Conflict of jurisdiction resolved in favor of Cluj Tribunal for retired magistrates' wage discrimination claims

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I Civil la 03 februarie 2023, sub nr. x/2023, reclamantele A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Tribunalul Alba, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună următoarele:

a. obligarea pârâţilor la calculul, în integralitate, a sporurilor cuvenite (în procent maxim de 45%), aplicate la indemnizaţia lunară de încadrare calculată prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu data de 01.01.2018 (data aplicării dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017, respectiv data plafonării indemnizaţiei de încadrare) şi în continuare, pentru viitor, până la încetarea stării de discriminare, respectiv, până la data încetării raportului de serviciu cu Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, în ce priveşte pe reclamanta A., respectiv cu Tribunalul Alba, raportat la reclamantele B. şi C. şi cu aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la ordonatorul principal de credite, Ministerul Justiţiei;

b. plata pentru fiecare lună, pentru fiecare reclamantă în parte, pentru perioadele în care au lucrat în cadrul instanţelor, menţionate la petitul a, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi, potrivit pct. a şi venitul efectiv plătit, sumă care vă fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se vă aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective;

c. obligarea la emiterea adeverinţei tip privind stabilirea/restabilirea bazei de calcul a pensiei de serviciu, bază care să cuprindă indemnizaţia de încadrare brută lunară, calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, la care să se adauge sporurile cuvenite, în procent de 45%, potrivit art. 82 alin. (1) şi art. 85 alin. (2) din Legea 303/2004, începând cu data eliberării din funcţie prin pensionare, astfel: pentru reclamanta A., data de 31.01.2020, conform Decretului nr. 59/31.01.2020; pentru reclamanta B., data de 1.01.2021, conform Decretului nr. 1157/30.12.2020; pentru reclamanta C., data de 10.01.2020, conform Decretului nr. 15/9.01.2020.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000; art. 20, art. 21 şi art. 31 din Carta Drepturilor Fundamentale, art. 3 din Directiva 2000/78/CE a Consiliului de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă; Cap. l, secţiunea a 2-a, art. 6 lit. c) din Legea nr. 153/2017; art. 16 din Constituţie; Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice sociale şi culturale, art. 7 lit. b) pct. (i) teza 1; Protocolul 12 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, art. 1535 alin. (1) din Noul C. civ., O.G. nr. 13/2011, Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, art. 2 din H.G. nr. 137/2000, art. 40 lit. h) din Codul muncii, Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, publicate în Monitorul Oficial, Partea I nr. 979 din 03 noiembrie 2005, precum şi prevederile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 82 şi art. 85 din Legea nr. 303/2004, precum şi cele statuate prin Decizia nr. 21/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 23/2015 a Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 65/2017 a Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Dâmboviţa, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Pârâtul Tribunalul Alba a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Pârâtul Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 868 din 02 mai 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de trimitere, după evocarea art. 127 C. proc. civ., a învederat că ipoteza avută în vedere de legiuitor la alin. (21) vizează situaţia în care instanţa de judecată are calitatea de pârât, caz în care reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă potrivit legii.

În raport de datele speţei (reclamante, pensionare, foşti magistraţi la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, respectiv la Tribunalul Alba Iulia, pârâţi fiind foştii angajatori cărora li se solicită acordarea unor drepturi de natură salarială), a arătat că instanţa competentă a soluţiona cauza ar fi, potrivit dispoziţiilor art. 95 C. proc. civ. şi art. 269 alin. (2) din Codul muncii, Tribunalul Alba însă, cum această instanţă are calitatea de pârât în cauză, în considerarea art. 127 alin. (21) C. proc. civ., reclamantele au învestit Tribunalul Dâmboviţa cu soluţionarea cererii.

A apreciat instanţa că Tribunalul Dâmboviţa nu este însă competent din punct de vedere teritorial să soluţioneze cererea întrucât, deşi Tribunalul Alba este în raza de competenţa a Curţii de Apel Alba Iulia, aceasta nu se învecinează cu Curtea de Apel Ploieşti, din care face parte Tribunalul Dâmboviţa.

Reţinând opţiunea neechivocă a reclamantelor de a alege pentru soluţionarea cererii o altă instanţă competentă teritorial, în temeiul dispoziţiilor art. 127 alin. (21) C. proc. civ., instanţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, criteriul ales fiind cel al distanţei minime dintre domiciliile reclamantelor (municipiul Alba) şi instanţa competentă teritorial care îndeplineşte cerinţele textului de lege.

Ca urmare a declinării competenţei, cauza a fost înregistrată la 07 iunie 2023 pe rolul Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2023.

Învestit prin declinare, Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale la termenul de judecată din 18 octombrie 2023 a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a reţinut cauza în pronunţare asupra excepţiei invocate.

Prin sentinţa civilă nr. 2261/2023 din 18 octombrie 2023, Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de conflict, în esenţă, a reţinut că nu sunt aplicabile prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. ci dispoziţiile alin. (2) raportat la art. (21) al aceluiaşi articol în privinţa reclamantelor B. şi C., foşti judecători, (nu şi împotriva reclamantei A., fost procuror, pentru care a reţinut că este aplicabilă competenţa de drept comun) întrucât cererea a fost introdusă împotriva instanţei căreia i-ar reveni, în mod obişnuit, competenţa soluţionării cererii, respectiv Tribunalului Alba.

A învederat că, întrucât dispoziţiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ. sunt de ordine privată, dreptul de opţiune aparţine în mod exclusiv părţii reclamante, astfel că, odată ce aceasta şi-a manifestat opţiunea de a introduce acţiunea la Tribunalul Dâmboviţa, această instanţă a devenit competentă teritorial să soluţioneze pricina neavând dreptul de a cenzura procedural, din oficiu, acest drept de opţiune.

A subliniat faptul că prin alegerea făcută de reclamante, în favoarea unei altei instanţe decât cele competente alternativ, dar situată în raza unei curţi de apel mai îndepărtată, coroborat cu împrejurarea că pârâţii nu au invocat excepţia necompetenţei teritoriale de ordine privată a acestei instanţe, competenţa teritorială a Tribunalului Dâmboviţa s-a consolidat, acesta devenind exclusiv competent a soluţiona cauza.

Prin urmare, apreciind că Tribunalul Dâmboviţa a invocat necompetenţa teritorială într-o situaţie în care aceasta era de ordine privată, fără nicio manifestare de voinţă a pârâţilor în acest sens, instanţa de conflict a procedat la invocarea propriei necompetenţe, excepţie pe care a admis-o şi a declinat cauza în favoarea primei instanţe sesizate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 01 noiembrie 2023, sub numărul x/2023.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Cluj competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Dâmboviţa şi Tribunalul Cluj - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanţă imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict, va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă ivit, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine cu titlu prealabil că, în prezenta cauză, este aplicabil C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

De asemenea, instanţa supremă reţine că reclamantele, pensionare, foşti magistraţi (judecători/procuror), au învestit Tribunalul Dâmboviţa cu o acţiune având ca obiect drepturi băneşti - acordarea sporurilor în procent de 45% peste limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, aplicate la indemnizaţia brută lunară de încadrare, calculată prin raportare la VRS 606,225 RON începând cu 01.01.2018 şi în continuare, pentru viitor, până la încetarea raporturilor de muncă.

Prin urmare, reclamantele, foşti magistraţi, eliberaţi din funcţie, prin pensionare, conform Decretelor emise de Preşedintele României nr. 59/31.01.2020 (pentru A.), nr. 1157/30.12.2020 (pentru B.), respectiv nr. 15/09.01.2020 (pentru C.), la data introducerii acţiunii, au solicitat drepturi salariale din perioada în care au avut calitatea de procuror (A.) în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, respectiv judecători (pentru B. şi C.) în cadrul Tribunalului Alba, fiind chemat în calitate de pârât şi Tribunalul Alba.

Litigiul dedus judecăţii este un conflict individual de muncă, astfel că, din perspectiva determinării instanţei competente sunt incidente, în primul rând, dispoziţiile generale din art. 95 pct. 1 C. proc. civ., referitoare la competenţa generală a tribunalului de a judeca în primă instanţă, coroborate cu prevederile speciale ale art. 269 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, forma în vigoare la data introducerii acţiunii, conform cărora:

- "(1) cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă şi conflictele colective de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal.

- (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Prin urmare, din perspectiva acestor dispoziţii procedurale, competenţa materială şi teritorială de soluţionare a acţiunii reclamantelor revine în primă instanţă tribunalului în a cărui circumscripţie îşi au domiciliul reclamantele, respectiv Tribunalului Alba.

Având în vedere însă calitatea de pârât a Tribunalului Alba, în analiza competenţei instanţei judecătoreşti la care trebuie introdusă cererea, sunt incidente şi dispoziţiile referitoare la competenţa facultativă prevăzută de textele de la art. 127 alin. (2) raportat la art. 127 alin. (21) C. proc. civ., care vizează şi ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Conform dispoziţiilor legale de la art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea."

Totodată, potrivit alin. (2) al aceluiaşi text legal, "În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.".

Nu în ultimul rând, conform art. 127 alin. (2)1 C. proc. civ., "dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.".

Prin urmare, din coroborarea acestor texte de lege rezultă că, în cazul cererii introduse împotriva unei instanţe de judecată care ar fi de competenţa respectivei instanţe, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Reclamantele au ales să formuleze o singură acţiune având în vedere calitatea de fost magistrat a fiecăreia dintre ele precum şi a faptului că obiectul (pretenţiile băneşti solicitate) dar şi cauza cererii de chemare în judecată (temeiul acestor pretenţii) erau similare. O astfel de abordare procesuală este permisă de prevederile generale cuprinse în art. 59 C. proc. civ. conform cărora "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură". În egală măsură sunt incidente şi prevederile art. 269 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii care, referindu-se la ipoteza litisconsorţiului procesual, stabilesc că "dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi".

Având în vedere că unul dintre pârâţii chemaţi în judecată prin acţiunea formulată de reclamante era Tribunalul Alba, adică exact instanţa de la domiciliul reclamantelor care era competentă conform art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 să soluţioneze litigiul în primă instanţă, deveneau incidente dispoziţiile facultative de la art. 127 alin. (2) şi (21) C. proc. civ., reclamanţii având posibilitatea de a sesiza oricare tribunal din circumscripţia oricărei curţi de apel învecinate cu curtea de apel în cadrul căreia funcţionează tribunalul ce are calitatea de pârât.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că reclamantele aveau posibilitatea de a sesiza atât Tribunalul Alba, instanţă a cărei competenţă teritorială este stabilită de norma specială de la art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, cât şi oricare alt tribunal din circumscripţia oricărei curţi de apel învecinate, respectiv Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Mureş, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Timişoara sau Curtea de Apel Oradea.

Cu toate acestea, reclamantele au sesizat Tribunalul Dâmboviţa, aflat în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti care nu se învecinează cu Curtea de Apel Alba, instanţa sesizată nefiind competentă potrivit legii şi neputând deveni competentă nici prin voinţa părţilor deoarece normele privitoare la competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă sunt norme speciale, derogatorii de la dreptul comun şi de ordine publică, de la care părţile nu pot deroga prin convenţia lor privată.

Din această perspectivă, Înalta Curte reaminteşte că nu trebuie pus semnul echivalenţei între normele de competenţă de ordine privată şi normele de competenţă alternativă.

Competenţa este de ordine privată atunci când părţile, în virtutea acordului lor acord de voinţă, pot să îşi aleagă o altă instanţă, din punct de vedere teritorial, care să le soluţioneze conflictul, alta decât instanţa sau instanţele stabilite de lege ca fiind competente într-un litigiu de genul celui intervenit între părţile litigante.

Această prerogativă este recunoscută părţilor de art. 126 alin. (1) C. proc. civ. conform căruia "părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă.

Pe de altă parte, competenţa este de ordine publică atunci când ea este exclusivă în sensul că un anumit litigiu poate fi soluţionat numai de instanţa sau instanţele determinate de lege iar părţile nu au facultatea de a alege o altă instanţă de acelaşi grad pentru a le soluţiona conflictul (art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.).

Legea de procedură stabileşte uneori mai multe instanţe care sunt deopotrivă competente să soluţioneze un anumit litigiu. Această împrejurare nu înseamnă altceva decât că legea reglementează o competenţă alternativă, aspect care nu presupune, în mod necesar, concluzia că, în astfel de cazuri, competenţa instanţelor astfel determinate de lege, ar fi de ordine privată. Cu titlu de exemplu, o astfel de ipoteză este regăsită în art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. care, în procesele referitoare la stabilirea filiaţiei, pe lângă instanţa de la domiciliu pârâtului, ca instanţă de drept comun (art. 107 C. proc. civ.), stabilesc şi competenţa instanţei de la domiciliul reclamantului, reglementând astfel o competenţă alternativă care însă rămâne de ordine publică, părţile neavând libertatea de a-şi alege o altă instanţă în cazul unui astfel de litigiu, spre a le soluţiona conflictul, alta decât una dintre cele stabilite de lege.

O astfel de ipoteză se regăseşte şi în pricina de faţă întrucât norma de stabilire a competenţei într-un litigiu de muncă, cuprinsă în art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, este o normă specială, derogatorie şi imperativă, care stabileşte o competenţă de ordine publică şi exclusivă în favoarea tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Împrejurarea că, datorită calităţii părţilor (unul din pârâţii chemaţi în judecată este chiar instanţa competentă, potrivit legii, a judeca litigiul) şi prin incidenţa art. 127 C. proc. civ., devin competente şi alte tribunale, aflate în circumscripţia curţilor de apel învecinate, duce la concluzia că ne aflăm în faţa unei situaţii de competenţă teritorială alternativă a mai multor instanţe de acelaşi grad, dar aceste aspecte nu schimbă natura juridică a competenţei instanţei în cazul unui litigiu de muncă, ca fiind o competenţă de ordine publică.

Prin urmare, instanţa iniţial sesizată de către reclamante - Tribunalul Dâmboviţa - este o instanţă necompetentă absolut a soluţiona litigiul dedus judecăţii, în cauză fiind vorba despre o necompetenţă de ordine publică în sensul art. 129 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. conform cărora necompetenţa este ordine publică şi "în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura".

Fiind vorba despre o necompetenţă de ordine publică, în mod procedural, cu respectarea art. 130 alin. (2) C. proc. civ., excepţia de necompetenţă teritorială a fost invocată din oficiu de către Tribunalul Dâmboviţa la primul termen de judecată, fiind eronat argumentul reţinut de Tribunalul Cluj (instanţa în favoarea căreia s-a declinat competenţa), că Tribunalul Dâmboviţa nu ar fi putut invoca din oficiu excepţia de necompetenţă teritorială.

Totodată, instanţa supremă constată că Tribunalul Cluj - una dintre cele două instanţe aflate în conflict şi în favoarea căreia Tribunalul Dâmboviţa a declinat competenţa teritorială de soluţionare a litigiului - este una dintre instanţele judecătoreşti competente alternativ, potrivit legii, fiind o instanţă de acelaşi grad cu Tribunalul Alba (instanţa competentă, potrivit legii, de la domiciliul reclamantelor), aflată în circumscripţia unei curţi de apel (Curtea de Apel Cluj) învecinate cu curtea de apel (Alba Iulia) în a cărei circumscripţie se află instanţa competentă, potrivit legii (Tribunalul Alba), motiv pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Pentru aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2023.