Jurisdiction and Recourse Under CMR: International Competence Overriding Choice-of-Forum Clauses and Validity of Subsequent Compensation for Recourse Claims

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin acţiunea civilă înregistrată la 26 februarie 2019 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, reclamanta A. a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor B. S.R.L. şi C. S.A. la plata sumei de 85.327,20 euro, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul cauzat în executarea comenzii de transport nr. x din 9.03.2018.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 17 paragraful 1 din Convenţia CMR la care România a aderat în baza Decretului nr. 451/1972, precum şi art. 2224 alin. (2) şi art. 2208 C. civ.

Prin sentinţa nr. 449 din 20.05.2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş.

2. Cauza a fost înregistrată la 28 iunie 2019 pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub acelaşi număr.

La termenul de judecată din data de 24.09.2020 instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia prematurităţii, ambele excepţii fiind respinse.

Prin sentinţa civilă nr. 28 din 19.01.2022, pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantă.

3. Împotriva acestei sentinţe reclamanta A. a declarat apel, solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

De asemenea, împotriva aceleiaşi sentinţe şi a încheierilor din 26.03.2020 şi 24.09.2020, pârâta B. S.R.L. a declarat apel incident şi a formulat întâmpinare, prin care a solicitat:

- să se constate refuzul recunoaşterii sentinţei civile nr. 1716/2022, pronunţate în dosarul x/2019 al Tribunalului din Bologna.

- respingerea apelului formulat de reclamantă în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., schimbarea în parte a încheierilor din 26.03.2020 şi 24.09.2020, în sensul admiterii excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor din România şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii de chemare în judecată, iar în subsidiar, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

De asemenea, pârâta a invocat încălcarea limitelor efectului devolutiv prevăzute de art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. raportat la art. 9 alin. (2) din acelaşi cod şi inopozabilitatea sentinţei nr. 1716/2022, pronunţate în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului din Bologna, în temeiul prevederilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea de la 06 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost respinsă excepţia invocată de apelanta pârâtă, referitoare la depăşirea limitelor efectului devolutiv raportat la dispoziţiile art. 478 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 189/2023 din 3 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul incident declarat de pârâta B. S.R.L, a fost admis apelul principal declarat de reclamanta A. şi s-a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată şi obligată pârâta să achite reclamantei suma de 76.740,3 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de despăgubire, precum şi cheltuielile de judecată efectuate în prima instanţă şi în apel, fiind menţinută soluţia cu privire la pârâta C. S.A.

4. Împotriva acestei decizii pârâta B. S.R.L. a formulat recurs, solicitând casarea deciziei şi, în principal, admiterea apelului incident declarat de pârâtă împotriva încheierilor din 26.03.2020 şi 24.09.2020 pronunţate de Tribunalul Maramureş, în sensul admiterii excepţiei necompetenţei internaţionale a instanţelor din România în soluţionarea cauzei ori al admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, iar în subsidiar, admiterea excepţiilor invocate în apel, referitoare la încălcarea limitelor efectului devolutiv prin apelul principal şi la inopozabilitatea sentinţei 1716/2022 publicate la 30.06.2022, pronunţate în dosar x/2019 al Tribunalului din Bologna, ori trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj, cu cheltuieli de judecată.

Prin motivele de recurs, recurenta a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 şi 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a susţinut că excepţia de necompetenţă generală a instanţelor din România a fost nelegal respinsă prin decizia recurată, cu încălcarea dispoziţiilor art. 31 din Convenţia CMR, care se impunea a fi coroborate cu prevederile art. 4 şi art. 28 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv art. 5 din Regulamentul 593/17 iunie 2008 privind Legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I).

Astfel, întrucât locul de livrare sau reşedinţa obişnuită a expeditorului nu sunt situate pe teritoriul României, nefiind îndeplinite condiţiile impuse de art. 5 din Regulamentul Roma I, recurenta consideră că litigiul nu putea fi soluţionat de instanţele din România, ci doar de cele din Italia.

În acelaşi timp, în prezenţa consensului părţilor asupra instanţelor de pe teritoriul Austriei, fiind activată clauza atributivă de competenţă cuprinsă în scrisoarea internaţională de trăsură, recurenta susţine că nu mai exista un drept de opţiune pentru una din instanţele prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. a) b din Convenţia CMR, în favoarea reclamantei.

În plus, recurenta afirmă că, prin soluţionarea greşită a excepţiei de necompetenţă, există o contradicţie cu privire la răspunderea pentru efectuarea transportului, între hotărârea pronunţată de instanţele din Italia şi cea din prezentul litigiu.

Un alt motiv de recurs invocat de recurentă priveşte soluţionarea greşită de către instanţa de apel a excepţiei încălcării limitelor efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Astfel, se arată că prin cererea de chemare în judecată s-a invocat ca temei de fapt al angajării răspunderii pârâtei, un transport internaţional rutier efectuat de un singur transportator, iar în drept, prevederile art. 17 din Convenţia CMR, în timp ce în apel s-a invocat existenţa unui transport succesiv şi un nou temei de drept, respectiv art. 37 lit. a) din Convenţia CMR.

Consideră recurenta că, pe de-o parte, prima instanţă a analizat cererea de chemare în judecată în limitele în care a fost învestită, fără a schimba temeiul juridic al acţiunii în condiţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., motivul respingerii pretenţiilor constând în inexistenţa culpei pârâtei în efectuarea transportului, iar pe de altă parte, că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că prevederile aplicabile transportului efectuat de un singur transportator s-ar corobora cu cele referitoare la transportul efectuat de transportatori succesivi, în realitate fiind vorba de tipuri de răspundere distincte.

O altă critică invocată de recurentă priveşte soluţionarea greşită excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cu argumentul că nu exista, la momentul formulării acţiunii, şi nici la cel al declarării ori soluţionării apelului, un drept de creanţă propriu şi actual al reclamantei, derivat din plata vreunei despăgubiri.

În ce priveşte hotărârea instanţei din Italia, depusă în apel, ce a oferit suportul teoretic al dreptului de regres, invocat pentru prima oară în calea de atac, recurenta arată că nu i-a conferit calitate procesuală activă reclamantei, faţă de culpa proprie a acesteia.

Pe de altă parte, recurenta invocă nevalabilitatea plăţii efectuate de reclamantă în temeiul hotărârii menţionate, raportat la prevederile art. 39 teza a II-a din Convenţia CMR, precum şi împrejurarea că plata a fost efectuată către primul Transportator, D. Spa., şi nu către asigurătorul E., cel care a suportat despăgubirea, ceea ce atestă, în opinia părţii, neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1384 alin. (1) din C. civ. şi art. 37 alin. (1) din Convenţia CMR.

În sfârşit, recurenta critică decizia din apel invocând greşita aplicare a prevederilor art. 31 alin. (2) şi art. 39 alin. (1) teza a II-a din Convenţia CMR, în soluţionarea excepţiei inopozabilităţii hotărârii pronunţate de Tribunalul de la Bologna, arătând că nu se poate stabili dacă cele două proceduri judiciare derulate în Italia şi România au vizat acelaşi contract de transport internaţional, iar societatea nu a fost informată legal asupra procesului din Italia şi nu a putut să intervină în acesta.

Totodată, se invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 17 alin. (1) şi art. 34 din Convenţia CMR, prevalându-se de argumentele expuse referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, precum şi a 37 alin. (1) din Convenţia CMR, arătându-se că hotărârea instanţelor din Italia a reţinut grava neîndeplinire de către reclamantă a obligaţiei de custodie a încărcăturii şi responsabilitatea pentru pierderea mărfurilor, împrejurări în care aceasta nu poate fi titulara unui drept de regres.

Intimata reclamantă A. a formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, reluând susţinerile din cererea de recurs.

Cauza a fost înregistrată la 26 iulie februarie 2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr, iar prin rezoluţia din 18 octombrie 2023 s-a fixat termen de judecată la 07 decembrie 2023.

D. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

În prezenta cauză, instanţele au fost învestite cu soluţionarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Convenţia CMR, art. 2208 şi art. 2224 din C. civ., prin care reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtelor B. S.R.L. şi C. S.A. la plata sumei de 85.327,20 Eur, pentru prejudiciul cauzat prin pierderea mărfii ce a făcut obiectul comenzii de transport x/09.03.2018.

Reţinând îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii contractuale a pârâtei B. S.R.L., plata de către reclamantă a despăgubirilor pentru pierderea mărfii, precum şi incidenţa prevederilor art. 37 alin. (1) lit. a) din Convenţia CMR, referitoare la condiţiile regresului, instanţa de apel a schimbat soluţia primei instanţe, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată şi obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 76.740,30 Eur, în echivalent RON la data plăţii, cu titlul de despăgubire.

Prin recursul declarat, societatea reclamantă a criticat decizia curţii de apel susţinând, în esenţă, că aceasta a fost dată cu încălcarea normelor referitoare la competenţa internaţională a instanţelor române (art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.), cu depăşirea limitelor devoluţiunii în apel în raport cu ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, respectiv cu soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), precum şi cu nesocotirea unor norme de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), cu referire la art. 31 alin. (2), art. 39 alin. (1) teza a II-a, art. 17 alin. (1), art. 34 şi art. 37 alin. (1) lit. a) din Convenţia CMR la care România a aderat în baza Decretului nr. 451/1972.

Relevante în analiza temeiniciei motivelor de recurs invocate, sunt următoarele împrejurări de fapt, stabilite de instanţa de apel în baza probatoriului administrat şi care nu pot fi reevaluate, ţinând cont de limitele în care se exercită controlul de legalitate în faţa instanţei de recurs:

Raportul juridic dedus judecăţii în prezentul dosar s-a născut din comanda de transport x/09.03.2018 emisă de reclamanta A., societate austriacă, în calitate de transportator, către pârâta B. S.R.L., în calitate de transportator succesiv, şi din scrisoarea de transport internaţional CMR V-2326/2018/04.

În cuprinsul comenzii de transport se regăseşte menţiunea "Sediul instanţei competente este în toate cazurile Kufstein".

Părţi ale contractului de transport rutier executat în mod succesiv de către mai mulţi transportatori rutieri, conform scrisorii de transport internaţional CMR V-2326/2018/04, au fost D. SPA (prim transportator pe teritoriul Italiei), reclamanta A. (transportator subcontractant) şi pârâta B. S.R.L. (transportator efectiv pe ruta Italia - Marea Britanie).

Valoarea prejudiciului cauzat proprietarului mărfii, F. SPA, prin sustragerea acesteia, în cuantum de 76.794,30 Eur, a fost achitată de societatea de asigurare E..

Pe rolul Tribunalului din Bologna a fost înregistrată, ulterior sesizării instanţelor române cu prezentul dosar, cauza x/2019, în cadrul căreia D. SPA a chemat-o în judecată pe reclamanta A., pentru a acoperi prejudiciul ce i se pretindea celei dintâi de către societatea de asigurare care a plătit valoarea mărfurilor sustrase.

Prin sentinţa nr. 1716/2022 publicată la 30.06.2022, reclamanta a fost obligată la plata către societatea D. SPA a sumei de 76.794,30 Eur, cu titlul de despăgubire, iar la data de 14.10.2022 a efectuat plata sumei datorate.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., pârâta susţine că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 31 din Convenţia CMR coroborate cu cele cuprinse în art. 5 din Regulamentul 593/17 iunie 2008 (Roma I).

În esenţă, pârâta consideră că litigiul trebuia soluţionat, după caz, de instanţele din Austria, în temeiul clauzei atributive de competenţă incluse în comanda de transport, sau de cele din Italia, în absenţa îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 5 din Regulamentul Roma I, locul de încărcare/livrare ori reşedinţa obişnuită a expeditorului nefiind situate pe teritoriul ţării unde se află reşedinţa obişnuită a transportatorului.

Motivul de recurs nu este întemeiat.

Este necontestat faptul că raportul juridic dedus judecăţii cade sub incidenţa prevederilor Convenţiei din 19 mai 1956 referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (CMR), întrucât locul primirii mărfii şi cel prevăzut pentru eliberare sunt situate în două ţări diferite, dintre care cel puţin una este ţara contractantă.

Potrivit art. 31 din Convenţie, "Pentru toate litigiile decurgând din transporturile supuse prezentei convenţii, reclamantul poate să sesizeze, în afara organelor de jurisdicţie ale ţărilor contractante, desemnate de comun acord de către părţi, organele de jurisdicţie din ţara pe teritoriul căreia:

a) se afla reşedinţa obişnuită a pîrîtului, sediul sau principal sau sucursala ori agenţia prin intermediul căreia contractul de transport a fost încheiat;..."

Faţă de dispoziţia legală enunţată, reţinând că sediul pârâtei, parte a contractului de transport internaţional pe care se fundamentează pretenţiile deduse judecăţii, se află în circumscripţia teritorială a Tribunalului Maramureş, în mod corect acesta a reţinut competenţa sa de soluţionare a cauzei în primă instanţă, decizia în acelaşi sens a instanţei de apel fiind aşadar legală.

Susţinerea pârâtei, în sensul că dreptul de opţiune al reclamantului pentru una din instanţele prevăzute la lit. a) şi b) ale art. 31 din Convenţia CMR ar fi înlăturat de clauza atributivă de competenţă inclusă în contract, este contrazisă de norma legală enunţată, al cărei conţinut este clar şi neîndoienic.

În ce priveşte referirea la prevederile Regulamentului Roma I, Înalta Curte arată că nu poate fi avută în vedere, întrucât acest act nu reglementează competenţa în materia litigiilor cu elemente de extraneitate, ci, aşa cum arată şi denumirea sa, legea materială aplicabilă obligaţiilor contractuale.

Actul comunitar care reglementează competenţa este Regulamentul 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, ale cărui dispoziţii sunt înlăturate, în materia specială a contractului de transport internaţional de mărfuri pe şosele, de prevederile Convenţiei CMR, în temeiul art. 71 din Regulament.

De altfel, chiar aplicând norma generală de competenţă prevăzută la art. 4 din Regulament, competenţa de soluţionare a cauzei ar fi revenit tot instanţei de la sediul pârâtei, astfel încât nu s-ar putea susţine că norma specială inclusă la art. 31 din Convenţia CMR ar intra în conflict cu principiile pe care se întemeiază cooperarea judiciară în materie civilă şi comercială în cadrul Uniunii.

Pe de altă parte, argumentul întemeiat pe o pretinsă contrarietate între hotărârea pronunţată de instanţa din Italia şi cea atacată prin prezentul recurs, care ar decurge din respingerea excepţiei necompetenţei internaţionale a instanţelor române, nu numai că se întemeiază pe o premisă falsă, neexistând nicio contrarietate între hotărârile menţionate, ce analizează raporturi juridice distincte născute între transportatori succesivi, dar nici nu este relevant din perspectiva motivului de recurs invocat, întrucât verificarea temeiniciei acestuia se face prin raportare la normele de competenţă incidente în privinţa raportului juridic litigios, care, în cazul de faţă, au fost corect aplicate de instanţa de prim control judiciar.

Un alt motiv de recurs, care va fi analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât priveşte încălcarea unor reguli de procedură, se referă la depăşirea limitelor devoluţiunii în apel, în raport cu ceea ce s-a suspus judecăţii la prima instanţă.

Astfel, se susţine de către recurenta pârâtă că în apel a avut loc o schimbare a temeiurilor de fapt şi a celui de drept invocate în cererea de chemare în judecată, cu încălcarea art. 478 C. proc. civ.

Verificând temeinicia acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată că situaţia de fapt care a fundamentat solicitarea reclamantei de angajare a răspunderii contractuale a pârâtei, astfel cum a fost redată în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a privit un transport internaţional de mărfuri, executat în mod succesiv de mai mulţi transportatori rutieri, în derularea căruia marfa predată pentru transport s-a pierdut în timp ce se afla în custodia pârâtei.

S-a făcut referire în cuprinsul acţiunii la reclamaţia privind dauna generată de furt primită de reclamantă - transportator subcontractant, de la primul transportator, D. SPA, şi s-au arătat considerentele pentru care aceasta considera că răspunzătoare pentru acoperirea prejudiciului este pârâta, în calitatea sa de transportator efectiv pe ruta Italia - Marea Britanie.

Ulterior, prin adresa din 14.02.2020, prima instanţă a fost încunoştinţată cu privire la înregistrarea pe rolul Tribunalului din Bologna a cauzei nr. x/2019, în cadrul căreia D. SPA sa fost chemată să plătească valoarea mărfurilor sustrase, de către asigurătorul E. şi, la rândul său, s-a îndreptat cu acţiune în regres împotriva reclamantei din prezentul dosar.

Pe baza situaţiei de fapt calificate juridic prin cererea de chemare în judecată, prima instanţă a identificat în mod corect, în virtutea rolului conferit judecătorului de art. 22 coroborat cu art. 152 C. proc. civ., incidenţa în cauză a prevederilor art. 34 din Convenţia CMR, referitoare la transportul executat în mod succesiv de către mai mulţi transportatori, cum de altfel a şi solicitat pârâta prin întâmpinare (a se vedea pag. 5 a întâmpinării).

Motivul respingerii acţiunii a fost acela că reclamanta nu a dovedit plata despăgubirii în sensul prevăzut de art. 37 alin. (1) lit. a) din Convenţia CMR, astfel că nu este titulara acţiunii în regres împotriva societăţii pârâte şi, ca atare, nu poate obţine obligarea acesteia la plata despăgubirilor solicitate.

Prin apelul declarat, pârâta a criticat această concluzie, întemeindu-se pe înscrisul nou reprezentat de sentinţa 1716/2022 publicată la 30.06.2022, pronunţată în dosarul x/2019 al Tribunalului din Bologna, prin care a fost obligată la plata către D. SPA a sumei de 76.794,30 Eur plus dobânzi şi cheltuieli de judecată, sumă pe care partea a achitat-o la data de 14.10.2022.

Reiese aşadar că în faţa instanţei de apel nu a avut loc o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, motivele noi arătate prin cererea de apel, în limitele permise de dispoziţiile art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ., fiind justificate de necesitatea combaterii considerentelor care au determinat respingerea cererii de către prima instanţă.

Argumentele recurentei întemeiate pe natura juridică diferită a răspunderii cărăuşului după cum este vorba de un transport executat de un singur transportator sau de unul executat de mai mulţi transportatori, sunt nerelevante, de vreme ce motivarea în fapt a cererii permitea decelarea atât a tipului de transport efectuat în cauză, cât şi a fundamentului pretenţiilor formulate, chiar şi în absenţa invocării prevederilor art. 34 sau art. 37 alin. 1it. a din Convenţia CMR.

Motivul de recurs ce priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ. în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, ce va fi analizat prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este neîntemeiat.

Potrivit art. 36 C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

În cauza de faţă, ce are ca obiect o acţiune personală, reclamanta este parte în raportul juridic născut din contractul de transport internaţional pe care se fundamentează pretenţiile deduse judecăţii, astfel încât are calitate procesuală activă pentru formularea cererii de chemare în judecată.

Argumentele recurentei, întemeiate pe inexistenţa unui drept de creanţă actual al intimatei la momentul formulării cererii de chemare în judecată ori al declarării apelului, respectiv pe culpa proprie a intimatei pentru pierderea mărfii ce a făcut obiectul transportului, consfinţită de instanţa străină, reprezintă chestiuni care interesează fondul pretenţiilor, şi nu legitimarea procesuală activă, astfel cum în mod corect a stabilit instanţa de apel.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 31 alin. (2), art. 39 alin. (1) teza a II-a, art. 17 alin. (1), art. 34 şi art. 37 alin. (1) lit. a) din Convenţia CMR la care România a aderat în baza Decretului nr. 451/1972.

Astfel, recurenta susţine că, în analiza excepţiei inopozabilităţii sentinţei 1716/2022 publicate la 30.06.2022 şi pronunţate în dosarul x/2019 al Tribunalului din Bologna, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 31 alin. (2) şi art. 39 alin. (1) teza a II-a din Convenţia CMR, argumentul în acest sens fiind acela că nu a fost informată legal asupra procesului şi nu a avut posibilitatea să intervină.

Lecturând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a arătat expres că nu poate da prevalenţă celor statuate de instanţa străină, faţă de neparticiparea pârâtei la acea procedură, însă va lua considerare hotărârea ca înscris probator, relevant din perspectiva admiterii cererii formulate de D. SPA împotriva reclamantei şi a obligării acesteia din urmă la plata sumei de 76.794,30 Eur, cu titlul de despăgubiri.

În acelaşi timp, instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor administrate, că pârâta avea cunoştinţă despre existenţa procesului din Italia şi nu a făcut dovada unor cereri adresate Tribunalului din Bologna, pentru a se putea reţine că posibilitatea sa de intervenţie în litigiul respectiv ar fi fost exclusă sau limitată în vreun fel.

Faţă de această situaţie, reţinând că hotărârea judecătorească este opozabilă oricărei terţe persoane, atâta timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară, conform art. 435 C. proc. civ., precum şi faptul că statuările instanţei de apel asupra situaţiei de fapt, raportat la probele administrate, nu pot fi cenzurate în recurs, Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine o aplicare greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 39 alin. (1) teza a II-a din Convenţia CMR, potrivit cărora "transportatorul împotriva căruia se exercită un regres potrivit prevederilor art. 37 şi 38 nu poate contesta valabilitatea plăţii efectuate de către transportatorul care exercită regresul, dacă despăgubirea a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, cu condiţia să fi fost informat legal asupra procesului şi să fi avut posibilitatea să intervină ".

În ce priveşte pretinsa încălcare a art. 31 alin. (2) din Convenţia CMR, referitor la litispendenţă, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută, de vreme ce instanţa română a fost prima sesizată, iar cele două litigii derulate în paralel au privit alte părţi ale aceluiaşi contract de transport.

Un alt motiv de recurs, pe care recurenta îl subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 17 alin. (1), art. 34 şi art. 37 lit. a) din Convenţia CMR, cu argumentul că prejudiciul cauzat prin sustragerea mărfii nu a fost acoperit de reclamantă, ci de asigurătorul proprietarului mărfii, respectiv că vinovăţia pentru pierderea mărfii incumbă reclamantei înseşi.

Se constată că, deşi formal se invocă greşita aplicare a unor dispoziţii de drept material care reglementează răspunderea transportatorului şi condiţiile regresului în cazul transportului executat de către mai mulţi transportatori, recurenta urmăreşte în realitate reinterpretarea probatoriului şi schimbarea situaţiei de fapt, ceea ce nu îi este permis instanţei de recurs, ţinând cont de împrejurarea că instanţa de apel are plenitudine de apreciere cu privire la probatoriul administrat şi de limitele în care se exercită controlul de legalitate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă de cele anterior expuse, reţinând netemeinicia motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv factura fiscală nr. x/13.11.2023 emisă de Cabinet de Avocat G. şi extras de cont din 16.11.2023 emis de H..

Reţinând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului şi în raport de solicitarea intimatei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 5.500 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 189/2023 din 3 aprilie 2023 şi a încheierii de şedinţă din 6 februarie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante A. suma de 5.500 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2023.