procesului-verbal din 25.06.2018, când recurenta a recepţionat lucrarea fără rezerve, a intervenit decăderea sa din dreptul de a mai invoca vicii aparente.

În aceste condiţii, critica autoarei recursului, potrivit căreia instanţa de apel şi-ar fi motivat în mod contradictoriu decizia, prin aceea că examenul pe care l-a realizat s-a limitat la verificarea măsurii în care neregulile sesizate au caracterul unor vicii ascunse, este nefondată, deoarece este plasată pe premisa eronată că în interiorul perioadei de garanţie putea să invoce orice tip de vicii, aparente ori ascunse; iar analiza curţii de apel, circumscrisă doar condiţiilor răspunderii pentru executarea unor lucrări cu vicii ascunse, a dat eficienţă principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, sesizarea fiind evaluată în cadrul fixat de autorul ei şi cu aplicarea principiilor specifice procedurii de judecată a căii ordinare de atac.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, autoarea căii de atac a susţinut că, deşi a reţinut că instanţa de fond a stabilit în mod corect starea de fapt, instanţa de apel a statuat apoi, în mod contradictoriu cu concluzia diferită la care ajunsese tribunalul, că termenul de garanţie a expirat la 25.07.2019, iar nu la 25.06.2018 şi, conex acestei critici, a arătat că este contradictoriu să se considere că, ulterior datei de 25.06.2018, nu mai putea semnala vicii aparente, cât timp instanţa de apel a notat că de atunci începe să curgă termenul de garanţie. În sensul celor arătate, recurenta a apreciat că, deşi a fost validată teza sa conform căreia durata garanţiei de bună execuţie trebuia să fie calculată de la momentul finalizării lucrărilor, care coincide cu data semnării procesului-verbal la terminarea lucrărilor, 25.06.2018, în apel a fost analizată natura neconformităţilor sesizate (aparente sau ascunse), în condiţiile în care, în opinia sa, pe perioada de garanţie putea sesiza orice neconformitate, iar suplimentar, a arătat că recepţia finală nu intervenise până când i s-a solicitat să elibereze garanţia de bună execuţie.

Reamintind că nu orice pretinsă inadvertenţă pe care părţile consideră că o identifică în cadrul considerentelor unei hotărâri judecătoreşti are aptitudinea de a determina casarea ei, ci doar contradicţiile de o asemenea amploare încât să ducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată, Înalta Curte constată că nici cea de-a doua critică nu este fondată.

După cum s-a arătat mai sus, termenul de garanţie, stabilit de părţi, a început să curgă la 25.06.2018 şi s-a împlinit la 25.07.2019; aşadar, în condiţiile restrictive impuse de art. 1.862 alin. (3) C. civ., de la 25.06.2018, când recurenta a recepţionat lucrarea fără rezerve, a intervenit decăderea sa din dreptul de a mai invoca vicii aparente şi era în drept să le invoce doar pe cele ascunse. În concret, autoarea căii de atac a invocat, ulterior semnării procesului-verbal la terminarea lucrărilor, însă pe durata termenului de garanţie, o serie de neconformităţi şi a solicitat ca intimatei să îi fie angajată răspunderea pentru vicii ascunse, iar analiza instanţei de prim control judiciar, concordantă cu textul de lege evocat mai sus şi cu manifestarea de voinţă a părţii, a fost centrată pe toate neregulile invocate şi pe fiecare în parte şi a ajuns la concluzia că niciuna dintre ele nu are caracterul unor vicii ascunse şi că, ulterior recepţiei lucrării fără rezerve, beneficiarul nu mai poate să invoce viciile aparente.

O asemenea modalitate de examinare oferă toate garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, părţile fiind real "ascultate"; astfel, instanţa de apel a făcut o analiză efectivă, reală şi consistentă a mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor şi, chiar dacă concluzia la care a ajuns nu a fost convergentă, în toate elementele ei, cu cea a primei instanţe, o atare împrejurare nu are semnificaţia unei contradicţii regăsite în motivare; se cuvine subliniat şi că, în sensul legii, contradicţia aptă să determine casarea trebuie să fie întâlnită la nivelul considerentelor hotărârii atacate, nu între hotărârile instanţelor anterioare, cu atât mai mult cu cât nimic nu împiedică păstrarea unei hotărâri, în căile de atac, în măsura în care se dovedeşte a fi legală şi temeinică, concomitent cu înlăturarea unor considerente eronate şi înlocuirea lor cu altele, care nu justifică reformarea ei.

Circumscris celui de-al motiv de casare, susţinerea recurentei este în sensul că recepţia finală nu intervenise până la momentul la care i s-a solicitat eliberarea garanţiei de bună execuţie, însă şi această critică urmează să fie înlăturată.

Cum în mod legal s-a reţinut, în etapele devolutive ale judecăţii, că părţile au încheiat un contract de antrepriză simplă, nu era obligatorie parcurgerea procedurii pe care Regulamentul de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora aprobat prin H.G. nr. 273/1994, astfel cum a fost modificat, a instituit-o, aplicabilă doar lucrărilor care se efectuează în baza unei autorizaţii de construire.

Ca atare, termenul în interiorul căruia putea fi activată obligaţia de garanţie este cel stabilit de părţi, context în care instanţa supremă reiterează că acesta s-a împlinit la 25.07.2019 şi subliniază că această dată marchează stingerea obligaţiei de garanţie, independent de întomirea unui proces-verbal de recepţie finală.

Prin urmare, recurenta nu poate invoca nesemnarea acestui înscris pentru a considera că perioada de garanţie nu ar fi expirat şi pentru a refuza, fără temei, să elibereze garanţia de bună execuţie ulterior împlinirii termenului de garanţie; de aceea, critica recurentei, în sensul neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1.516 C. civ. este nefondată.

Următoarele critici vizează greşita aplicare a art. 1.862 şi 1.863, coroborate cu art. 1.710 alin. (1) lit. b) C. civ., însă argumentele care justifică înlăturarea lor şi decăderea beneficiarului din dreptul de a invoca viciile aparente ale lucrării sau lipsa aparentă a calităţilor convenite la data recepţionării fără rezerve a lucrării, iar nu la data recepţiei finale, au fost expuse deja, aşa încât reluarea lor ar fi expresia unui demers inutil. Se cuvine însă notat că, faţă de interdicţia pe care o impune, art. 1.862 alin. (3) C. civ. nu are caracter dispozitiv, aşa cum consideră recurenta.

Nici referirea la dispoziţiile art. 1.880 alin. (1) C. civ. nu schimbă concluzia la care instanţa supremă a ajuns mai sus, potrivit căreia decăderea beneficiarului din dreptul de a invoca viciile aparente ale lucrării sau lipsa aparentă a calităţilor convenite intervine la data recepţionării fără rezerve a lucrării.

Potrivit art. 1.880 alin. (1) C. civ., "Prescripţia dreptului la acţiune pentru vicii aparente începe să curgă de la data recepţiei finale sau, după caz, a împlinirii termenului acordat antreprenorului prin procesul-verbal de recepţie finală, pentru înlăturarea viciilor constatate".

Sub un prim aspect, este de notat că acest text legal este aplicabil în materia antreprizei de construcţii, de vreme ce se regăseşte în Secţiunea a 2-a ("Contractul de antrepriză pentru lucrări de construcţii") a Capitolului VI din Titlul IX al Cărţii a V-a a C. civ. şi a fost invocat de către autoarea recursului nu în combaterea unei prescripţii (altminteri, neinvocate), ci în încercarea de a-şi consolida opinia, în sensul că răspunderea pentru executarea unei lucrări cu vicii aparente continuă să subziste ulterior recepţiei fără rezerve a lucrării şi chiar şi ulterior recepţiei finale.

Chiar dacă, aşa cum s-a arătat, textul nu este aplicabil în materia antreprizei simple, Înalta Curte ia act că potrivit art. 2.530 alin. (1) C. civ., "Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune izvorât din transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în cazurile în care legea sau contractul obligă la garanţie şi pentru asemenea vicii, începe să curgă de la data predării sau recepţiei finale a bunului ori a lucrării sau, după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate"; ca atare, acesta este textul de lege a cărui incidenţă intervine în caz de vânzare ori de antrepriză simplă.

Prin urmare, indiferent de felul antreprizei, normele de drept comun ale C. civ. leagă momentul de debut al termenului de prescripţie pentru acţiunea în angajarea răspunderii antreprenorului pentru executarea unei lucrări cu vicii aparente, ca regulă, de data recepţiei finale.

Aceasta nu corespunde însă cu cea prevăzută de Regulamentul de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, astfel cum a fost modificat (în cazul antreprizei în construcţii), nici cu cea convenită de părţi în contract.

Fiind necesară înţelegerea textelor în coerenţa ansamblului reglementării de drept comun, Înalta Curte constată că art. 1.878 C. civ. enumeră etapele de recepţie, însă nu le defineşte.

Astfel, art. 1.878 alin. (1) C. civ. prevede că "După finalizarea construcţiei, se va proceda, în condiţiile legii, la recepţia provizorie la terminarea lucrării, urmată de recepţia finală".

Pe de altă parte, normele speciale în domeniul antreprizei în construcţii, Legea nr. 50/1991 şi Regulamentul de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, modificat, prevăd că recepţia se realizează în două etape, dintre care prima intervine la data terminării lucrărilor, iar a doua, recepţia finală, la data expirării termenului de garanţie.

Similar, părţile au convenit, în contractul lor de antrepriză simplă, o recepţie care parcurge aceleaşi etape.

În schimb, "recepţia finală" la care se referă C. civ. nu este cea de la expirarea termenului de garanţie, ci, intervenind "după finalizarea construcţiei", este identică, în conţinut, cu cea pe care atât legile speciale în materia antreprizei în construcţii, cât şi părţile antreprizei simple deduse judecăţii, o definesc ca recepţie la terminarea lucrărilor şi vine în urma unei recepţii provizorii, ce poate fi încheiată la finalizarea unei etape a construcţiei.

Numai în acest mod pot fi înţelese dispoziţiile C. civ., necorelate, pe fondul unei lipse de acurateţe terminologică, cu instituţiile reglementate în legile speciale, întrucât ar fi lipsită de sens interpretarea care ar îngădui invocarea viciilor aparente ulterior recepţiei finale, care marchează împlinirea termenului de garanţie.

Mai mult, dispoziţiile art. 2.530 alin. (1) C. civ. leagă momentul de debut al termenului de prescripţie pentru acţiunea în angajarea răspunderii antreprenorului pentru executarea unei lucrări cu vicii aparente, în mod alternativ, de data recepţiei finale ori de cea a împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea acestora de către debitor; or, un asemenea proces-verbal se poate întocmi numai în timpul recepţiei la terminarea lucrărilor.

Aceleaşi prevederi legale, dând expresie unităţii de reglementare în materia garanţiei contra viciilor şi pentru calităţile convenite între normele de la vânzare şi cele de la antrepriză, indicată de art. 1.863 C. civ., asimilează recepţia finală sau împlinirea termenului prevăzut de lege ori care a fost stabilit prin procesul-verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea acestora de către debitor, ca moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru acţiunea în angajarea răspunderii antreprenorului pentru executarea unei lucrări cu vicii aparente cu data predării bunului vândut.

Ca atare, în acelaşi sens trebuie înţeleasă şi sintagma "recepţia finală", cu atât mai mult cu cât, în accepţiunea redactorilor C. civ., ea este "a bunului ori a lucrării".

De aceea, Înalta Curte impune părţilor concluzia că dispoziţiile art. 1.880 alin. (1) C. civ. sunt doar aparent în contradicţie cu art. 1.862 alin. (3) C. civ., pe care nu îl înlătură de la aplicare şi nu justifică aprecierea recurentei, în sensul că răspunderea pentru executarea unei lucrări cu vicii aparente ar continua să subziste ulterior recepţiei fără rezerve a lucrării.

În condiţiile expuse mai sus, devin lipsite de relevanţă aprecierile autoarei căii de atac, care s-a considerat îndreptăţită la a refuza restituirea părţii în litigiu din garanţia de bună execuţie, materializând, în acest fel, remediul prevăzut de art. 1.710 alin. (1) lit. a) teza finală C. civ. şi care contestă, în contra legii, distincţia între vicii ascunse şi aparente ori între beneficiarul "profan" şi cel "profesionist".

În continuare, recurenta a invocat greşita aplicare a art. 2.538 alin. (2) teza finală C. civ., cu referire la partea de garanţie eliberată; astfel a indicat că partea respectivă a fost eliberată, întrucât asupra ei nu existau niciun fel de pretenţii, însă aceasta nu poate fi considerată o recunoaştere tacită asupra restului de sumă rămas nerestituit, dar analiza deciziei atacate relevă că nu plata parţială a fost apreciată ca valorând recunoaştere tacită a celorlalte pretenţii, ci o corespondenţă electronică, prin care, potrivit curţii de apel, autoarea căii de atac ar fi confirmat existenţa debitului, fără a formula obiecţiuni cu privire la întinderea obligaţiei de restituire.

Aceste aspecte se circumscriu însă elementelor ataşate situaţiei de fapt; de aceea, ele nu pot fi reevaluate în recurs, etapă a procesului în care analiza este limitată, prin prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, adică la un control de legalitate, nu şi de temeinicie.

Ultimul aspect criticat vizează dispoziţia de menţinere a măsurii date cererii privind eliberarea documentaţiei în format dwg.; cum documentaţia trebuia predată la finalizarea lucrărilor, recurenta a apreciat că a formulat cererea de restituire în interiorul termenului prevăzut de art. 2.517 C. civ. şi că eroarea curţii de apel în aplicarea legii a provenit de la refuzul de a considera că momentul la care lucrările au fost finalizate este cel de la care termenul de prescripţie începe să curgă, sens în care sunt şi prevederile art. 2.523 şi 2.526 C. civ.

Nici această critică nu este fondată, deoarece premisa pe care este plasată, aceea că instanţa de prim control judiciar ar fi refuzat să considere că momentul la care lucrările au fost finalizate este cel de la care termenul de prescripţie începe să curgă, este contrazisă chiar de considerentele deciziei atacate, în care s-a reţinut că "(...) dreptul apelantei de a solicita executarea acelei obligaţii s-a născut la data prevăzută în contract pentru finalizarea lucrărilor. În concret, pentru predarea documentelor aferentei etapei I de execuţie, naşterea dreptului reclamantei-reconvenţionale a avut loc la data de 15.03.2015, iar faţă de această dată, dreptul reclamantei-reconvenţionale s-a prescris la data de 15.03.2018, (...) şi era împlinit la momentul formulării cererii, respectiv în data de 07.12.2020. Chiar dacă în data de 01.11.2019, pârâta reconvenţională a predat reclamantei reconvenţionale o serie de documente, aceasta nu poate avea efect întreruptiv al prescripţiei, în baza art. 2537 pct. 1 C. civ., întrucât nu a intervenit înăuntrul termenului de prescripţie".

Având în vedere ansamblul considerentelor prezentate, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate de recurentă nu a avut puterea de a demonstra caracterul nelegal al dispoziţiei de păstrare, în apel, a hotărârii prin care tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului pârâtei-reclamante de a solicita predarea documentaţiei de specialitate aferente primei etape de execuţie şi a admis cererea principală; de asemenea, măsura de respingere a cererii reconvenţionale este legală, la rândul ei, dar se cuvine subliniat că, în ciuda unei formulări lipsite de acurateţe, din care s-ar fi putut înţelege că pârâta-reclamantă a recunoscut dreptul reclamantei -pârâte la restituirea sumei de 109.961,36 RON (de vreme ce a pretins compensarea acestei sume cu cea pe care a solicitat-o) - apărare care nu a fost opusă în proces -, intenţia părţii a fost, în realitate, aceea de a nega dreptul reclamantei-pârâte la restituirea garanţiei de bună execuţie şi de a solicita, în plus faţă de suma pe care refuza să o restituie, diferenţa de sumă pretins achitată pentru remedierea viciilor.

Ca atare, niciun viciu de nelegalitate nu afectează decizia pronunţată în apel, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

Cum recurenta este partea care a pierdut procesul, va fi obligată, în temeiul art. 453 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., la plata către intimată a sumei de 5.836,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 321/26.05.2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5.836,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 aprilie 2023.