Contractual sale breach and price difference: Defendant's appeal dismissed, Plaintiff's appeal allowed and decision quashed and remanded

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2023

Asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 27 octombrie 2020, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei 198.545,79 USD, echivalent în RON la data plăţii, la care se adaugă penalităţi în cuantum de 0.03% calculate din data de 01.10.2020 şi până la data plăţii integrale a debitului principal şi, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aplicate debitului principal, calculate din 01.10.2020 şi până la data plăţii integrale a debitului principal.

La data de 26 ianuarie 2021, reclamanta a formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a suplimentat capetele de cerere indicate prin cererea introductivă cu două capete de cerere noi constând în:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 1.684.052,52 RON reprezentând prejudiciu compus din diferenţa dintre preţul de achiziţie de pe piaţă a mărfii pentru înlocuirea mărfii nelivrate de către pârâtă şi preţul convenit prin contractul încheiat cu pârâta;

- obligarea pârâtei la plata de penalităţi în cuantum de 0.03%/zi de întârziere aplicate la suma de 1.684.052,52 RON, calculate din data de 04.12.2020 şi până la data plăţii integrale a debitului principal şi, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aplicate debitului principal, calculate din data de 04.12.2020 şi până la data plăţii integrale a debitului.

Prin sentinţa civilă nr. 2601 din 26.10.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată şi modificată, formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei sentinţe reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat anularea sau schimbarea hotărârii, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 403/A/2023 din 15 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă excepţia de netimbrare invocată de intimată, ca neîntemeiată.

A fost admis apelul declarat de reclamantă şi a fost schimbată sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.554.141,34 RON, reprezentând diferenţă dintre preţul de achiziţie al mărfii şi preţul convenit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 25.06.2020, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă debitului principal, calculate conform art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011 de la data de 04.12.2020 şi până la data plăţii efective. Au fost respinse, în rest, pretenţiile ca neîntemeiate.

Totodată, a fost obligată intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 57.403,88 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (în primă instanţă şi în apel).

3. Împotriva acestei decizii, atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâta B. S.R.L. au declarat recurs.

Prin recursul declarat de pârâta B. S.R.L. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea deciziei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar, în subsidiar, instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că a fost încălcat dublul grad de jurisdicţie prin neaplicarea dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Prin cererea de apel reclamanta a solicitat anularea sentinţei pentru nemotivare şi pentru încălcarea principiului contradictorialităţii procesului civil, fapt ce echivalează cu solicitarea de rejudecare a cauzei de prima instanţă.

În continuare, a susţinut nemotivarea sentinţei pronunţate de prima instanţă şi încălcarea de către aceasta a principiului contradictorialităţii procesului civil.

Prin urmare, a arătat că în mod nelegal instanţa de apel nu a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe întrucât erau incidente cauze de anulare a sentinţei.

Mai arată recurenta că instanţa de apel, deşi a înlăturat considerentele primei instanţe privind încetarea contractului prin ajungerea la termen, nu s-a pronunţat cu privire la încălcarea principiului contradictorialităţii. Recurenta-pârâtă a invocat în acest sens jurisprudenţa naţională, respectiv decizia nr. 1483/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Comercială, pronunţată în dosarul nr. x/2006, şi decizia nr. 2610 din data de 4 iunie 2014 a aceleiaşi instanţe.

Se mai susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 470 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât ar fi trebuit admisă excepţia netimbrării apelului având în vedere că până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel nu a fost achitată taxa judiciară de timbru.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a apreciat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1552 C. civ.

Potrivit recurentei contractul nr. x din 25.06.2020 este un veritabil contract de vânzare-cumpărare în cadrul căruia părţile au stabilit perioada de livrare între 01.09-30.09.2020, iar livrarea se putea face la opţiunea cumpărătorului în mai multe locaţii.

Or, din modalitatea de formulare a clauzelor, care reprezintă voinţa concordantă a părţilor, cât şi din natura contractului, rezultă că data de 30 septembrie 2020 reprezintă un termen extinctiv în acord cu dispoziţiile art. 1412 alin. (2) C. civ., la împlinirea căruia se stinge obligaţia de livrare a mărfii atât timp cât nu s-a exprimat opţiunea de a comanda o anumită cantitate de marfă în perioada de livrare stabilită.

În opinia recurentei-pârâte, termenul de 7 zile acordat de reclamantă potrivit art. 1552 alin. (3) C. civ. pentru efectuarea livrării sub sancţiunea rezilierii nu acordă posibilitatea reală de executare, întrucât pârâta nu are în mod real resurse şi timp suficiente pentru realizarea prestaţiei. Mai mult, activarea unei clauze rezolutorii a fost vădit disproporţionată în condiţiile în care nu a fost cauzat niciun prejudiciu reclamantei.

Recurenta-pârâtă redă dispoziţiile art. 1170 C. civ. şi susţine că pentru livrarea cantităţii de floarea-soarelui prevăzute în contract s-au depus toate diligenţele, situaţia ivită în timpul executării contractului fiind una excepţională, respectiv distribuitorii contractaţi de pârâtă s-au aflat în imposibilitatea de a livra cantitatea de marfă, invocând forţa majoră ca urmare a secetei severe înregistrate în cursul anului 2020.

În opinia recurentei-pârâte, clauza de la art. 12 din contract, deşi a fost inserată în contract ca un pact comisoriu, nu produce efecte, deoarece a fost precizată într-o manieră echivocă obligaţia a cărei neexecutare poate atrage rezilierea contractului. Astfel că în aceste condiţii vor deveni incidente prevederile legale generale din materia punerii în întârziere a debitorului.

Se arată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că a intervenit încetarea contractului prin reziliere unilaterală, potrivit clauzei de la art. 12 din contract şi dispoziţiilor art. 1552 C. civ.

Se susţine că analiza concluziei reţinută de instanţa de apel nu este rezultatul unei analize judiciare a situaţiei de fapt şi a probelor administrate, nefiind redat într-o manieră logică raţionamentul pe care s-a fundamentat decizia recurată.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut în mod greşit aplicabilitatea clauzei prevăzute la art. 8.1 lit. a) din contract, întrucât datele contractelor la care s-a raportat calculul diferenţei de preţ sunt ulterioare formulării cererii de chemare în judecată, dată la care prejudiciul suferit de reclamantă trebuia să fie cert.

Potrivit art. 1537 C. civ. prejudiciul trebuie dovedit, astfel că nu i se poate imputa pârâtei o diferenţă de preţ prin raportare la un contract încheiat la aproximativ o lună de la notificarea de rezoluţiune a contractului şi la faptul că pârâta şi-a arătat disponibilitatea în această perioadă să livreze marfa.

În aprecierea recurentei-pârâte, instanţa de apel a aplicat greşit art. 1350 C. civ. privind răspunderea civilă contractuală.

În acest sens, recurenta a menţionat că nu există faptă ilicită, deoarece a dat dovadă de bună-credinţă şi deşi au fost mai multe probleme independent de pârâtă, aceasta a încercat să efectueze livrarea. Dimpotrivă, reclamanta a fost cea care a refuzat să primească marfa ceea ce a produs în patrimoniul pârâtei un prejudiciu.

De asemenea, în opinia recurentei-pârâte prejudiciul nu este cert, evocând în acest sens situaţia de fapt.

Potrivit recurentei-pârâte, reclamanta nu a demonstrat prejudiciul produs privind diferenţa dintre preţul de achiziţie de pe piaţă şi cel din contractul intervenit între părţi.

Mai mult, reclamanta nu a demonstrat că trebuia să livreze marfa ce urma a fi achiziţionată de la pârâtă către alţi clienţi, iar contractul încheiat cu C. la mai mult de o lună de la formularea cererii de chemare în judecată nu este rezultatul neexecutării obligaţiilor contractuale ale pârâtei.

În continuare, recurenta-reclamantă a învederat dispoziţiile art. 1534 C. civ., susţinând că reclamanta a contribuit la producerea prejudiciului întrucât pârâta a avut întreaga cantitate de marfă, însă reclamanta nu a mai dorit recepţia acesteia.

Totodată, recurenta-pârâtă afirmă că între fapta ilicită şi prejudiciu nu există o legătură de cauzalitate.

Prin recursul declarat de reclamanta A. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, respectiv în ceea ce priveşte soluţia de respingere parţială a pretenţiilor reclamantei, şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii.

Sub acest aspect a arătat că instanţa de apel, deşi a constatat existenţa unei fapte ilicite săvârşite de pârâtă constând în nelivrarea mărfii, ulterior, când a analizat despăgubirile solicitate în temeiul clauzei prevăzute de la art. 8.1 lit. b) din contract, a constatat că acestea nu sunt întemeiate, întrucât clauza este aplicabilă în caz de neexecutare a obligaţiei de livrare, nu şi în cazurile de executare necorespunzătoare a acestei obligaţii.

Prin urmare, recurenta-reclamantă susţine că inconsecvenţa argumentativă este atât de gravă sub aspectul respingerii despăgubirilor solicitate în temeiul art. 8.1 lit. b) din contract încât este extrem de dificilă urmărirea raţionamentului pentru care instanţa de apel a ajuns la această soluţie, situaţie care echivalează cu o nemotivare a soluţiei din apel.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, deoarece niciuna dintre părţi nu a susţinut ipoteza unei executări necorespunzătoare a contractului, iar dacă instanţa o considera esenţială trebuia să o fi pus în discuţia părţilor.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea regulilor privind interpretarea contractului prevăzute la art. 1266, art. 1267 şi art. 1268 C. civ.

Potrivit recurentei-reclamante instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1267 C. civ. referitor interpretarea sistematică a clauzelor de la art. 2 din contract, care reglementează executarea neconformă a obligaţie şi art. 8.1 privind neexecutarea obligaţiei de livrare a mărfii.

Aşadar, nu poate fi confundată ipoteza unei neexecutări a contractului constând în nerespectarea obligaţiei de livrare a mărfii în termenul contractual, cu situaţia unei executări necorespunzătoare, care echivalează cu livrarea mărfii, dar în alţi parametri decât cei agreaţi.

Recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel nu a interpretat clauza prevăzută la art. 8.1 din contract potrivit voinţei concordante a părţilor conform art. 1266 C. civ.

Sub acest aspect, s-a susţinut că pe lângă variaţia preţului, care reprezintă prejudiciul rezultat din creşterea costului de aprovizionare, în activitatea unei companii există prejudicii care generează efecte în cascadă pe lanţul de producţie în raport cu întârzierea în executarea obligaţiilor reclamantei faţă de proprii clienţi, perturbarea fluxurilor de depozitare, de producţie şi de livrare determinate de rămânerea fără materie primă în anumite perioade de timp, costuri juridice, legale şi administrative legate de identificare unor alţi furnizori, etc.

Prin urmare, faptul că a fost achiziţionată ulterior marfa pentru înlocuirea celei nelivrate nu înseamnă că neexecutarea obligaţiei nu a determinat şi alte prejudicii de natura celor evocate anterior.

În opinia recurentei-reclamante voinţa concordantă a părţilor trebuie interpretată în sensul că acestea au agreat o protecţie a poziţiei contractuale superioară celei de drept comun, pentru acoperirea tuturor prejudiciilor susceptibile a rezulta din neexecutarea obligaţiei de livrare a mărfii.

Totodată, se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1268 C. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că există două tipuri de prejudicii predeterminate de părţi, la 8.1. lit. b) s-a prevăzut o componentă fixă a prejudiciului, incidentă în toate cazurile de neexecutare a obligaţiilor asumate de vânzător, şi o componentă variabilă, care depinde în mod necesar de cumpărarea unor produse similare de la alţi furnizori.

Prin urmare, în ipoteza în care cumpărătorul achiziţionează de pe piaţă de la alţi furnizori produse similare, prejudiciul este compus atât din componenta fixă, cât şi din cea variabilă.

Se invocă dispoziţiile art. 1726 alin. (3) şi (4) C. civ., în contextul interpretării contractului potrivit art. 1268 alin. (1) C. civ. şi se susţine că în cazul contractelor de vânzare de mărfuri fungibile se face o distincţie între prejudiciul reprezentat de variaţia preţului şi daunele-interese.

Instanţa de apel transformă clauza într-una incertă sub aspectul obiectului şi al efectelor pe care le poate produce, pârâtei fiindu-i tolerat conform acestei interpretări chiar şi să nu execute contractul şi să evite orice sancţiune sau obligaţie de reparare a prejudiciilor în cazul unor preţuri favorabile practicate de către aceasta în relaţia cu alţi parteneri comerciali.

Interpretarea dată de instanţa de apel încalcă scopul urmărit de părţi, acela de a constitui o garanţie atipică prin modelarea răspunderii contractuale în sensul agravării acesteia şi face abstracţie de natura diferită a prejudiciilor ce sunt reparate prin cele două litere ale clauzei 8.1 din contract, în acord cu principiul instituit prin art. 1531 C. civ. privind repararea integrală a acestuia.

Potrivit recurentei-reclamante tocmai natura şi finalitatea diferită a celor două categorii de prejudicii au determinat deopotrivă inserarea conjuncţiei "şi", ca indiciu clar al posibilităţii de cumulare a celor două tipuri de penalităţi contractuale solicitate din partea intimatei-pârâte.

Aşadar, recurenta-reclamantă susţine că sensul obligaţiei de plată a prejudiciului de 30% din valoarea mărfii nelivrate, chiar independent de achiziţia sau nu a mărfii de înlocuire, provine din natura diferită a prejudiciului acoperit prin această clauză, respectiv perturbările activităţii şi relaţiilor contractuale proprii pe lanţul de furnizare al reclamantei cu clienţii săi.

De asemenea, se arată că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1726 C. civ., care statuează expres că în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor de către vânzătorul unor mărfuri fungibile, cumpărătorul este îndreptăţit să pretindă deopotrivă diferenţa de preţ şi daune-interese.

Totodată, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a respins capătul II de cerere privind penalităţile în cuantum de 0,03% calculate din data de 01.10.2020 şi până la data plăţii integrale la debitul principal de 198.545,79 USD, fără o cercetare asupra fondului, având în vedere natura sa accesorie în raport cu capătul principal de cerere constând în plata debitului.

Cauza a fost înregistrată la 11.05.2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, iar prin rezoluţia din 21.07.2023 a fost fixat termen de judecată la 7 decembrie 2023.

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere de suspendare a executării deciziei recurate, care a fost respinsă prin încheierea din data de 24 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Prin întâmpinarea din 21 iunie 2023, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, iar prin întâmpinarea din 26 iunie 2023, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului reclamantei.

Prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei, recurenta-reclamantă a solicitat înlăturarea apărărilor acesteia şi admiterea propriului recurs.

I. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L., pentru următoarele considerente:

În prealabil, este de subliniat faptul că vor fi analizate criticile de nelegalitate din memoriul de recurs, celelalte argumente, susţinute verbal în şedinţa din 7 decembrie 2023 şi care nu au fost dezvoltate în cererea de recurs nu vor fi primite, deoarece au fost susţinute cu încălcarea art. 485 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 480 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii sau principii de drept.

În opinia recurentei-pârâte instanţa de apel a încălcat principiul dublului grad de jurisdicţie prin neaplicarea dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Sub acest aspect s-a arătat că reclamanta a solicitat anularea sentinţei pentru nemotivare şi pentru încălcarea principiului contradictorialităţii procesului civil, fapt ce echivalează cu solicitarea de rejudecare a cauzei de prima instanţă.

Potrivit art. 480 alin. (2) C. proc. civ. "în caz de admitere a apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată".

În caz de admitere a apelului şi de anulare a hotărârii primei instanţe este necesar să se distingă între cele două ipoteze reglementate de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., respectiv atunci când în mod greşit prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, caz în care instanţa de apel va anula sentinţa atacată şi va judeca procesul evocând fondul şi situaţia unui alt motiv de anulare a hotărârii atacate, când instanţa de apel va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie atunci când părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Examinând cererea de apel, se constată că reclamanta a solicitat anularea sau schimbarea în tot sentinţei atacate, iar instanţa de apel a admis apelul reclamantei şi a schimbat hotărârea atacată în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a anulat sentinţa atacată, ci a schimbat-o, nefiind incidente dispoziţiile prevăzute la art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Mai mult, niciuna dintre părţi nu a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe prin cererea de apel sau întâmpinare.

Argumentul recurentei-pârâte privind faptul că solicitarea reclamantei de anulare a sentinţei primei instanţe pentru nemotivarea acesteia şi încălcarea principiului contradictorialităţii procesului civil echivalează cu cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare, nu poate fi primit.

Dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. sunt neîndoielnice în ceea ce priveşte formularea unei solicitări în mod expres de către părţi pentru trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe prin cererea de apel sau întâmpinare, ceea ce în speţă nu a avut loc.

Argumentele recurentei-pârâte privind nemotivarea sentinţei primei instanţe şi încălcarea principiului contradictorialităţii procesului civil de către aceasta nu pot fi primite întrucât prin calea extraordinară de atac a recursului pot fi aduse critici de nelegalitate doar în privinţa deciziei pronunţate în apel.

În egală măsură, criticile privind aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 470 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, nu sunt fondate.

Potrivit recurentei instanţa de apel ar fi trebuit să admită excepţia netimbrării apelului deoarece nu a fost achitată taxa judiciară de timbru aferentă petitelor privind prejudiciul constând în diferenţa dintre preţul de achiziţie a mărfii pentru înlocuirea acesteia şi preţul prevăzut în contract şi penalităţile în cuantum de 0,03%/zi de întârziere pentru acest debit, până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel.

Verificând actele dosarului din apel, se constată că instanţa de apel a omis să stabilească taxa judiciară de timbru pentru aceste capete de cerere, iar după rămânerea în pronunţare a cauzei, instanţa a observat că apelanta datorează taxă judiciară de timbru pentru cererile menţionate, sens în care a repus cauza pe rol pentru completarea taxei judiciare de timbru cu suma de 10.222,76 RON.

Întrucât obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina apelantei a fost achitată, instanţa de apel în mod corect a respins excepţia netimbrării apelului.

Înalta Curte constată că apelanta s-a conformat obligaţiilor stabilite în sarcina sa până la primul termen acordat în acest sens, iar la momentul pronunţării pe excepţia netimbrării cauza nulităţii a dispărut, astfel că apelul formulat nu putea fi anulat, potrivit dispoziţiilor art. 177 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, nu se poate reţine aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 470 alin. (3) C. proc. civ. şi a art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind plata anticipată a taxelor judiciare de timbru.

În considerarea celor prezentate, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate norme de procedură sau principii de drept procesual a căror sancţiune atrage nulitatea hotărârii, susţinerile recurentei-pârâte, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind fondate.

Nu poate fi primită nici critica privind nemotivarea deciziei recurate întrucât instanţa de apel nu a analizat criticile reclamantei privind nemotivarea sentinţei prime instanţe şi încălcarea principiului contradictorialităţii procesului civil, deoarece recurenta-pârâtă nu justifică un interes în a contesta decizia atacată pentru că nu au fost analizate argumentele părţii adverse.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

În opinia recurentei instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1552 C. civ., susţinând că prin clauza de la art. 12 din contract părţile au prevăzut un pact comisoriu, căruia i se aplică de fapt dispoziţiile art. 1553 C. civ.

Prin art. 1552 C. civ. se reglementează operarea rezoluţiunii sau rezilierii prin declararea unilaterală a acesteia. În schimb, la art. 1553 C. civ. sunt reglementate pactele comisorii ca fiind clauze contractuale exprese privind rezoluţiunea contractului pentru neexecutare.

În ceea ce priveşte condiţiile de validitate a pactelor comisorii legiuitorul a prevăzut că trebuie precizată obligaţia a cărei neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea contractului, precum şi pus în întârziere debitorul.

Potrivit art. 12 din contract, "dacă una din părţile prezentului contract nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale în condiţiile precizate, cealaltă parte va notifica partea în culpă, solicitând remedierea încălcării contractului într-un termen de 7 (şapte) zile de la data primirii respectivei notificări. Transmiterea notificării de remediere constituie punere în întârziere în conformitate cu art. 1.522 C. civ.. După expirarea termenului de remediere, partea care nu se află în culpă poate declara rezilierea unilaterală a prezentului contract prin transmiterea unei notificări scrise de reziliere. Încetarea contractului va opera de drept, fără intervenţia instanţelor judecătoreşti şi fără alte formalităţi legale, la transmiterea notificării de reziliere părţii în culpă (...)."

Înalta Curte, examinând clauza prevăzută la art. 12 din contract, prin raportare la prevederile legale evocate, constată că aceasta nu poate fi calificată ca fiind un pact comisoriu în sensul prevăzut de art. 1533 C. civ., întrucât nu este precizată în mod expres obligaţia a cărei neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea contractului.

Aşadar, în mod just instanţa de prim control judiciar a reţinut că, deşi clauza stipulată la art. 12 din contract face referire la încetare de plin drept a contractului, noţiune specifică pactelor comisorii, în realitate transpune prevederile art. 1552 C. civ., stipulând dreptul creditorului de a declara rezoluţiunea contractului.

Prin urmare, instanţa de apel în mod corect a reţinut că a încetat contractul prin reziliere unilaterală, conform art. 1552 C. civ., deoarece neexecutarea din partea pârâtei are un caracter însemnat, aceasta neîndeplinindu-şi obligaţia de livrare a mărfii în perioada contractuală şi nici în termenul suplimentar prevăzut în notificarea de punere în întârziere.

De asemenea, critica recurentei-pârâte privind faptul că în mod greşit instanţa de apel a ajuns la concluzia că art. 12 nu îndeplineşte condiţiile unui pact comisoriu, fiind transpuse dispoziţiile art. 1552 C. civ., fără a avea în vedere situaţia de fapt şi probele administrate de instanţele de fond, nu poate fi primită, deoarece în realitate se solicită reaprecierea situaţiei de fapt prin reinterpretarea probelor administrate, aspecte de netemeinicie care nu pot forma obiect al controlului de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului.

Critica recurentei-pârâte privind faptul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit aplicabilitatea clauzei prevăzute la art. 8.1 lit. a) din contract, nu este fondată.

În opinia recurentei-pârâte, potrivit art. 1537 C. civ. prejudiciul trebuie dovedit, astfel că nu i se poate imputa pârâtei o diferenţă de preţ prin raportare la un contract încheiat la aproximativ o lună de la notificarea de rezoluţiune a contractului şi la faptul că pârâta şi-a arătat disponibilitatea în această perioadă să livreze marfa.

Potrivit clauzei prevăzute la pe clauza art. 8.1 lit. a) din contract, "dacă vânzătorul nu-şi respectă obligaţia de livrare a mărfii în perioada şi în condiţiile stabilite, cumpărătorul are dreptul: a) să achiziţioneze acelaşi tip de marfă de pe piaţă, în orice termeni şi condiţii de livrare, vânzătorul urmând să suporte orice diferenţă între preţul nou contractat de cumpărător şi cel convenit prin prezentul contract".

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 1537 C. civ. stabilesc în sarcina creditorului obligaţia de a dovedi prejudiciul atât sub aspectul existenţei cât şi al întinderii acestuia.

Înalta Curte constată că reclamanta a dovedit existenţa prejudiciului prin neexecutarea de către pârâtă a obligaţiei de a livra marfa în termenul contractual, iar sub aspectul întinderii acestuia părţile l-au stabilit, în art. 8.1 lit. a) din contract, ca fiind diferenţa între noul preţ de achiziţie a produselor şi cel prevăzut în contract.

În cauză se constată că la stabilirea întinderii prejudiciului în conformitate cu dispoziţiile art. 8.1 lit. a) din contract, instanţa de apel în mod corect a avut în vedere contractele încheiate de reclamantă ulterior încetării contractului, prin care au fost achiziţionate aceleaşi produse, însă la un preţ mai mare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu are relevanţă data încheierii contractelor cu noii furnizori ai produselor care nu au fost livrate de pârâtă, respectiv la o lună de la notificarea de rezoluţiune a contractului, atât timp cât reclamanta a demonstrat că prejudiciul este cauzat de neexecutarea culpabilă a obligaţiei de livrare a mărfii de către pârâtă, iar sub aspectul cuantumului prevăzut la art. 8.1 lit. a) din contract, acesta se raportează la acţiunile întreprinse de reclamantă, ulterior încetării contractului.

În egală măsură, nici critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1350 C. civ. referitoare la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale, nu este fondată.

Răspunderea civilă contractuală este consecinţa nerespectării regulii generale a obligativităţii executării obligaţiilor contractuale asumate printr-un contract valabil.

Elementele constitutive ale răspunderii civile contractuale sunt: săvârşirea de către debitor a unei fapte ilicite constând în aceea că fără justificare nu a executat sau doar parţial ori nu a executat corespunzător obligaţiile asumate printr-un contract valabil încheiat, existenţa unui prejudiciu cert în patrimoniul creditorului şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Prin decizia recurată s-a reţinut îndeplinirea cerinţelor răspunderii civile contractuale, respectiv fapta ilicită a pârâtei constând în neexecutarea obligaţiei de livrare integrală a produselor în termenul convenit de părţi la art. 4 din contract, prejudiciul cert cauzat reclamantei este reprezentat de diferenţa dintre preţul de achiziţie a mărfii de pe piaţă şi cel convenit prin contractul încheiat între părţi şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Sub acest aspect, al respectării condiţiei privind existenţa faptei ilicite, recurenta-pârâtă a susţinut că nu a săvârşit nicio faptă ilicită, întrucât a dat dovadă de bună-credinţă şi, deşi au fost mai multe probleme independent de pârâtă, aceasta a încercat să efectueze livrarea, dar reclamanta a refuzat să preia bunurile.

În primul rând, recurenta-pârâtă indică ipoteza neexecutării obligaţiilor contractuale, justificată de imposibilitatea de livrare a produselor de către subcontractorii săi, cauzată de seceta severă din anul 2020.

Or, Înalta Curte constată că argumentul pârâtei nu este în măsură să justifice o neexecutarea a propriei obligaţii de livrare a produselor faţă de reclamantă.

În al doilea rând, argumentul recurentei-pârâte privind buna sa credinţă în executarea obligaţiei de predare a mărfii imediat după rezoluţiunea contractului şi refuzul reclamantei de a accepta produsele nu poate fi primit, deoarece contractul a încetat prin rezoluţiune unilaterală cel mai târziu la 19.10.2020, iar reclamanta nu mai avea obligaţia contractuală de a prelua mărfurile ulterior acestei date.

Referitor la condiţia prejudiciului, recurenta-pârâtă susţine că acesta nu este cert, deoarece până la momentul formulării cererii de chemare în judecată el nu a putut fi individualizat.

În vederea respectării principiului reparării integrale a prejudiciului, prevăzut la art. 1385 C. civ., prejudiciul actual, produs la data când se pretinde repararea lui, este cert, însă, de asemenea, este cert şi prejudiciul viitor, cu condiţia ca acesta să fie determinabil.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prejudiciul la care a fost obligată pârâta să îl repare este un prejudiciu viitor cert care, deşi nu s-a produs la data înregistrării cererii de chemare în judecată, poate fi determinat potrivit clauzei prevăzute la art. 8.1 lit. a) din contract ca fiind diferenţa dintre preţul de achiziţie a produselor de la alţi furnizori şi cel prevăzut în contract.

O altă critică a recurentei-pârâte privind lipsa caracterului cert al prejudiciului vizează faptul că reclamanta nu a demonstrat prejudiciul suferit prin depunerea de dovezi cu clienţii finali cărora trebuia să le livreze marfa ce urma a fi achiziţionată de la pârâtă.

Acest argument nu este relevant la stabilirea caracterului cert al prejudiciului atât timp cât părţile au prevăzut în mod expres printr-o clauză contractuală că prejudiciul constă în diferenţa dintre suma achitată în plus de către reclamantă pentru achiziţionarea produselor similare de la alţi furnizori şi suma pe care ar fi achitat-o pârâtei în temeiul contractului.

Această diferenţă de preţ reprezintă un cost suplimentar care nu ar fi fost suportat dacă pârâta îşi executa obligaţiile asumate şi a fost predeterminat de către părţi ca un prejudiciu pentru care ar urma să fie atrasă răspunderea acesteia, independent de dovedirea destinaţiei produselor nelivrate.

De asemenea, nici critica privind lipsa legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită constând în nelivrarea produselor şi prejudiciul determinat prin încheierea contractului cu C. la mai mult de o lună, nu este fondată.

Înalta Curte constată că fapta ilicită constând în neexecutarea obligaţiei de a livra la termen produsele de către pârâtă a cauzat în patrimoniul reclamantei un prejudiciu care a fost prestabilit de părţi prin clauza contractuală de la art. 8.1 din contract.

Totodată, pentru determinarea cuantumului prejudiciului, respectiv a diferenţei dintre preţul la care au fost achiziţionate produsele de la noii furnizori şi preţul din contract, reclamanta a depus contractul cu C., încheiat ulterior rezoluţiunii contractului dintre părţi.

Aşadar, se constată că prejudiciul determinat din preţul prevăzut în contractul încheiat de reclamantă cu societatea C. a fost cauzat de fapta ilicită a pârâtei constând în nelivrarea produselor la termenul asumat contractual.

În consecinţă, Înalta Curte constată că nu au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1350 C. civ. privind îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect normele invocate de recurenta-pârâtă, astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 403/A/2023 din 15 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă urmează să fie respins ca nefondat.

II. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A., pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, nu este fondat.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii sau principii de drept.

În aprecierea recurentei instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii deoarece niciuna din părţi nu a susţinut ipoteza unei executări necorespunzătoare a contractului, iar dacă instanţa o considera esenţială trebuia să fi fost pusă în discuţia părţilor.

Potrivit principiului contradictorialităţii procesului civil orice aspect trebuie pus în discuţia părţilor, iar actele de procedură şi înscrisurile să fie comunicate între acestea, astfel încât să aibă posibilitatea de a-şi exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanţial, procedural ori de fapt.

Totodată, principiul contradictorialităţii presupune şi ca instanţa să-şi întemeieze hotărârea numai pe motivele de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse în prealabil dezbaterii contradictorii.

Prin acţiunea formulată reclamanta a solicitat plata despăgubirilor prevăzute la art. 8.1 din contract, precum şi a penalităţilor de la art. 8.2 din contract, în temeiul răspunderii civile contractuale a pârâtei pentru neexecutarea obligaţiei de a preda la termen produsele contractate.

Prima instanţă a respins acţiunea ca neîntemeiată, iar împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta care, printre altele, a criticat soluţia de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul răspunderii civile contractuale.

În apel s-au analizat condiţiile răspunderii civile contractuale şi la examinarea prejudiciului solicitat în temeiul clauzei prevăzute de la art. 8.1 lit. b) din contract, instanţa de apel a constatat că acestea nu sunt întemeiate întrucât clauza este aplicabilă în caz de neexecutare a obligaţiei de livrare nu şi în cazurile de executare necorespunzătoare a acestei obligaţii.

În considerarea celor prezentate, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a încălcat principiul contradictorialităţii procesului civil atunci când a analizat valoarea prejudiciului solicitată în temeiul clauzei prevăzute de la art. 8.1 lit. b) din contract, deoarece părţile şi-au expus argumentele şi apărările privind aplicarea clauzei evocate prin cererea de apel şi întâmpinare, precum şi prin concluziile orale formulate în dezbaterea apelului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că a fost respectat principiul contradictorialităţii procesului civil în apel, aspectele esenţiale privind cuantumul prejudiciului solicitat de reclamantă în temeiul clauzelor prevăzute la art. 8.1 din contract au fost puse în discuţia părţilor, acestea şi-au expus argumentele şi apărările prin cererea de apel şi întâmpinare, acte de procedură comunicate între părţi, iar hotărârea s-a întemeiat pe motivele de fapt şi de drept care au fost supuse dezbaterii acestora.

În considerarea celor prezentate, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate norme de procedură sau principii de drept procesual a căror sancţiune atrage nulitatea hotărârii, susţinerile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind fondate.

În schimb, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, este fondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat, clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Criticile recurentei-reclamante privind considerentele contradictorii din decizia recurată sunt justificate.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel deşi a reţinut existenţa unei fapte ilicite săvârşite de pârâtă constând în nelivrarea mărfii, ulterior, când a analizat despăgubirile solicitate în temeiul clauzei prevăzute de la art. 8.1 lit. b) din contract, a constatat că acestea nu sunt întemeiate, clauza fiind aplicabilă în caz de neexecutare a obligaţiei de livrare nu şi în situaţiile de executare necorespunzătoare a acestei obligaţii.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat modalitatea de încetare a contractului, reţinând că acesta a fost rezoluţionat unilateral prin notificarea din 02.10.2020, începând cu data de 19.10.2020, potrivit art. 1552 C. civ., prin raportare la clauza de la art. 12 din contract.

În continuare, instanţa de apel a analizat condiţiile răspunderii civile contractuale, reţinând că este îndeplinită fapta ilicită constând în nerespectarea obligaţiei de livrare a obiectului contractului în perioada convenită la art. 4 şi, ulterior, în termenul suplimentar de executare, care s-a împlinit la data de 15.10.2020, culpa debitorului fiind prezumată prin simplul fapt al neexecutării, iar prejudiciul a fost admis în parte, respectiv la suma de 1.554.141,34 RON, reprezentând diferenţă dintre preţul de achiziţie al mărfii şi preţul convenit prin contract, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal, calculată conform art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, de la data de 04.12.2020 şi până la data plăţii efective.

În ceea ce priveşte prejudiciul solicitat de reclamantă potrivit clauzei prevăzute la art. 8.1 lit. b) din contract, reprezentând 30% din valoarea mărfii nepredate, instanţa de apel l-a respins întrucât din cuprinsul clauzei rezultă că acesta este aplicabil în situaţia unei neexecutări a obligaţiei de livrare nu şi în cazul de faţă, când avem de a face cu o neexecutare corespunzătoare a obligaţiei.

În considerarea celor prezentate, Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii deoarece la analiza faptei ilicite a pârâtei a constatat că aceasta constă în nerespectarea obligaţiei de livrare a mărfii în termenul prevăzut în contract, pentru ca ulterior, cercetând prejudiciul solicitat potrivit clauzei prevăzute la art. 8.1 lit. b) din contract, să constate că acesta este datorat doar în situaţia unei neexecutări a obligaţiei de livrare nu şi în cazul de faţă, al unei executări necorespunzătoare.

Or, în speţă, instanţa de apel a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale a pârâtei, respectiv fapta ilicită constând în neîndeplinirea obligaţiei de a livra la termen marfa, astfel că respingerea prejudiciului sub forma prevăzută la art. 8.1 lit. b) din contract pentru că nu s-a constatat o neexecutare a obligaţiei de predare nu este argumentată.

Înalta Curte constată că argumentul pentru care a fost respins prejudiciul solicitat în temeiul clauzei prevăzute la art. 8.1 lit. b) din contract, practic nu există, nefiind prezentat un raţionament logico-juridic care să fundamenteze soluţia adoptată - aceea de respingere a acestei valori a despăgubirii.

Prin urmare, se constată că această motivare este superficială, nefiind expus în mod clar şi precis silogismul judiciar care a condus la soluţia adoptată, ceea ce echivalează cu o nemotivare a deciziei recurate.

Aşadar, Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii privind fapta ilicită imputată pârâtei, iar prezentarea argumentelor pentru care instanţa de apel a respins solicitarea reclamantei de plată a prejudiciului cuantificat prin clauza prevăzută la art. 8.1 lit. b) din contract nu conduce la existenţa unui raţionament logico-juridic în adoptarea soluţiei, ceea ce echivalează practic cu nemotivarea hotărârii.

În acest context, este evident că pentru exercitarea corespunzătoare a controlului judiciar se impune ca la judecata în primă instanţă să se cerceteze toate susţinerile şi argumentele părţilor, astfel încât criticile formulate într-o eventuală cale de atac să permită examinarea şi valorificarea lor separată.

Trebuie reamintit că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Albina împotriva României şi Gheorghe împotriva României subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

De asemenea, în cauzele Dima împotriva României şi Artico împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, întrucât Convenţia nu urmăreşte să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat "reţinute", adică analizate corespunzător de către instanţa sesizată.

Prin urmare, nemotivarea, în oricare din ipotezele menţionate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Aceste dispoziţiile legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient al modului de desfăşurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată incidenţa cazului de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece motivarea deciziei recurate este neadecvată în raport de aspectele cu care a fost învestită.

Având în vedere că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este întemeiat, aşa cum s-a arătat mai sus, Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza criticilor recurentei întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În considerarea celor evocate, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 din C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 403/A/2023 din 15 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Totodată, se cuvine a fi subliniat faptul că pretenţiile părţilor, derivând din cheltuielile de judecată efectuate în calea extraordinară de atac a recursului vor fi analizate cu prilejul rejudecării cauzei în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 403/A/2023 din 15 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2023.