Cassation appeal against inadmissibility of common-law challenge to promissory note enforcement dismissed for res judicata

Şedinţa publică din data de 23 martie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 11.02.2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi D. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să constate inexistenţa dreptului pârâţilor de a încasa sumele prevăzute cu titlu de preţ al vânzării şi de penalitate pentru plata cu întârziere a preţului în antecontractele de cesiune şi sumele datorate de E. S.R.L. către pârâţi, să oblige pârâta B. la plata către reclamantă a sumei de 20.171,45 RON, încasată ca urmare a executării biletelor la ordin emise pentru garantarea plăţii preţului şi a împrumuturilor datorate de E. S.R.L. către pârâţi, în temeiul antecontractelor de cesiune.

Prin sentinţa civilă nr. 8414/13.11.2020, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 2346/04.10.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 1226/19.09.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt, a evidenţiat că în scopul dobândirii unei participaţii de 100% în cadrul E. S.R.L., D. S.A. a încheiat la data de 28.09.2016 cu fiecare dintre intimaţii F. câte un contract de cesiune părţi sociale, context în care a subliniat mecanismul contractual prevăzut de antecontractele de cesiune părţi sociale, condiţiile contractuale agreate prin actele adiţionale, executarea silită a biletelor la ordin şi demersurile judiciare pe care le-a antamat, cu referire la contestaţia la executare din dosarul nr. x/2017 şi prezentul litigiu.

Recurenta a mai argumentat că este necesară o distincţie clară între autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat, deoarece considerentele contradictorii reţinute de curtea de apel se referă alternativ la cele două concepte.

Sub acest aspect, a arătat că diferenţa este esenţială, întrucât autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză şi se invocă sub formă de excepţie, conform art. 432 C. proc. civ. În schimb, puterea de lucru judecat nu presupune o astfel de triplă de identitate şi nu reprezintă o excepţie, ci se manifestă sub formă de prezumţie, un mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, venind să reflecte modalitatea în care anumite aspecte litigioase au fost anterior dezlegate în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a statua diferit.

În continuare, a susţinut că nici condiţiile autorităţii de lucru judecat, nici cele ale puterii de lucru judecat nu sunt îndeplinite.

Potrivit recurentei, nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză între prezentul litigiu şi dosarul nr. x/2017. Obiectul litigiului purtat anterior se referea la anularea actelor de executare, în timp ce obiectul prezentului litigiu vizează constatarea inexistenţei dreptului intimaţilor de a încasa sumele prevăzute cu titlu de preţ al vânzării şi de penalitate pentru plata cu întârziere a preţului în antecontractele de cesiune şi sumele datorate de E. S.R.L. către intimaţi, cât şi pretenţiile pe care le-a solicitat faţă de intimata B., atât în temeiul răspunderii civile delictuale, cât şi în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, în subsidiar. Cauza din dosarul nr. x/2017 a fost reprezentată de art. 62 din Legea nr. 58/1934 şi art. 711 C. proc. civ. pentru anularea actelor de executare emise în dosarul de executare nr. 995/2016, în timp ce cauza din prezentul dosar este reprezentată de art. 35 C. proc. civ., art. 1.349, art. 1.357 şi art. 1.345 C. civ. De asemenea, nici identitatea de părţi nu se confirmă, având în vedere că în litigiul purtat anterior reclamanta s-a judecat strict doar cu intimata B., în timp ce prezentul litigiu are ca părţi inclusiv pe C. şi D. S.A.

Prin urmare, în opinia recurentei, hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2017 nu pot avea autoritate de lucru judecat în cauză. Mai mult, din interpretarea art. 430 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că nu toate hotărârile judecătoreşti sunt susceptibile de a produce efectele lucrului judecat, ci doar acelea care soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului.

În continuare, a evidenţiat că în hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2017 s-a apreciat că fondul raporturilor juridice dintre părţi nu poate fi analizat în cadrul contestaţiei la executare, reţinându-se că "nu se poate pune în discuţie legalitatea executării silite prin prisma faptului că biletele la ordin au fost emise pentru garantarea unor obligaţii care nu existau". Mai mult, instanţele s-au referit expres la imposibilitatea formulării de apărări personale în cadrul contestaţiei la executare, confirmând astfel inexistenţa unei acţiuni în realizare aflate la dispoziţia recurentei şi, în consecinţă, admisibilitatea unei acţiuni în constatare.

În consecinţă, recurenta a susţinut că nu i se poate restricţiona accesul la justiţie în cadrul niciunei alte acţiuni de drept comun cu caracter subsidiar, în care poate solicita protejarea drepturilor sale patrimoniale.

Recurenta a mai criticat decizia recurată, susţinând că instanţa nu a examinat chestiunile de fond şi argumentele pe care le-a adus în discuţie.

Sub acest aspect, a argumentat că instanţele de fond au refuzat să analizeze fondul cauzei şi afirmaţiile sale invocate în susţinerea inexistenţei dreptului intimaţilor de a încasa sumele prevăzute cu titlu de preţ şi de penalitate pentru plata cu întârziere a preţului în antecontractele de cesiune, sume de bani datorate de E. S.R.L.

Recurenta, referindu-se la mai multe paragrafe din sentinţa apelată, a susţinut că motivarea primei instanţe a fost preluată în linii mari de către instanţa de apel şi denotă o profundă necunoaştere a cadrului legal aplicabil şi evoluţiei legislaţiei în materie; de altfel, motivarea s-a rezumat în mod superficial la respingerea acţiunii, cu consecinţa restricţionării dreptului de acces la justiţie a recurentei, drept ocrotit de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reprezintă o componentă a dreptului la un proces echitabil.

Sub acest aspect, a mai argumentat că prima instanţă i-a imputat recurentei faptul că nu ar fi urmat calea opoziţiei la executarea cambială, conform Legii nr. 58/1934, însă, după cum rezultă din situaţia de fapt, a urmat această cale procedurală a contestaţiei la executare. Mai mult, susţine că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, deoarece la pag. 18 se menţionează că recurenta a urmat procedura specială a opoziţiei, în timp ce la pag. 13 din sentinţa apelată se reţine că nu a formulat opoziţia.

Evidenţiind două paragrafe din hotărârile date în primă instanţă şi în apel şi contradicţia dintre cele două, recurenta a susţinut că o modificare ar fi presupus soluţia de admitere a apelului, nicidecum de menţinere a sentinţei apelate.

A mai susţinut că obligativitatea motivării hotărârii reprezintă o condiţie a procesului echitabil, a cărei respectare se impune în condiţiile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului.

În continuare, a redat un paragraf din decizia recurată şi a subliniat că instanţa de apel a pornit de la o premisă eronată, şi anume că recurenta nu ar putea invoca pe calea dreptului comun apărări referitoare la existenţa şi întinderea obligaţiei rezultate din biletele la ordin, argumentând că aceste aspecte nu ar fi putut fi aduse în discuţie nici în calea de atac specială a opoziţiei sau contestaţiei la executare. În plus, instanţa de apel a făcut o eroare cu privire la aplicarea art. 19 din Legea nr. 58/1934, deoarece acest text de lege vine să protejeze persoanele în situaţia recurentei, paralizând dreptul pretins de creditor în scopul păgubirii debitorului. Cu toate acestea, curtea de apel nu a analizat incidenţa acestei situaţii de excepţie, care ar fi permis cu certitudine antamarea chestiunilor de fond referitoare la existenţa şi întinderea obligaţiilor pentru care au fost emise bilete la ordin.

În acest context, recurenta a evidenţiat solicitarea sa făcută în faţa instanţelor de fond privind administrarea probei cu interogatoriu pentru a dovedi reaua-credinţă a intimaţilor şi că aceasta a fost respinsă de tribunal, iar dispoziţia nu a fost motivată de către tribunal. Acest aspect a constituit şi o critică în etapa apelului, însă curtea de apel nu a mai analizat-o.

Totodată, a subliniat reaua-credinţă a intimatei B., deoarece aceasta a acţionat cu scopul de a o păgubi pe reclamantă, caz în care inclusiv Legea nr. 58/1934 ar fi permis antamarea apărărilor de fond de care instanţele de fond s-au degrevat în mod nelegal.

În final, potrivit recurentei, refuzul instanţelor de fond de a analiza cauza pe fond constituie o încălcare flagrantă a art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 alin. (2) şi art. 21 alin. (1) din Constituţia României.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 02.01.2023, intimaţii-pârâţi au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analiza criticilor formulate dovedeşte caracterul nefondat al căii de atac exercitate, în considerarea argumentelor expuse în cele ce succed:

Sub un prim aspect, recurenta a afirmat că instanţa de apel în mod greşit a reţinut autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4567/13.07.2017 a Judecătoriei Buftea, definitivă prin decizia nr. 4426A/31.10.2018 a Tribunalului Ilfov, secţia Civilă.

În susţinerea acestei critici, a subliniat faptul că instanţa de apel nu a luat în considerare aspectele din aceste hotărâri, care statuau că fondul raporturilor juridice dintre părţi nu poate fi analizat în cadrul contestaţiei la executare şi că formularea unor apărări personale în cadrul contestaţiei la executare era imposibilă. Potrivit recurentei, aceste hotărâri anterioare au confirmat inexistenţa unei acţiuni în realizare a recurentei, respectiv admisibilitatea unei acţiuni în constatare.

Instanţa supremă constată că raţionamentul dezvoltat de recurenta-reclamantă în fundamentarea acestei critici poate fi circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., câtă vreme puterea de lucru judecat este reglementată de norme de procedură civilă, anume de dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., dar este prevăzută şi motiv de recurs distinct.

Totodată, apreciază că această critică nu este întemeiată, în condiţiile în care demersul judiciar de faţă reia în discuţie posibilitatea recurentei de a formula apărări în legătură cu raportul juridic pentru care au fost emise biletele la ordin. Or, această chestiune a fost deja soluţionată anterior în cadrul contestaţiei la executare, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, în care s-a concluzionat că, în calitate de avalist, contestatoarea (recurentă în cauză) nu poate invoca decât propriile apărări personale, iar nu pe cele ale persoanei pentru care a dat avalul, relativ la existenţa sau întinderea datoriei pentru care au fost emise titlurile cambiale.

În aceste condiţii, fiind în faţa unor hotărâri definitive, în mod riguros instanţele devolutive au reţinut puterea de lucru judecat.

Din perspectiva autorităţii de lucru judecat, instanţa supremă reţine că, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează în tot sau în parte fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Articolul 431 alin. (2) C. proc. civ. instituie prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, în sensul că oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate rezultă că autoritatea de lucru judecat operează şi atunci când efectul hotărârii relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi, fără posibilitatea ca acestea să mai poată fi contrazise. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care, ca în cauză, are legătură cu litigiul anterior, astfel că, atunci când este chemat să se pronunţe asupra unei chestiuni de drept, nici judecătorul nu poate să nu ţină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat îşi extinde efectele asupra lucrului de judecat. De altfel, regimul juridic al puterii de lucru judecat se manifestă în plan probator, partea ce a câştigat un proces putându-se prevala de dezlegările date prin hotărârea anterioară, fără ca instanţa de judecată să mai poată supune dezbaterii veridicitatea acestora, aşa cum s-a procedat în etapele devolutive ale acestui litigiu.

Puterea de lucru judecat este reglementată pentru a asigura stabilitatea raporturilor juridice în garantarea dreptului prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Dezlegările date printr-o hotărâre judecătorească definitivă se prezumă absolut că exprimă adevărul care constituie raţiunea şi fundamentul hotărârii, nemaiputând fi contrazise printr-o altă hotărârea judecătorească, în caz contrar s-ar încălca principiul res judicata pro veritate habetur, dar şi principiul securităţii juridice.

Dându-se eficienţă puterii de lucru judecat sub aspect pozitiv (întrucât nu există între cele două litigii tripla identitate de obiect, părţi şi cauză, pentru a se vorbi despre efectul negativ), în raport cu sentinţa civilă nr. 4567/13.07.2017 a Judecătoriei Buftea, definitivă prin decizia nr. 4426A/31.10.2018 a Tribunalului Ilfov, secţia Civilă, curtea de apel a apreciat în mod corect că temeiurile de drept invocate, îmbogăţirea fără justă cauză şi răspunderea civilă delictuală, şi readucerea în discuţie a posibilităţii de a formula apărări în legătură cu raportul juridic pentru care au fost emise biletele la ordin, nu au aptitudinea de a înlătura efectele puterii de lucru judecat. Aceasta deoarece nicio altă situaţie contrară celei reţinute prin hotărârea judecătorească anterioară nu mai poate fi constatată, valorificarea sa impunând instanţei de judecată în litigiul pendinte reţinerea chestiunii litigioase tranşate definitiv printr-o hotărâre anterioară, argumentele şi probele contrare ale părţii rămânând fără efect în cadrul celui de-al doilea proces.

Autoarea căii de atac a mai învederat că, deşi şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile dreptului comun, instanţele anterioare au plecat de la o premisă eronată, apreciind că nu poate invoca apărări referitoare la existenţa şi întinderea obligaţiei rezultate din biletele la ordin, motivat de faptul că ele nu puteau fi discutate nici în etapa contestaţiei la executare. În acest context, a subliniat că instanţele au refuzat să analizeze aspectele de fond ale cauzei şi argumentele prezentate cu privire la inexistenţa dreptului de creanţă al intimaţilor referitor la sumele de bani menţionate în biletele la ordin, executate la acest moment, şi cererea de restituire a acestor sume aferente antecontractelor de cesiune părţi sociale încheiate la data de 28.09.2016 şi actelor adiţionale. Potrivit recurentei, prin această abordare, instanţele i-au limitat accesul la justiţie, drept garantat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Un asemenea raţionament este nefondat; mai mult, el este construit într-o modalitate care, în situaţia confirmării, ar goli de conţinut legea specială şi ar lipsi de efecte procedura pe care aceasta o prevede.

Natura de titlu formal a biletului la ordin, ce încorporează o obligaţie abstractă, autonomă şi necondiţionată de plată a unei sume, justifică edictarea unor norme speciale, care îi reglementează nu numai emiterea, ci şi executarea şi contestarea valabilităţii.

Existenţa unei legi speciale impune părţilor obligaţia de a-şi adapta conduita în funcţie de aceasta şi le neagă dreptul de a se prevala de condiţiile legii generale, pentru că specialia generalibus derogant. Cu alte cuvinte, norma specială este de strictă interpretare şi de exclusivă aplicare în cazurile care îi intră sub incidenţă, ea aplicându-se în mod prioritar faţă de norma generală.

În egală măsură, norma generală, chiar dacă este conţinută de o reglementare mai nouă, nu poate înlătura de la aplicare o normă specială.

Biletul la ordin este codificat în Legea nr. 58/1934, dispoziţiile din materia cambiei fiindu-i aplicabile, potrivit normei de trimitere cuprinsă în art. 106.

Aşa fiind, părţile raportului juridic născut ca efect al emiterii unui bilet la ordin au la îndemână, pentru valorificarea drepturilor lor, doar procesele cambiale.

Prin urmare, procedura de contestare a executării biletului la ordin este reglementată de art. 62 din Legea nr. 58/1934, oferind recurentei posibilitatea de a formula doar opoziţie pentru a ridica problema valabilităţii titlului.

Ca atare, Înalta Curte impune părţilor concluzia că, deşi cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun şi s-a invocat o presupusă îmbogăţire fără justă cauză pe care ar fi realizat-o pârâţii, precum şi o răspundere civilă delictuală, în mod judicios instanţele anterioare au avut în vedere normele speciale ale Legii nr. 58/1934 şi hotărârile pronunţate în contestaţia la executare, respectiv sentinţa civilă nr. 4567/13.07.2017 a Judecătoriei Buftea şi decizia nr. 4426A/31.10.2018 a Tribunalului Ilfov, secţia Civilă, care se opun cu putere de lucru judecat. De asemenea, subliniază că, procedând în acest mod, instanţele nu au restrâns liberul acces la justiţie, aşa cum susţine recurenta în mod nefondat, tocmai pentru că au considerat că cererea bazată pe dreptul comun este inadmisibilă, în condiţiile în care partea are la dispoziţie procedura specială, iar demersul judiciar reia în discuţie posibilitatea recurentei de a formula apărări referitoare la raportul juridic pentru care au fost emise biletele la ordin.

Considerentele expuse anterior vădesc inutilitatea analizei ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece inadmisibilitatea accesului la calea dreptului comun nu permite examinarea în fond a eventualei incidenţe a art. 19 din Legea nr. 58/1934 şi, cu atât mai mult, nu este aptă să releve nici încălcarea, nici greşita lui aplicare.

Următorul motiv de recurs - cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aduce în dezbatere două aspecte principale, şi anume motivarea contradictorie şi nemotivarea hotărârii.

Presupusa contradicţie evidenţiată de recurentă se bazează pe circumstanţele factuale prezentate în hotărârea curţii de apel, care a afirmat că procedura specială a opoziţiei a fost urmată, în timp ce tribunalul a considerat că nu a fost urmată.

Înalta Curte notează, cu prioritate, că nu orice inadvertenţă pe care consideră că o identifică recurenta-reclamantă în cadrul considerentelor deciziei are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când se referă la motive contradictorii, are în vedere o contradicţie de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată; este cazul, cu titlu de exemplu, al situaţiei în care considerentele ar justifica adoptarea unei soluţii care nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv ori al celei în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat a două cereri, deşi ele s-ar exclude reciproc.

Totodată, recurenta a invocat şi nemotivarea hotărârii atacate, susţinând că instanţa de apel nu a examinat cauza pe fond şi argumentele referitoare la inexistenţa dreptului intimaţilor de a încasa sumele prevăzute cu titlu de preţ şi de penalitate pentru plata cu întârziere a preţului în antecontractele de cesiune, sume de bani datorate de E. S.R.L. şi la respingerea probei cu interogatoriu pentru a demonstra reaua-credinţă a lor.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impun judecătorului să examineze cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate şi nu să expună un răspuns detaliat pentru fiecare argument. În acest sens este jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului, în cauzele Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, García Ruiz împotriva Spaniei, Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei; Perez împotriva Franţei.

Critica de nemotivare a deciziei este nefondată, deoarece chestiunile de fond referitoare la existenţa şi întinderea obligaţiilor pentru care au fost emise bilete la ordin şi reaua-credinţă a intimaţilor nu puteau fi examinate în acest caz, iar acest lucru se datorează faptului că instanţa de apel a dat eficienţă puterii de lucru judecat sub aspect pozitiv.

Aşa fiind, decizia atacată este legală, motivele de nelegalitate care au fost invocate nejustificând casarea ei, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat şi ca neîntemeiată cererea intimaţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât aceştia nu au făcut dovada avansării lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1226/19.09.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B., C. şi D. S.A., prin administrator judiciar G..

Respinge cererea formulată de intimaţii B., C. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2023.