Civil vs. Administrative Jurisdiction for Late-Interest Claims Against Guarantor Fund for Insolvent Insurers

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorul 2 Bucureşti, secţia Civilă la 27.10.2022, reclamanta A. S.A a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata sumei de 192.039,09 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare pentru plata cu întârziere de către aceasta a despăgubirilor aferente unor cereri de despăgubire, calculată de la 01.01.2017 până la 01.02.2022, a sumei de 68.022,21 RON, reprezentând actualizarea cu indicele de inflaţie a creanţei plătită cu întârziere, pentru perioada cuprinsă între 01.01.2017 şi 01.01.2022, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 1588/16.02.2023, Judecătoria Sectorul 2 Bucureşti, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de pârât prin întâmpinare şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru a pronunţa această sentinţă, a reţinut că reclamanta a solicitat repararea prejudiciului suferit prin fapta ilicită a pârâtului ce constă în nesoluţionarea cererilor de despăgubire în termenul de 30 de zile stabilit de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004. A mai arătat că inacţiunea pârâtului persoană juridică de drept public, cauzatoare de prejudicii, trebuie analizată prin prisma art. 8 din Legea nr. 554/2004, întrucât între părţi s-a născut un raport de drept administrativ, ca urmare a falimentului asigurătorului ce a generat obligaţia pârâtului de a soluţiona cererile de plată, astfel că prezentul litigiu intră în competenţa instanţei de contencios administrativ, a cărei jurisdicţie este stabilită de art. 1 din Legea nr. 554/2004.

La rândul său, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1161/26.06.2023, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti - una dintre secţiile civile.

În motivare, a evocat dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 şi a reţinut că, în ipoteza contestării actelor emise de pârât, acestea au caracter derogatoriu de la Legea nr. 554/2004, care reprezintă lex generali. A evocat şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h), art. 8 alin. (1) şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi a reţinut că acestea nu sunt incidente în speţă, întrucât obiectul acţiunii îl reprezintă atragerea răspunderii civile delictuale a autorităţii publice pentru fapta proprie, nu anularea sau obligarea la emiterea unui act administrativ şi nu este suficientă calitatea de autoritate publică a uneia dintre părţi pentru a deveni aplicabilă Legea nr. 554/2004, ale cărei dispoziţii sunt de strictă interpretare şi aplicare. Prin urmare, reţinând că au fost indicate drept temei juridic al cererii de chemare în judecată prevederile art. 1.381, 1.385, 1.535 şi 2.538 C. civ. şi O.G nr. 13/2011, a statuat că instanţa competentă va fi Tribunalul Bucureşti, prin prisma art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1 C. proc. civ., raportat şi la sediul pârâtului din Bucureşti.

Astfel învestit, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 2330/09.10.2023, prin care a admis excepţia necompetenţei sale materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorul 2 Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că îşi însuşeşte statuările Curţii de Apel Bucureşti cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, însă nu şi cu privire la valoarea acestuia, faţă de care devin incidente dispoziţiile art. 99 alin. (2) C. proc. civ., care nu prevede cumularea valorii capetelor principale de cerere pentru stabilirea instanţei competente; astfel, întrucât niciunul dintre capetele acţiunii nu depăşeşte criteriul valoric legal stabilit pentru învestirea tribunalului, rezultă că Judecătoria Sectorul 2 Bucureşti este instanţa competentă în prezenta cauză.

Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între instanţele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunţa regulatorul de competenţă, în temeiul art. 135 C. proc. civ. şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorul 2 Bucureşti, pentru următoarele considerente:

Divergenţa care a generat prezentul conflict de competenţă poartă asupra calificării diferite dată acţiunii de instanţele care şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, precum şi asupra aprecierii diferite a valorii obiectului cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, pentru stabilirea instanţei competente material, se impune, în prealabil, calificarea raportului juridic din care derivă creanţa reclamantei.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat repararea prejudiciului suferit prin plata cu întârzierea a unor despăgubiri la care a fost îndreptăţită, în calitate de creditoare, în urma falimentului B. S.A.; deşi cererile de plată formulate în temeiul Legii nr. 213/2015 i-au fost respinse, iar ulterior contestaţia pe care a formulat-o a fost admisă doar în parte, pârâtul a achitat voluntar, dar cu întârziere, sumele pe care le-a stabilit drept despăgubire datorată. De aceea, în prezenta cauză, reclamanta a solicitat dobânda penalizatoare şi actualizarea cu rata de inflaţie a despăgubirii achitate voluntar de pârât, urmărind acoperirea prejudiciului suferit prin plata cu întârzierea a despăgubirilor.

Aşadar, pretenţiile reclamantei, ce reprezintă accesorii ale creanţei principale, achitată de pârât cu întârziere, vor avea natura juridică a despăgubirilor achitate în procedura reglementată de Legea nr. 213/2015.

Din analiza art. 12 şi următoarele din Legea nr. 213/2015 reiese că interpunerea Fondului în raportul juridic de garantare existent între creditorul de asigurări şi asigurător intervine în situaţia insolvabilităţii sau falimentului asigurătorului şi urmăreşte satisfacerea creanţei de asigurări din disponibilităţile Fondului. Însă, între creditorii de asigurări şi Fond nu se naşte un raport juridic distinct de cel originar, concluzia fiind susţinută de jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, relevantă în acest sens fiind Decizia nr. 270/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 770/09.08.2021, şi de jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 509/15.06.2020).

Aşadar, natura dreptului pe care îl dobândeşte creditorul de asigurări este cea a unui drept subiectiv patrimonial, iar plata despăgubirii de către Fond se efectuează în aplicarea dispoziţiilor legale în materie de asigurări şi interpretarea contractului de asigurare încheiat de părţi. Cum Legea nr. 213/2015 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu emite o decizie privind cererea de plată, nu plăteşte sau efectuează plata despăgubirilor cu întârziere, această lacună legislativă nu poate împiedica creditorul să îşi valorifice drepturile şi nici nu îl poate pune într-o situaţie de inferioritate faţă de persoanele cărora li s-au soluţionat cererile de plată şi plătit despăgubirile.

Prin urmare, sub aspectul determinării instanţei competente, trebuie avut în vedere că, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, contestaţia împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 213/2015, precum şi calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunţate în soluţionarea contestaţiei revin spre competentă soluţionare instanţelor civile de la sediul Fondului de Garantare.

Simetric acestor reguli prevăzute în Legea nr. 213/2015, se impune ca, şi în cazul refuzului Fondului de Garantare de a soluţiona cererea de plată sau de a achita despăgubirile, să poată fi formulată cerere, tot la instanţele civile de la sediul Fondului de Garantare.

Reţinând, aşadar, că natura juridică a pretenţiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare este una civilă, dreptul de creanţă izvorând din contractele de asigurare în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este un raport între persoana vătămată în drepturi şi autoritatea publică emitentă a actului administrativ vătămător, sunt aplicabile normele de competenţă generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competenţă din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecinţă, asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competenţă procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

Prin urmare, câtă vreme soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei emise potrivit dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015 revine instanţelor civile de la sediul Fondului de Garantare a Asiguraţilor, şi soluţionarea acţiunii având ca obiect obligarea acestuia la emiterea deciziei sau plata despăgubirilor, precum şi a accesoriilor acestora, sunt tot de competenţa aceloraşi instanţe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situaţie, neexistând nicio raţiune juridică care să justifice partajarea competenţelor instanţelor în raport de conduita Fondului.

Aşadar, competenţa de soluţionare a acţiunii reclamantei, având ca obiect plata accesoriilor calculate ca urmare a încasării cu întârziere a despăgubirilor cuvenite, aparţine instanţelor civile de drept comun.

Potrivit art. 98 alin. (1) şi art. 99 alin. (2) C. proc. civ., competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal, iar când reclamantul a formulat, în acţiunea sa, mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun sau având aceeaşi cauză, instanţa competentă se va determina ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt, aşadar legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea însumării cuantumului pretenţiilor pentru determinarea competenţei după valoarea obiectului cereri introductive de instanţă.

Întrucât primul capăt principal al cererii de chemare în judecată are ca obiect plata sumei de 192.039,09 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare pentru plata cu întârziere de către pârât a despăgubirilor, iar al doilea capăt principal, pata sumei de 68.022,21 RON, reprezentând actualizarea cu indicele de inflaţie a creanţei plătită cu întârziere, rezultă că instanţa competentă material va fi judecătoria, în temeiul dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., întrucât cuantumul fiecărui capăt de cerere este sub pragul valoric de 200.000 RON.

Sub aspectul competenţei teritoriale, prin prisma art. 107 C. proc. civ., raportat la sediul pârâtului, situat în sectorul 2 al municipiului Bucureşti, instanţa căreia îi revine spre soluţionare prezenta cauză este Judecătoria Sectorul 2 Bucureşti.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorul 2 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorul 2 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2023.