Arbitration admissibility in vehicle insurance disputes: lack of consumer status and arbitration agreement renders arbitral jurisdiction incompetent against professional claimant

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, petenta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu intimata B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 13.270,29 RON, reprezentând diferenţa contravaloare lipsă de folosinţă în urma evenimentului rutier din data de 04.02.2019, penalităţi de întârziere şi 2.486,12 RON cheltuieli arbitrale.

Prin Hotărârea arbitrală nr. 146 din 16 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 13.270,29 RON, reprezentând diferenţa de despăgubire, aferentă dosarului de daună x.

Totodată, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 3.983,76 RON, reprezentând penalităţi de întârziere de 0,2%/zi aferente perioadei 09.05.2019 - 17.09.2019; a obligat pârâta să achite reclamantei penalităţi de întârziere de 0,2%/zi raportat la debitul principal, calculate începând cu data de 18.09.2019 până la plata integrală a debitului principal; a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 2.486,12 RON, reprezentând taxe arbitrale şi taxă de înregistrare dosar.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. x/2022.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 29.12.2022, reclamanta B. S.A. a solicitat anularea hotărârii arbitrale nr. 146 din data de 16.11.2022, pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul nr. x/2022.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 205 şi următoarele din noul C. proc. civ., Norma ASF nr. 20/2017, Legea 132/2017 privind asigurările şi reasigurările din România, Legea 12/1990, Legea 11/1991 şi Directiva 2005/29/CE privind protecţia consumatorilor.

Prin sentinţa nr. 33 din 3 mai 2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis în parte cererea în anulare a hotărârii arbitrale nr. 146/16.11.2022, pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat - Sediul Zonal Târgovişte în dosarul x/2022, formulate de reclamanta B. S.A. în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.; a anulat hotărârea arbitrală nr. 146/16.11.2022 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în Dosarul nr. x/2022 şi a trimis cauza la Judecătoria Oradea, competentă material şi teritorial.

La 1.08.2023 s-a înregistrat pe rolul instanţei supreme recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 33 din 3 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă; recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care s-a solicitat, admiterea acestuia, desfiinţarea hotărârii recurate şi, rejudecând cauza, să se dispună respingerea acţiunii în anulare formulată de către intimată, cu cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru, onorariul de avocat fiind solicitat pe cale separată.

Autoarea recursului a susţinut faptul că instanţa de fond a dat o interpretare contrară scopului urmărit de legiuitorul european la adoptarea Directivei nr. 2009/138/CE, prezentând transpunerea acesteia la nivel naţional prin Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară (în continuare, "A.S.F.") nr. 18/2017, precum şi dispoziţii ale Directivei (UE) nr. 2016/97.

În continuare, recurenta a menţionat că sentinţa este nelegală, fiind lipsită de fundament juridic, din moment ce atât legiuitorul european, cât şi cel naţional, au prevăzut ca oricare dintre părţile unui litigiu de natura celui de faţă să poată utiliza un mijloc alternativ de soluţionare, care poate fi procedura SAL-FIN sau arbitrajul, într-o situaţie ca cea de faţă. Recurgerea la aceste mecanisme materializează dreptul exclusiv de opţiune al reclamantului, fiind indiferent consimţământul pârâtului.

Continuând expunerea motivelor de recurs, autoarea căii de atac a analizat incidenţa Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra arbitrajului, sens în care a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 541 din C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicţie alternativă cu caracter privat, iar legea recunoaşte dreptul de a apela la metode alternative de soluţionare a disputelor, fără a fi obligatorie deducerea acestora instanţelor judecătoreşti.

S-a învederat că anumite domenii de activitate sunt exceptate de la regula caracterului voluntar al arbitrajului, acesta fiind cazul asigurărilor, unde Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă de la cerinţa încheierii convenţiei arbitrale, concordant reglementării europene, Directiva nr. 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului. Intrată în vigoare la 1 august 2017, norma înlocuieşte, în viziunea recurentei, convenţia arbitrală, stabilind îndrumarea părţilor spre utilizarea modurilor alternative de soluţionare a disputelor. În continuare, au fost citate dispoziţiile Normei nr. 18/2017, art. 4 alin. (3), art. 5 alin. (4), art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (3) şi (4), recurenta reiterând că arbitrajul permite soluţionarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate şi costuri reduse, cu efectul degrevării instanţelor judecătoreşti.

Subsecvent, recurenta a citat prevederile art. 542 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. pentru a arăta domeniile în care arbitrajul este permis, subliniind că persoanele juridice de drept public au facultatea de a încheia convenţii arbitrale, în anumite limite.

Evocând noţiunea de "cerere" din art. 30 C. proc. civ. şi de "petiţie" din art. 2 pct. 2 al Normei nr. 18/2017, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că legiuitorul a echivalat sesizarea instanţei statale cu cea a instanţei arbitrale.

A invocat dispoziţiile art. 115 alin. (2) din C. proc. civ., deducând că, sub rezerva încălcării art. 115 alin. (1), părţile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanţa statală, fie instanţa arbitrală.

Susţinând că Norma nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, recurenta a calificat drept greşită concluzia că, în lipsa unei convenţii arbitrale, instanţa arbitrală nu poate soluţiona cererea de arbitrare. Citând dispoziţiile art. 23 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 132/2017, care fac referire expres la soluţionarea alternativă a litigiilor, a arătat că nu este necesară o convenţie sau clauză compromisorie, care ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate.

Autoarea recursului a mai arătat că tribunalul arbitral, în administrarea jurisdicţiei sale, poate stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, singura limitare fiind reprezentată de ordinea publică şi de dispoziţiile imperative ale legii, legiuitorul acordând posibilitatea completării unei legi ordinare, prin norme cu forţă juridică inferioară, cum ar fi regulamentele de arbitraj.

Recurenta a citat şi definiţia arbitrajului din cuprinsul art. 203 al Directivei nr. 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi a evocat art. 11 din Constituţia României, care stabileşte prioritatea dreptului european faţă de dreptul naţional, pentru a conchide că, prin aplicarea Directivei nr. 2009/138/CE, este adjudecată competenţa tribunalului arbitral în soluţionarea petiţiilor, sub forma cererii arbitrale, inclusiv a celor având ca obiect pretenţii şi proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 şi Norma A.S.F. nr. 18/2017.

Într-o secţiune ulterioară a recursului, recurenta a expus considerente privind soluţionarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma nr. 18/2017, care, potrivit aprecierii sale, derogă de la forţa obligatorie a contractului, sprijinindu-şi concluzia pe dispoziţiile art. 1270 alin. (2) din C. civ.

Referindu-se expres la dispoziţiile Legii nr. 132/2017 şi ale Normei A.S.F. nr. 20/2017, care dispun cu privire la clauzele generale şi speciale ale contractului RCA, autoarea recursului a arătat că, din cauză că acestea nu reglementează clauzele privind soluţionarea eventualelor litigii, Norma nr. 18/2017 acordă consumatorului (terţul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere).

Dezvoltându-şi susţinerea, a arătat că legea reglementează contractul RCA, iar părţile semnatare, deşi au posibilitatea de a suplimenta clauzele contractuale, nu pot restrânge drepturile persoanei prejudiciate, efect pe care l-ar avea o eventuală convenţie arbitrală încheiată între asigurat şi asigurător.

Faţă de aspectele expuse, recurenta a subliniat că lipsa convenţiei arbitrale în formă scrisă, cerută de art. 548 din C. proc. civ., este complinită de art. 7 pct. 3 al Normei A.S.F. nr. 18/2017.

În finalul memoriului de recurs, autoarea căii de atac a conchis, în ceea ce priveşte arbitrabilitatea litigiilor izvorâte din contractul RCA, că acestea nu fac parte din cele prevăzute de art. 542 alin. (1) din C. proc. civ., în care arbitrajul nu este permis.

Înalta Curte, analizând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Procedând la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte va înlătura motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., constatând că acesta este invocat formal; recurenta nu argumentează nemotivarea hotărârii, prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei.

Vor fi reîncadrate şi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 608 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod referitoare la pretinsa atribuire, prin lege, a competenţei de soluţionare a litigiului către tribunalul arbitral, în lipsa convenţiei arbitrale.

Instanţa supremă constată că în prezentul dosar cererea de arbitrare a fost iniţiată de un profesionist şi întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 132/2017; alin. (4) al textului legal evocat prevede că:

"Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. (…)".

Norma nr. 18/2017 reglementează modul de soluţionare a petiţiilor privind activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare şi nu soluţionarea litigiilor derivând din dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 132/2017. În acest sens, sunt relevante dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Norma nr. 18/2017, care prevăd că, dacă rezolvarea aspectelor invocate de petenţi este determinată de modul de administrare a unor probe de natură tehnică şi juridică care nu privesc exclusiv aplicarea legislaţiei din domeniul asigurărilor, A.S.F. va îndruma persoanele fizice pentru soluţionarea litigiului prin intermediul entităţii de soluţionare alternativă a litigiilor în domeniul nonbancar, iar cele juridice prin mediere sau arbitraj "fără a fi restrâns dreptul acestora de a acţiona pe calea instanţei de judecată".

Deşi articolul 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 face trimitere şi la "acordul entităţii de soluţionare a litigiului", litigiul de faţă nu este plasat în perimetrul celor care pot fi soluţionate de o atare entitate, nici titularul iniţial al creanţei şi nici recurenta neîndeplinind calitatea de "consumator", conform art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992. De altfel, recurenta nu a invocat că ar fi învestit instituţia arbitrală ca "entitate de soluţionare a litigiului", în sensul O.G. nr. 38/2015.

Nici alin. (6) al art. 23 din Legea nr. 132/2017 nu susţine interpretarea recurentei. Acesta prevede că "În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin soluţionarea alternativă a litigiilor sau prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza acordului rezultat în urma soluţionării alternative a litigiului sau în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitivă".

Or, potrivit art. 606 din C. proc. civ., arbitrajul se finalizează cu o hotărâre definitivă şi obligatorie, deci nu cu un acord, specific modalităţilor alternative neangajante de soluţionare a disputelor.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei şi, în acord cu curtea de apel, reţine că, într-un litigiu de natura celui de faţă, iniţiat de un profesionist, în lipsa unei convenţii arbitrale, competenţa de soluţionare a litigiului revine instanţei judecătoreşti.

Norma nr. 18/2017, stabilind că petenţii pot apela la "metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare" nu face decât să le semnaleze posibilitatea de a le folosi, fără a exonera petenţii de la obligaţia respectării condiţiilor prevăzute de legislaţia specială, dacă decid să le acceseze.

Criticile vizând greşita interpretare de către curtea de apel a Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitatea şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Solvabilitate II) şi a Directivei (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European şi a Consiliului privind distribuţia de asigurări (reformare) vor fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile fiind nefondate.

Recurenta-reclamantă invocă dispoziţii de drept unional care nici nu sunt aplicabile cauzei; art. 203 din Directiva 2009/138/CE se referă la asigurări de protecţie juridică, iar Directiva (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European şi a Consiliului priveşte distribuţia de asigurări, nefiind justificată încălcarea regulii priorităţii dreptului european faţă de dispoziţiile din dreptul naţional.

Mai mult, legislaţia Uniunii evocată de recurentă contrazice interpretarea acesteia, actele normative unionale stabilind că procedurile de soluţionare extrajudiciară, respectiv de arbitraj, sunt instituite în conformitate cu actele legislative relevante ale Uniunii şi din dreptul intern. Or, procedura iniţiată de recurentă şi finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de prima instanţă, nu a respectat dispoziţiile legale din dreptul intern, faţă de care nu se poate susţine incidenţa unor norme derogatorii.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 33 din 3 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 33 din 3 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2023.