Auction bidder ordered to pay price shortfall and resale costs after defaulting in insolvency liquidation sale.

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 28 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei B., a solicitat obligarea pârâtului C. la plata integrală şi imediată a creanţei certe, lichide şi exigibile, în cuantum total de 841.789,5 RON, compusă din suma de 839.777,58 RON cu titlu de diferenţă de preţ pentru adjudecarea bunurilor şi suma de 2.012,27 RON cu titlu de cheltuieli efectuate pentru cea de-a doua vânzare, la care urmează să se adauge dobânda legală până la data achitării integrale a debitului.

În drept, a invocat prevederile art. 1164, 1170, 1270, 1272, 1516 şi 1530 C. civ., art. 149 din Legea nr. 85/2006 şi art. 770 din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2470 din 08.12.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, cererea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei sentinţe reclamanta A., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei B., a declarat apel, solicitând admiterea acestuia cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 210/A din 13 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul reclamantei, fiind schimbată sentinţa atacată, în sensul admiterii acţiunii şi obligarea pârâtului la plata sumei de 841.789,50 RON, la care se adaugă dobânda legală începând cu data pronunţării hotărârii şi până la plata efectivă.

3. Împotriva acestei decizii, pârâtul C. a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivare pârâtul a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material.

În acest sens, recurentul a arătat că faţă de prevederile art. 25 lit. i) din Legea nr. 85/2006, vânzarea bunurilor la licitaţie se face în conformitate cu această lege şi nu cu dispoziţiile C. proc. civ.. De asemenea, instanţa de apel a indicat art. 149 din Legea nr. 85/2006, care prevede că legea menţionată se completează, în măsura compatibilităţii, cu C. proc. civ. şi C. civ., însă în cauză aceste acte normative nu sunt compatibile cu procedura insolvenţei.

Potrivit recurentului, relaţiile contractuale dintre adjudecatar şi reclamantă sunt reglementate de Regulamentul privind procedura de valorificare a activelor aflate în patrimoniul B., care, la art. 9 alin. (5), prevede că garanţia constituită sau depusă pentru participarea la licitaţie, împreună cu toate celelalte sume plătite de către adjudecatari, va fi reţinută cu titlu de daune-interese în situaţia în care adjudecatarul nu-şi respectă integral obligaţiile asumate prin procesul-verbal de licitaţie.

De asemenea, s-a susţinut că regulamentul stabileşte că vânzarea se face conform dispoziţiilor art. 116 şi 117 din Legea nr. 85/2006, fără ca acestea să fie completate cu prevederile C. proc. civ. privind vânzarea la licitaţie publică efectuată de executorii judecătoreşti în procedura de executare silită. Prin urmare, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 771 C. proc. civ.

În opinia recurentului, lichidatorul judiciar a prevăzut în regulament clauze penale, la art. 5 lit. g) şi la art. 9 alin. (5), potrivit cărora în situaţia în care adjudecatarul nu-şi respectă integral obligaţiile asumate prin procesul-verbal de licitaţie, garanţia constituită, împreună cu toate sumele plătite de acesta, vor fi reţinute cu titlu de daune-interese.

Se menţionează că lichidatorul judiciar a prevăzut în procesul-verbal de licitaţie ce se întâmplă în situaţia în care nu se achită suma la care a fost adjudecat bunul, respectiv că licitaţia se va anula, urmând ca adjudecatarul să piardă garanţia.

Instanţa de apel a indicat ca fiind aplicabile dispoziţiile Regulamentului Regulamentului (CE) 1346/2000 referitor la procedurile de insolvenţă, fără însă a indica articolul privind aplicabilitatea C. proc. civ. la vânzarea la licitaţie a bunurilor debitorilor aflaţi în insolvenţă.

Recurentul susţine că instanţa de apel a analizat apelul prin prisma dispoziţiilor art. 771 Cod procedură civilă, deşi apelanta a indicat, ca şi temei legal, art. 770 din acelaşi cod, astfel că instanţa ar fi trebuit să ceară lămuriri apelantului sau să respingă apelul ca neîntemeiat.

În continuare, recurentul a menţionat că instanţa de apel a aplicat greşit şi normele legale asupra situaţiei privind cuantumul pretenţiilor reclamantei, fiind incidente motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 Cod procedură civilă.

Astfel, din calculul efectuat rezultă suma de 751.414,02 RON, iar instanţa de apel, deşi nu era mandatată să facă acest lucru şi nu a fost învestită să calculeze şi cheltuielile de organizare ale unei noi licitaţii, a recalculat pretenţiile şi a mai adăugat suma de 2.012,27 RON. Nu în ultimul rând, instanţa nu a scăzut din pretinsa datorie suma de 2.500 RON, pe care recurentul a plătit-o cu titlu de garanţie.

La data de 3 mai 2023 recurentul a formulat cerere de ajutor public judiciar pentru plata taxei judiciare de timbru, care a fost respinsă, prin încheierea din 15 iunie 2023. Împotriva acestei încheieri recurentul a formulat cerere de reexaminare, care de asemenea a fost respinsă, prin încheierea din 26 septembrie 2023.

La data de 25 mai 2023 intimata A., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei B., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

La 10 iunie 2023 recurentul a depus răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor intimatei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la 20 aprilie 2024, iar prin rezoluţia din 12 iunie 2023 s-a fixat termen de judecată la 5 octombrie 2023.

Prin încheierea din 5 octombrie 2023 pricina a fost amânată la 7 decembrie 2023, pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului recurentului-pârât şi pentru ca acesta din urmă să achite taxa judiciară de timbru în sumă de 6.011,45 RON, obligaţie pe care şi-a îndeplinit-o la termenul de astăzi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte relevă faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună acestei instanţe examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar potrivit art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din acelaşi cod, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de acest articol.

În esenţă, prin recursul declarat pârâtul a criticat decizia curţii de apel susţinând, pe de o parte, că prin aceasta instanţa a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.), iar pe de altă parte, că au fost încălcate norme de drept material (pct. 8 al alin. (1) al aceluiaşi text), cu referire la art. 25 lit. i), art. 116 şi 117, raportate la Regulamentul privind procedura de valorificare a activelor B., şi art. 149 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei (aplicabilă în speţă, raportat la data deschiderii acestei proceduri judiciare faţă de asociaţia debitoare), respectiv art. 771 din C. proc. civ. (forma după a doua republicare).

Motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, nu este fondat. Aceste dispoziţii constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, adică motivul de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, altele decât cele prevăzute la pct. 1 - 4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Recurentul consideră, raportându-se la alin. (2) al art. 476 din C. proc. civ., că incidenţa acestui motiv de casare ar fi atrasă de împrejurarea că prima instanţă de control judiciar a aplicat greşit normele legale asupra situaţiei privind cuantumul pretenţiilor reclamantei, în condiţiile în care din calculul efectuat rezultă suma de 751.414,02 RON (la prima licitaţie bunurile debitoarei au fost adjudecate de pârât pentru suma de 194.649,80 euro, iar la a doua licitaţie adjudecarea s-a făcut pentru suma de 41.300 euro, diferenţa de 153.349,80 euro, la cursul de schimb de 1 euro = 4,9 RON, reprezentând echivalentul în moneda naţională al acestei sume în valută), iar instanţa, deşi nu a fost mandatată să calculeze şi cheltuielile de organizare a unei noi licitaţii, a adăugat suma de 2.012,27 RON, omiţând, totodată, să scadă garanţia de participare la licitaţie, în valoare de 2.500 RON, care a fost achitată de pârât.

Afirmaţiile recurentului nu pot fi primite, pe de o parte, întrucât alin. (2) al art. 476 din C. proc. civ.. nu este incident în speţă, astfel că nu se susţine încălcarea lui de către instanţa de apel.

Este real că norma anterior evocată statuează că, "În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă". Însă, în prezenta cauză, apelul declarat de lichidatorul judidicar împotriva sentinţei tribunalului a fost unul motivat, iar curtea de apel, la pronunţarea deciziei recurate, a analizat şi găsit ca fiind întemeiate criticile reclamantului-apelant.

Pe de altă altă parte, aşa cum rezultă fără echivoc din cuprinsul cererilor lichidatorului judiciar, acesta, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de totale de 841.789,50 RON, care se compune din suma de 839.777,58 RON, reprezentând diferenţă de preţ de adjudecare, şi suma de 2.012,27 RON, reprezentând cheltuielile efectuate pentru cea de-a doua vânzare (practicianul în insolvenţă precizând expres că toate costurile generate de reluarea organizării licitaţiilor, respectiv publicitatea anunţurilor privind şedinţele de licitaţie în lunile martie, mai şi iunie 2018, se ridică la valoarea de 2.012,27 RON), la care se aduagă dobânda legală calculată până la data achitării integrale a debitului.

În atare situaţie, nici nemulţumirile recurentului referitoare la nededucerea sumei de 2.500 RON achitate de acesta cu titlu de garanţie de participare nu sunt justificate, motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al alin. (1) al art. 488 din Codul de procedură civilă fiind nefondat.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi primită.

Încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greşită unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Dacă interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi/sau de apel.

Astfel, recurentul în mod neîntemeiat susţine că instanţa de apel, deşi a reţinut incidenţa Regulamentului (CE) 1346/2000 referitor la procedurile de insolvenţă, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000, nu a indicat vreun articol care ar fi aplicabil în speţă, iar din lecturarea acestui regulament european nu reiese aplicabilitatea C. proc. civ. la vânzarea la licitaţie a bunurilor celor aflaţi în insolvenţă.

În realitate, singura referinţă a curţii de apel la acest instrument juridic de aplicabilitate directă la nivelul tuturor statelor membre a fost făcută doar ca urmare a citării cuprinsului art. 149 din Legea nr. 85/2006, modificată, potrivit căruia "Dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale C. proc. civ., C. civ., Codului comercial şi ale Regulamentului (CE) 1346/2000 referitor la procedurile de insolvenţă, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000".

De fapt, argumentaţia curţii a avut în vedere două elemente principale: a) primul vizează completarea reglementării speciale date de Legea insolvenţei cu normele din C. proc. civ., recte alin. (3) al art. 771, coroborat cu art. 1349 şi următ. din C. civ. (care vizează instituţia răspunderii civile delictuale); b) al doilea element priveşte concluzia instanţei de apel în legătură cu prejudiciul a cărui acoperire a solicitat-o lichidatorul judiciar (diferenţa dintre preţul licitat de pârât - 900.450 RON, echivalentul sumei de 194.649,80 euro - şi mai apoi neachitat, şi preţul pentru care, la o licitaţie ulterioară, au fost adjudecate aceleaşi bunuri aparţinând debitorului insolvent - 41.300 euro, la care se adaugă suma de 2.012,27 RON, reprezentând cheltuielile efectuate în vederea efectuării noii licitaţi).

O altă critică a recurentului, subsumată aceluiaşi motiv de casare, vizează greşita aplicare a art. 149 din Legea nr. 85/2006, modificată, în sensul că dispoziţiile art. 771 din C. proc. civ. nu sunt compatibile cu procedura insolvenţei şi, în consecinţă, în mod nelegal instanţa de apel a pronunţat decizia atacată întemeindu-se pe o normă care nu este aplicabilă speţei pendinte.

În raport de această argumentare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, şi nu a celui indicat de recurent, întrucât se invocă aplicarea greşită a unei norme de drept procesual, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Astfel privită, critica nu este întemeiată, pentru că în mod legal prima instanţă de control judiciar a reţinut că, raportat la norma de trimitere din cuprinsul art. 149 din Legea nr. 85/2006, modificată, prevederile art. 771 alin. (3) din C. proc. civ. sunt compatibile cu procedura insolvenţei, simpla citare disparată a unor texte din Legea nr. 85/2006 neputând determina concluzia contrară.

Este real că, art. 25 lit. i) din acest din urmă act normativ prevede că una dintre principalele atribuţii ale lichidatorului judiciar este vânzarea bunurilor din averea debitorului, în conformitate cu prevederile Legii insolvenţei, iar art. 116 şi 117 reglementează modul în care are loc lichidarea averii falitului, sens în care se arată că respectiva activitate a practicianului se desfăşoară sub controlul judecătorului-sindic, pentru maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul urmând să facă toate demersurile de expunere pe piaţă, într-o formă adecvată, a acestora, cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea debitorului.

De asemenea, legiuitorul a stabilit că bunurile vor putea fi vândute în bloc - ca ansamblu în stare de funcţionare - sau individual, metoda de vânzare, respectiv licitaţie publică, negociere directă sau o combinaţie a celor două, urmând să fie aprobată de adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului. Lichidatorul va prezenta adunării generale a creditorilor şi regulamentul de vânzare corespunzător modalităţii de vânzare pentru care optează.

Nu în ultimul rând, legea specială prevede că lichidatorul va prezenta comitetului creditorilor un raport care va cuprinde evaluarea bunurilor şi metoda de valorificare a acestora şi în care se va preciza dacă vânzarea se va face în bloc sau individual ori o combinaţie a acestora, prin licitaţie publică sau negociere directă sau prin ambele metode, iar în cazul în care se propune vânzarea în bloc prin negociere directă, lichidatorul va putea propune, în baza ofertelor primite, începerea negocierii cu unul sau mai mulţi cumpărători identificaţi, cu precizarea condiţiilor de plată şi a preţului minim de pornire a negocierii, care nu poate fi inferior preţului de evaluare. Mai apoi, lichidatorul va convoca adunarea generală a creditorilor în termen de maximum 20 de zile de la data şedinţei comitetului creditorilor, înştiinţându-i pe creditori despre posibilitatea studierii raportului şi a procesului-verbal al şedinţei comitetului creditorilor privind raportul.

Prima instanţă de control judiciar a reţinut în mod corect că simpla împrejurare că potrivit alin. (5) al art. 9 din Regulamentul privind procedura de valorificare a activelor aflate în patrimoniul B., garanţia constituită sau depusă pentru participarea la licitaţie, împreună cu toate celelalte sume plătite de către adjudecatari, va fi reţinută cu titlu de daune-interese, în situaţia în care adjudecatarul nu-şi respectă integral obligaţiile asumate prin procesul-verbal de licitaţie şi că lit. g) a art. 5 din acelaşi regulament prevede că în situaţia în care licitantul adjudecatar nu achită preţul prevăzut în procesul-verbal de licitaţie, în termenul stabilit prin regulament, garanţia de participare la licitaţie nu va fi restituită, aceasta rămânând în contul unic al debitoarei şi se vor face aplicabile în acest caz şi prevederile de la lit. f), nu poate determina concluzia că alin. (3) al art. 771 din C. proc. civ. nu este aplicabil în speţă.

Din analiza integrată a Legii insolvenţei, a Regulamentului de vânzare şi a C. proc. civ., cu referire la Secţiunea a 2-a - Procedura urmăririi mobiliare, din Cartea a V-a - Despre executarea silită, rezultă fără niciun dubiu că prevederile alin. (3) al art. 771 (indicarea art. 770 de către lichidatorul judiciar având loc din eroare, cel mai probabil pentru că practicianul s-a referit la forma C. proc. civ.. anterioară republicării care a avut loc în temeiul art. XIV din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, publicată în M. Of. nr. 753 din 16 octombrie 2014) sunt perfect compatibile cu prevederile Legii nr. 85/2006, modificată.

Or, textul analizat statuează ritos că dacă preţul sau, după caz, diferenţa de preţ nu se va depune ulterior, se va relua licitaţia ori, după caz, o altă modalitate de valorificare a bunului, la acelaşi termen sau la un alt termen, pentru care se vor împlini formalităţile de publicitate, iar primul adjudecatar va fi răspunzător atât de scăderea preţului obţinut la a doua vânzare, cât şi de cheltuielile făcute pentru aceasta.

Pentru valabilitatea construcţiei unui raţionament juridic şi, implicit, pentru corecta soluţionare a unei probleme de compatibilitate în drept, unitatea logică a interpretării normelor legale este esenţială, întrucât o soluţie juridică nu poate fi descrisă prin două componente care se contrazic ori se exclud reciproc.

Este unanim recunoscut în literatura de specialitate că normele de procedură civilă se aplică şi în acele materii ale dreptului civil care nu conţin reglementări procedurale specifice, concluzia că procedura civilă reprezintă dreptul comun în materie civilă fiind susţinută de art. 2 din C. proc. civ.:

"(1) Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. (2) De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare".

Prin urmare, ori de câte ori o lege specială (aşa cum este şi Legea nr. 85/2006) în materie civilă nu prevede norme derogatorii proprii de la dispoziţiile Codului de procedură civilă în privinţa procedurii de soluţionare şi de executare silită (procedura falimentului fiind, în cele din urmă, o procedură de executare colectivă, iar Legea insolvenţei nu cuprinde nicio normă de excludere în această privinţă) a raporturilor juridice pe care le reglementează, se va recurge, în consecinţă, la normele corespunzătoare din cadrul acestui cod.

Din contră, prevederile art. 149 din Legea nr. 85/2006, modificată, stabilesc că, în ipoteza în care nu există dispoziţii derogatorii pe care norma juridică de referinţă le-ar conţine sau dacă o astfel de normă nu este ea însăşi incompatibilă cu aplicarea dreptului comun, procedura civilă devine incidentă.

În ultim argument în susţinerea aplicării corecte de către instanţa de apel a dispoziţiilor normei de trimitere îl reprezintă faptul că regulile specifice ale procedurii insolvenţei necesită o aplicare riguroasă a principiilor procedurii civile, deoarece o astfel de completare aduce un plus de valoare însuşi scopului procedurii concursuale, clar definit în art. 2 din legea-cadru - "Scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă" -, iar acest lucru este cel mai evident în cazul valorificărilor în procedura de faliment.

Tocmai de aceea, Înalta Curte reaminteşte faptul că materia insolvenţei este o componentă de bază a oricărei economii de piaţă funcţionale (a se vedea şi art. 135 din Constituţia României), creând mecanismele concrete de remediu ale unei stări de dificultate financiară şi/sau economică, iar intervenţia legiuitorului este una graduală, în funcţie de gravitatea stării de insolvenţă, definită ca fiind acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile.

În consecinţă, unul dintre cele mai importante criterii în funcţie de care trebuie soluţionată problema compatibilităţii este cel al prevalenţei componentei economice, care este determinată chiar de scopul Legii nr. 85/2006, modificată, la care am făcut referire mai sus, şi prin raportare la care aplicabilitatea, în completare, a normelor Cărţii a V-a a C. proc. civ. nu poate fi pusă la îndoială.

Ca atare, sunt profund incorecte şi nesusţinute legal afirmaţiile recurentului în sensul că prin inserarea art. 5 lit. g) şi a) art. 9 alin. (5) în Regulamentul de vânzare, pentru neachitarea diferenţei dintre valoarea garanţiei de participare la licitaţie şi suma pentru care a fost declarat câştigător al licitaţiei, pârâtul, în calitate de adjudecatar, nu poate fi obligat la plata niciunei sume suplimentare, de vreme ce dispoziţiile din C. proc. civ., care se aplică în completarea prevederilor Legii nr. 85/2006, modificată, nefiind incompatibile cu procedura insolvenţei, stabilesc fără echivoc care sunt sumele pentru care primul adjudecatar poate fi declarat răspunzător, şi anume: a) scăderea preţului obţinut la a doua vânzare; b) cheltuielile făcute pentru această a doua procedură de valorificare.

Prin urmare, judicios a reţinut instanţa de apel că prevederile Regulamentului privind procedura de valorificare a activelor aflate în patrimoniul B. trebuie înţelese în sensul că şi dacă bunul adjudecat de către un licitator care mai apoi nu înţelege să depună întregul preţ, în numerar ori cu ordin de plată sau orice alt instrument legal de plată, în termenul stabilit prin regulament sau, eventual, acceptat de creditori, va fi ulterior valorificat la o valoarea mai mare decât cea oferită de primul adjudecatar, acesta din urmă nu poate solicita restituirea în tot sau în parte a garanţiei, care se va reţine de către lichidatorul judiciar în contul unic al debitorului, cu titlu de daune-interese, fără ca prin aceasta să fie înlăturată obligaţia de reparare integrală a prejudiciului, în măsura în care se face dovada tuturor elementelor răspunderii civile.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 210/A din 13 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2023.