Material jurisdiction challenge: waiver of incompetence objection by changing competent court position on appeal

Şedinţa publică din data de 26 aprilie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal şi de Insolvenţă la 26.02.2018, reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Alba Iulia a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta să-i restituie suma de 4.056.886,68 RON, achitată în baza unor clauze contractuale nule şi să-i plătească suma de 650.670,58 RON, cu titlu de dobândă legală pentru perioada cuprinsă între 10.07.2016 şi 01.02.2018, precum şi în continuare, până la achitarea integrală a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

La 03.04.2018, pârâta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională.

Prin întâmpinare, a invocat excepţiile netimbrării cererii de chemare în judecată, necompetenţei teritoriale a Tribunalului Alba, prescripţiei dreptului material la acţiune şi autorităţii/puterii de lucru judecat în raport cu sentinţa comercială nr. 18/COM/2011 a Tribunalului Alba, secţia comercială şi contencios administrativ; în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă şi nefondată.

Prin cererea reconvenţională, pârâta-reclamantă a solicitat, în principal, determinarea operaţiunilor de mentenanţă, intervenţie şi întreţinere curentă pe care le-a efectuat în favoarea reclamantei-pârâte în perioada cuprinsă între lunile iunie 2008 şi septembrie 2010, precum şi a contravalorii acestor operaţiuni, iar în subsidiar, a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării reclamantei-pârâte la plata sumei de 3.463.523,64 RON, reprezentând contravaloarea operaţiunilor executate, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data scadenţei lunare, cu cheltuieli de judecată.

La 14.09.2018, pârâta-reclamantă a modificat cererea reconvenţională, solicitând introducerea în cauză şi a Consiliului Local al Municipiului Alba Iulia.

Prin sentinţa nr. 717/CAF/21.09.2018, Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal şi de Insolvenţă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin încheierea din 23.11.2018, Tribunal Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile a aceluiaşi tribunal.

La 07.11.2019, pârâta S.C. A. S.A. a invocat excepţia necompetenţei materiale funcţionale a secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti şi a solicitat declinarea competenţei în favoarea secţiei a II-a de contencios administrativ şi fiscal din cadrul tribunalului; această excepţie a fost respinsă prin încheierea din 11.11.2019.

Prin încheierea din 20.01.2020, prima instanţă a respins excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi autorităţii de lucru judecat şi a calificat excepţia inadmisibilităţii, drept apărare de fond.

Ulterior, prin încheierea din 24.07.2020, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Alba Iulia, a constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât a rămas fără obiect, a respins excepţiile lipsei de obiect, lipsei de interes şi inadmisibilităţii capătului principal şi a celui subsidiar al cererii reconvenţionale şi cererea de disjungere a acestei cereri.

Iar prin sentinţa civilă nr. 1941/26.10.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea principală, a obligat pârâta să-i plătească reclamantei sumele de 4.056.886,68 RON (din care 3.463.523,64 RON reprezintă contravaloarea însumată a facturilor emise în perioada iunie 2008- octombrie 2010, iar 593.363,04 RON, dobândă legală aferentă) şi de 650.570,58 RON, reprezentând dobândă legală aferentă debitului principal, calculată pentru perioada 10.07.2016-01.03.2018, precum şi în continuare până la achitarea efectivă a debitului; a respins cererea reconvenţională modificată, ca nefondată.

Împotriva încheierilor din 11.11.2019, 20.01.2020, 24.07.2020, 12.10.2020 şi a sentinţei, S.C. A. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 2143/A/02.12.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei în parte şi trimiterea cauzei spre rejudecare secţiei a IV-a sau a V-a Civile din cadrul Tribunalului Bucureşti.

În motivare, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., după invocarea dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. şi a deciziei nr. 17/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a susţinut că din considerentele curţii de apel rezultă că o dată anulat un contract administrativ (deşi în speţă a operat anularea unei clauze şi a unei anexe), raportul juridic de drept administrativ se transformă într-unul comercial, prin prisma calităţii sale de profesionist.

Potrivit autoarei căii de atac, această concluzie este greşită, deoarece acţiunea întemeiată pe dispoziţiile C. civ. imprima litigiului un caracter esenţialmente civil, ceea ce atrage competenţa secţiei a IV-a sau a V-a Civilă din cadrul Tribunalului Bucureşti.

Totodată, recurenta a mai susţinut că, în raport cu obiectul şi natura litigiului, competenţa nu putea fi stabilită în favoarea secţiei specializate, iar calitatea sa de profesionist este irelevantă pentru stabilirea competenţei. Mai mult, în cazul pretenţiilor formulate pe cale reconvenţională, a precizat că operează prorogarea de competenţă, în raport cu art. 123 alin. (1) C. proc. civ.

Sub acest aspect, a evocat interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin decizia nr. 18/2016, în sensul că stabilirea competenţei în funcţie de calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, iar nu după obiectul sau natura litigiului dedus judecăţii, contravine art. 122 C. proc. civ.

Cea de-a doua critică se referă la încălcarea normelor de procedură cu privire la timbrajul acţiunilor, în susţinerea căreia recurenta a arătat că instanţa de apel în mod greşit a încadrat pretenţiile intimatei-reclamante ca fiind venituri publice.

Astfel, a relevat că scutirea instituită de art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 nu este aplicabilă ori de câte ori calitatea de reclamant aparţine unei instituţii publice.

În continuare, a redat conţinutul art. 2 pct. 57 din Legea nr. 273/2006 şi a arătat că noţiunea de vărsământ este definită ca fiind o modalitate de stingere a unei obligaţii legale prin virarea unei sume de bani, astfel că sumele de bani pretinse de reclamantă nu pot fi calificate ca fiind vărsăminte, în raport cu art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 273/2006. Mai mult, modalitatea de stingere a unei obligaţii nu imprimă şi nici nu reflectă natura obligaţiei.

Conchizând, recurenta a subliniat că scutirea prevăzută de art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 are în vedere strict situaţiile în care instituţiile publice formulează cereri prin care tind la protecţia juridică a veniturilor publice, iar în restul situaţiilor, în care cererile nu au ca obiect venituri publice, autorităţile publice şi particularii se găsesc pe poziţii de egalitate din punct de vedere al obligaţiei de timbraj.

Potrivit recurentei, instanţele de fond au stabilit natura civilă a pretenţiilor reclamantei, context în care acestea nu pot fi calificate ca fiind venituri publice.

Cea de-a treia critică se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ., prin prisma căreia recurenta a arătat că instanţa de apel, în motivarea menţinerii dispoziţiei de respingere a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Consiliului Local Alba Iulia, s-a raportat la prevederile Codului administrativ, cu toate că acest act normativ nu era în vigoare nici la momentul la care s-a născut raportul juridic şi nici la cel al declanşării prezentului litigiu.

Astfel, a susţinut că raportul juridic a fost constituit cu Regia Autonomă de Gospodărie Municipală Alba Iulia, în ale cărei drepturi s-a substituit Consiliul Local Alba Iulia, relaţiile contractuale desfăşurându-se în acest cadru.

În opinia recurentei, calitatea de autoritate deliberativă a Consiliului Local este irelevantă, atât timp cât acesta este parte în actul adiţional nr. x, înscris care a generat prezentul litigiu.

În continuare, a mai arătat că în dosarul nr. x/2012, în care s-a dispus anularea clauzei prevăzute la art. 2 lit. a) din actul adiţional nr. x şi a anexei nr. 2, Consiliul Local Alba Iulia a avut calitatea de reclamant şi că nu s-a pus problema eventualei lipse a capacităţii sale procesuale de folosinţă.

A mai susţinut că este eronat raţionamentul instanţei de apel cu privire la incidenţa art. 155 alin. (2) C. proc. civ., deoarece faptul că textul legal nu prevede locul citării nu înseamnă că aceste autorităţi nu au capacitate procesuală de folosinţă sau că nu poate fi determinat locul în care acestea pot fi citate.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

La 06.06.2022, intimaţii au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 483 alin. (2) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 28.06.2022, recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că, în termen de 10 zile, pot formula puncte de vedere la raport; numai recurenta şi-a expus punctul de vedere.

Prin încheierea din 15.02.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii, a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică, dispunând citarea părţilor pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin decizia recurată, instanţa de apel a admis apelul declarat de S.C. A. S.A., a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare tribunalului care a soluţionat cauza în primă instanţă, reţinând că sentinţa nu respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind motivată cu privire la excepţiile autorităţii de lucru judecat, prin prisma efectului negativ şi pozitiv, şi a inadmisibilităţii, în sensul de a se stabili dacă întruneşte condiţiile unei veritabile excepţii sau este o apărare de fond; prin aceeaşi decizie, curtea de apel a înlăturat criticile apelantei îndreptate împotriva soluţiei primei instanţe, dată asupra excepţiilor necompetenţei sale materiale procesuale, netimbrării şi lipsei capacităţii de folosinţă a Consiliului Local al Municipiului Alba Iulia.

Prin memoriul de recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea căii de atac a criticat decizia instanţei de apel doar cu privire la menţinerea soluţiei primei instanţe asupra celor trei excepţii.

În dezvoltarea primei critici, privind încălcarea normelor de competenţă de ordine publică de către instanţa de apel, a susţinut că decizia recurată este greşită, întrucât a confirmat soluţia Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care a statuat că este competent să soluţioneze prezenta cauză în primă instanţă, prin raportare la calitatea de profesionist a recurentei. A mai arătat că nu este corectă concluzia instanţei de apel potrivit căreia acţiunea având ca obiect repunerea părţilor în situaţia anterioară ca urmare a anulării unui act administrativ, întemeiată pe dispoziţiile C. civ., când una din părţi are calitatea de profesionist, atrage competenţa instanţei specializate în litigiile cu profesioniştii. A susţinut că temeiul juridic al acţiunii şi dispoziţiile C. civ. imprimă litigiului un caracter civil, ceea ce atrage competenţa secţiei a IV-a sau secţia a V-a Civile din cadrul Tribunalului Bucureşti.

Prioritar, Înalta Curte constată că, deşi autoarea căii de atac a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în concret, a criticat pronunţarea hotărârii de către prima instanţă cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, aspect ce poate fi subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. şi va fi examinat în acord cu această încadrare.

Totodată, subliniază că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. vizează fie ipoteza necompetenţei instanţei care a pronunţat hotărârea recurată, fie ipoteza necompetenţei primei instanţe, iar în această situaţie motivul de casare poate fi invocat numai în condiţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în care necompetenţa primei instanţe a fost criticată prin motivele de apel, după ce fusese invocată în condiţiile legii şi în faţa primei instanţe, iar instanţa de apel a respins-o sau a omis să se pronunţa asupra ei.

În prezenta cauză, excepţia necompetenţei a fost invocată în faţa primei instanţe, în limitele care vor fi expuse în continuare, soluţia a fost criticată prin motivele de apel, iar instanţa devolutivă de prim control judiciar a înlăturat-o, apreciind că secţia tribunalului care a soluţionat litigiul în primă instanţă a fost competentă; ca atare, cerinţele art. 488 alin. (2) C. proc. civ. sunt îndeplinite şi nu există un impediment de ordin procedural, din perspectiva acestui text de lege, ca această critică să fie evaluată în recurs.

Pentru a dezlega chestiunea litigioasă privind instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă, Înalta Curte va evoca cronologic aspectele esenţiale privind această problemă de drept.

Astfel, reţine că, iniţial, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal şi de Insolvenţă, în faţa căruia pârâta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale şi a solicitat declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 717/CAF/21.09.2018, Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal şi de Insolvenţă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin încheierea din 23.11.2018, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile.

În faţa instanţei astfel învestite, prin cererea depusă la 07.11.2019, pârâta S.C. A. S.A. a invocat excepţia necompetenţei materiale funcţionale a secţiei a VI-a Civile şi a solicitat declinarea competenţei în favoarea secţiei a II-a de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea din 11.11.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia, reţinând că pretenţiile reclamantei sunt de competenţa instanţei civile, deoarece izvorăsc dintr-un act juridic declarat nul, având ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară, temeiul de drept invocat fiind dispoziţiile art. 1.254 alin. (3), art. 1.623 şi art. 1.635 C. civ. Astfel, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, păstrându-şi învestirea, a soluţionat cauza pe fond prin sentinţa civilă nr. 1941/26.10.2020.

Prin apelul declarat, S.C. A. S.A. a criticat soluţia instanţei cu privire la competenţă, solicitând anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare fie instanţei de contencios administrativ, fie instanţei civile, respectiv secţiei a IV-a Civile sau a V-a Civile din cadrul Tribunalului Bucureşti. A susţinut că oricare dintre aceste secţii ale tribunalului poate fi competentă, cea de contencios pe temeiul naturii juridice a raportului de drept administrativ dintre părţi, care şi-a păstrat acest caracter şi după anularea clauzei contractuale privind preţul, iar secţiile civile, pe temeiul naturii civile a raportului juridic dedus judecăţii.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, analizând această critică, a înlăturat-o, reţinând că acţiunea având ca obiect repunerea în situaţia anterioară, ca urmare a anulării unui contract administrativ, întemeiată pe dispoziţiile C. civ., nu atrage competenţa materială procesuală a instanţei de contencios administrativ, ci a instanţei specializate în litigii cu profesionişti.

Prin cererea de recurs, autoarea căii de atac solicită casarea deciziei instanţei de apel şi a sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare secţiei a IV-a sau secţiei a V-a Civilă din cadrul Tribunalului Bucureşti, pe temeiul naturii juridice civile a litigiului.

Înalta Curte observă că, în privinţa aprecierii competenţei, recurenta nu a avut o conduită procesuală consecventă, întrucât, după ce litigiul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a invocat excepţia necompetenţei materiale procesuale a acestei secţii şi a solicitat declinarea competenţei în favoarea secţiei a II-a de contencios administrativ şi fiscal. Abia în apel, a solicitat anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare fie secţiei de contencios administrativ, fie uneia dintre Secţiile a IV-a sau a V-a Civile din cadrul Tribunalului Bucureşti. În prezenta cale de atac, recurenta a susţinut competenţa materială procesuală doar a secţiilor civile ale Tribunalului Bucureşti.

Prin urmare, o dată cu formularea apelului, recurenta şi-a modificat viziunea asupra instanţei competente material şi a susţinut, pe lângă competenţa secţiei a II-a de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti, şi competenţa secţiilor a IV-a Civilă sau a V-a Civilă ale aceluiaşi tribunal, pentru ca în recurs să susţină doar competenţa materială procesuală a celor două secţii civile.

Potrivit art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat, iar conform art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Pe temeiul acestor dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că ultimul moment la care autoarea căii de atac putea invoca excepţia necompetenţei materiale procesuale a primei instanţe a fost la termenul de la 11.11.2019, când aceasta invocase deja necompetenţa materială funcţională a secţiei specializate în litigii cu profesionişti şi solicitase declinarea competenţei în favoarea instanţei de contencios administrativ. După acest moment, recurenta a fost decăzută din dreptul de a invoca necompetenţa materială procesuală a primei instanţe şi de a susţine competenţa materială procesuală a secţiilor a IV-a Civilă sau a V-a Civilă ale Tribunalului Bucureşti, având deschisă doar calea de atac a apelului şi recursului, prin care să-şi susţină consecvent opinia cu privire la instanţa de contencios administrativ, pe care a apreciat-o competentă material de la debutul litigiului.

Înalta Curte observă că, prin motivele de apel, apelanta-pârâta a criticat soluţia tribunalului cu privire la dezlegarea chestiunii competenţei materiale a secţiei specializate în litigii cu profesionişti, susţinând competenţa instanţei de contencios administrativ, dar şi pe a secţiilor civile ale Tribunalului Bucureşti; or, în prezentul recurs, criticile sale privind soluţionarea excepţiei necompetenţei materiale procesuale urmăresc trimiterea dosarului doar către una dintre Secţiile a IV-a sau a V-a Civilă a Tribunalului Bucureşti, a căror competenţă a fost invocată, în mod nelegal, pentru prima dată în apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Din această perspectivă, este nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât recurenta nu a invocat în termen competenţa materială a Secţiilor a IV-a Civilă sau a V-a Civilă ale Tribunalului Bucureşti, fiind decăzută din acest drept.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat soluţia de respingere a excepţiei netimbrării acţiunii, afirmând că au fost încălcate normele de procedură cu privire la timbraj.

Astfel, recurenta a indicat dispoziţiile art. 30 alin. (1) şi (2) din O.U.G nr. 80/2013 şi a arătat că acestea au fost aplicate greşit, deoarece scutirea nu trebuie aplicată automat faţă de calitatea reclamantei de instituţie publică, ci trebuie analizat obiectul cererii pentru a verifica dacă sumele pretinse pot fi încadrate în categoria venituri publice.

De asemenea, a mai invocat şi aplicarea greşită a art. 2 pct. 57 din Legea nr. 273/2006, care defineşte noţiunea de vărsământ, susţinând că sumele ce fac obiectul litigiului nu pot fi circumscrise acestei categorii.

Înalta Curte va înlătura critica privind greşita soluţionare a excepţiei netimbrării acţiunii reclamantei, întrucât soluţia instanţei de apel este legală, prevederile art. 30 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 fiind corect aplicate.

Astfel, potrivit dispoziţiilor anterior menţionate "Sunt scutite de taxa judiciară de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii de (...) alte instituţii publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice" şi " (...) în categoria veniturilor publice se includ: veniturile (...) bugetelor locale (...)". Aşadar, pentru a fi scutită de la plata taxei de timbru, intimata-reclamantă trebuia să îndeplinească două condiţii: să fie instituţie publică - fără a distinge între instituţiile publice centrale şi cele locale, scutirea operând pentru ambele categorii -, şi cererea sa să aibă ca obiect venituri publice.

Prima condiţie este îndeplinită, Municipiul Alba Iulia fiind instituţie publică locală, potrivit art. 2 pct. 39 şi 56 din Legea nr. 273/2006.

Şi cea de-a doua condiţie este îndeplinită, întrucât în conformitate cu art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, în categoria veniturilor publice se includ, printre altele, veniturile bugetelor locale, iar pretenţiile ce fac obiectul acţiunii reclamantei constituie un venit public aparţinând unităţii administrativ-teritoriale, sumele cuvenite urmând a intra în bugetul local, în cazul soluţionării favorabile a prezentului litigiu. Din această perspectivă, nu prezintă relevanţă faptul că ele nu constituie vărsăminte, în sensul art. 2 pct. 57 din Legea nr. 273/2006, de vreme ce pot fi încadrate în categoria "venituri bugetare", astfel cum sunt enumerate la pct. 58 al aceluiaşi articol.

Ultima critică priveşte încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ., prin menţinerea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a Consiliului Local al Municipiului Alba Iulia; astfel, a susţinut că, în temeiul acestei norme de procedură, care recunoaşte posibilitatea entităţilor fără personalitate juridică de a sta în judecată, Consiliul Local al Municipiului Alba Iulia trebuie să fie parte în proces, întrucât a participat şi în litigiul în care s-a constatat nulitatea clauzelor contractuale ale contractului administrativ, prezenta cauză fiind subsecventă acelui litigiu, iar hotărârea trebuie să-i fie opozabilă.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că statuările instanţei de apel sunt legale, întrucât consiliul local este autoritate deliberativă la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, iar titular de drepturi şi obligaţii este unitatea administrativ-teritorială Municipiul Alba Iulia, care are personalitate juridică, capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu.

Calitatea de parte a Consiliului Local Alba Iulia în litigiul anterior a fost recunoscută în condiţiile factuale ale calităţii sale de semnatar al contractului a cărui nulitate parţială a fost supusă judecăţii şi în condiţiile procesuale ale art. 56 alin. (2) C. proc. civ.

Însă, în cauza de faţă, prin cererea reconvenţională se urmăreşte obligarea Municipiului Alba Iulia şi a Consiliului Local Alba Iulia la plata unei sume de bani, ca efect al anulării, în parte, a contractului încheiat între recurentă şi Regia Autonomă de Gospodărie Municipală Alba Iulia, căreia i s-a substituit Consiliul Local Alba Iulia.

Cum exprimarea, de către Consiliul Local Alba Iulia, a consimţământului la încheierea acestui contract a condus la angajarea patrimoniului Municipiului Alba Iulia, rezultă că, în considerarea obiectului cererii reconvenţionale, doar unitatea administrativ-teritorială putea sta în proces.

Este lipsită de relevanţă, din această perspectivă, critica potrivit căreia Codul administrativ nu era aplicabil, cât timp şi reglementarea anterioară indica acelaşi statut al consiliului local, de autoritate deliberativă, fără personalitate juridică.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2143/A/02.12.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 aprilie 2023.