Unjust enrichment from double execution: prescription start requires exhaustion of prior execution challenges

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 08.12.2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 293.154,24 RON şi a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la 21.11.2021 până la achitarea efectivă a debitului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

La 28.02.2022, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, iar pe fond, a cerut respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 1181/25.05.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ambele excepţii ca neîntemeiate, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 283.046,24 RON, reprezentând contravaloare prejudiciu, a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la 21.11.2021 până la data achitării integrale a debitului principal, şi a sumei de 6.435,46 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva aceste sentinţe, B. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1653A/09.11.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată, a admis excepţia prescripţiei şi a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 7.500 RON şi intimata la plata către apelantă a sumei de 3.378,48 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate.

Prin memoriul de recurs, după prezentarea situaţiei de fapt şi a etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a susţinut că hotărârea a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.347 alin. (1), art. 1.348 şi art. 2.523 C. civ.

A criticat hotărârea atacată susţinând că instanţa de apel a interpretat art. 2.528 C. civ. ignorând intenţia legiuitorului la edictarea acestui text de lege, care trebuie coroborat cu art. 1.347 alin. (1), art. 1.348 şi art. 2.523 din acelaşi cod, şi interpretat sistematic, atât în ansamblul sau, cât şi în raport cu aceste norme legale, care reglementează materia îmbogăţirii fără justă cauză şi cursul prescripţiei extinctive.

Într-o asemenea interpretare, alin. (2) al art. 2.528 C. civ. prevede aplicarea regulii de la alin. (1) în mod corespunzător şi în materia îmbogăţirii fără justă cauză, ceea ce înseamnă că regula respectivă se va aplica în condiţiile art. 1345 - 1348 C. civ., care reglementează materia îmbogăţirii fără justă cauză. Astfel, potrivit art. 1.347 alin. (1) C. civ., "Restituirea nu este datorata decât dacă îmbogăţirea subzista la data sesizării instanţei.".

Prin prisma acestor prevederi legale, a susţinut că momentul la care s-a pronunţat si ultima decizie definitivă în contestaţiile la executare si cererile de întoarcere a executării pe care le-a promovat, este cel la care a avut certitudinea ca paguba subzistă, şi, pe cale de consecinţă, s-a produs îmbogăţirea intimatei, pentru că până atunci, patrimoniul băncii era susceptibil de a fi reîntregit, dacă aceste cereri erau admise. A arătat că aceasta era succesiunea firească a acţiunilor necesare, întreprinse de bancă cu bună-credinţă, prin care a încercat o reglare a patrimoniului său, fără afectarea patrimoniului intimatei, astfel că nu este echitabil ca aceste diligenţe sa fie acum sancţionate prin prescripţia dreptului material la acţiune, care-i paralizează posibilitatea de recuperare a pagubei.

A menţionat că aceste demersuri nu se circumscriu condiţiei prevăzute de art. 1.348 C. civ., potrivit căruia "Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat", întrucât banca nu a avut la dispoziţie o altă acţiune împotriva intimatei, prin care să obţină restituirea sumei de bani, cele două contestaţii la executare nefiind decât modalităţi procesuale speciale şi exclusive de a obţine întoarcerea executării, în raportul dintre terţul poprit si creditoarea intimatei. A afirmat că această dispoziţie legală se referă la o acţiune prin care banca să poată pretinde ceea ce îi este datorat, în sensul de a avea la îndemână o cauză juridică a cererii sau un temei de drept material, respectiv o cerere bazată pe contract, delict sau alt izvor de obligaţii, care să poată fi îndreptata împotriva intimatei.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel, soluţionând excepţia prescripţiei, a avut în vedere doar rezultatul obţinut în contestaţiile la executare şi în cererile de întoarcere a executării silite, însă, o interpretare sistematică şi logică a textelor de lege aplicabile, ar fi presupus ca instanţa să observe efectul pe care l-ar fi avut admiterea acestor demersuri judiciare; într-o asemenea ipoteză, actele de executare s-ar fi anulat, sumele de bani executate silit s-ar fi întors în patrimoniul băncii, paguba nu ar mai fi existat, prin urmare nu ar mai fi fost îndeplinită condiţia prevăzuta de art. 1.347 C. civ. pentru că nu ar mai fi subzistat îmbogăţirea intimatei pe seama băncii.

Prin urmare, prezentul litigiu era legat de soluţiile judiciare în cele două contestaţii la executare, iar momentul la care banca a avut reprezentarea unei pagube ireversibile în patrimoniul său şi a îmbogăţirii corelative, fără drept, a intimatei, este cel în care s-a pronunţat ultima soluţie nefavorabilă definitivă, la 22.11.2019.

A arătat că, potrivit art. 2.528 din C. civ., sintagma "păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea", nu poate fi interpretată în sensul celor reţinute de instanţa de apel, care a statuat că simplul mecanism al debitării contului său de la B.N.R. este momentul înregistrării pagubei, ci această debitare a reprezentat pentru bancă o pagubă ireversibila, în sensul vizat de norma citată, numai atunci când a pierdut şi ultima posibilitate de a obţine o întoarcere a acestei sume, de la creditoarea intimatei, prin respingerea definitivă a ultimei contestaţii la executare şi a cererii de întoarcere a executării silite, anume 22.11.2019; banca nu putea să aibă reprezentarea pagubei strict la momentul debitării contului pe care îl deţine la B.N.R. Practic, la data soluţionării ultimei contestaţii la executare şi a cererii de întoarcere a executării, care au făcut obiectul dosarului nr. x/2017, soluţionat definitiv prin decizia nr. 3632/22.11.2019 a Tribunalului Bucureşti, deci abia la 22.11.2019, după ce s-a despăgubit parţial şi din lichidarea depozitului, banca a cunoscut care este paguba pe care o înregistrează, ca urmare a achitării datoriei pe care intimata o avea faţă de creditoarea sa, C., precum şi că aceasta este ireversibilă, iar intimata s-a îmbogăţit fără justă cauză pe seama băncii.

Autoarea căii de atac a evocat dispoziţiile art. 2.523 C. civ., care reglementează regula generală a cursului prescripţiei extinctive, potrivit căreia "Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui." şi a susţinut că dreptul la acţiune al băncii s-a născut la data la care a cunoscut caracterul definitiv al pagubei şi al îmbogăţirii fără justa cauză a intimatei, ştiind împotriva cui să promoveze acţiunea.

Totodată, a evocat unele considerente ale primei instanţe, care a respins excepţia prescripţiei, precum şi o speţă din jurisprudenţa instanţei supreme, criticând decizia recurată pentru că nu a luat în considerare acest exemplu de jurisprudenţă, în care chestiunea de drept pusă în discuţie era aceeaşi.

Recurenta a susţinut că, interpretând şi aplicând greşit art. 2.528 C. civ., instanţa de apel a ignorat comportamentul sancţionat de legiuitor prin art. 2.500 din acelaşi cod, anume că prescripţia extinctivă este o sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil care, în condiţiile legii, nu va mai avea posibilitatea de a obţine protecţia judiciară a acesteia prin exercitarea dreptului material la acţiune. Or, în speţă, banca nu a stat în pasivitate, ci a făcut demersuri, depunând toate diligenţele pentru a-şi reîntregi patrimoniul.

Autoarea căii de atac a mai relevat unele aspecte privind conduita intimatei, care nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii faţă de alt creditor şi astfel a generat obligaţii în sarcina băncii în calitate de terţ poprit, precum şi comportamentul acesteia în calitate de salariat al băncii, care s-a sustras obligaţiei de a restitui suma de bani prin care i-au fost achitate datoriile şi a considerat că intimata, prin invocarea excepţiei prescripţiei, îşi invocă propria culpa, motiv pentru care, faţă de toate aceste circumstanţe, instanţa de recurs ar putea lua în considerare o judecata în echitate, având în vedere şi faptul că prescripţia extinctivă nu stinge dreptul subiectiv civil primar, ci afectează doar dreptul subiectiv secundar, respectiv dreptul la acţiune, astfel încât, se poate afirma că prescripţia extinctivă este doar un mod sau o cauză legală de înlăturare a răspunderii civile lato sensu, iar nu de stingere a dreptului subiectiv civil. În susţinerea solicitării de a beneficia de o judecată în echitate a invocat decizia nr. 682/06.11.2018 a Curţii Constituţionale, în considerentele căreia se reţine că modalităţile juridice de interpretare a unei norme trebuie să aibă în vedere nu numai litera, ci şi spiritul legii.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 22.03.2023, intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, iar recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte consideră utilă prezentarea sintetică a premiselor de fapt care au generat raportul juridic litigios raportat la elementele de structură ale căruia se impută, în recurs, aplicarea greşită a legii în apel.

Reţine, aşadar, că potrivit statuărilor de fapt necontestate în fazele devolutive ale procesului, s-a stabilit că în cadrul executării silite demarate prin BEJ D. de creditoarea C. în dosarul de executare nr. 143/2015, pentru plata silită a împrumutului acordat debitoarei B., s-a dispus înfiinţarea popririi asupra conturilor debitoarei urmărite, deschise la A. S.A., inclusiv asupra contului de depozit la termen, însumând 57.000 euro.

Întrucât la data popririi contul de depozit nu era scadent, terţul poprit, A. S.A., a informat creditorul că nu poate elibera sumele depozitului în favoarea creditoarei urmăritoare.

În consecinţă, creditoarea a formulat împotriva terţului poprit o cerere de validare a popririi, admisă prin sentinţa civilă nr. 1488/2016 pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti rămasă definitivă la 04.07.2017, prin decizia civilă nr. 2285/2017 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, prin care A. S.A. a fost obligată direct la plata către creditoarea C. la plata sumei poprite.

Drept urmare, creditoarea a demarat împotriva băncii o executare silită distinctă, instrumentată de BEJ D. sub nr. x/2017, având, de această dată, scopul executării silite a sentinţei civile nr. 1488/2016. În acest demers au fost poprite conturile A. S.A. deschise la Banca Naţională a României (BNR) în calitate de terţ poprit care la 08.08.2017 a eliberat sumele urmărite în favoarea creditoarei. La aceeaşi dată, prin încheierea executorului judecătoresc s-a dispus încetarea executării silite, ca urmare a realizării integrale a creanţei stabilite prin titlul urmărit silit.

Această executare silită a fost contestată de A. S.A., fiind format dosarul nr. x/2017, în care s-a susţinut că sumele stabilite prin titlul executoriu nu erau scadente la data efectuării urmăririi silite. Soluţionarea definitivă a acestui proces a avut loc prin pronunţarea deciziei civile nr. 3632/22.11.2019 de Tribunalul Bucureşti, în senul respingerii, ca nefondată, a contestaţiei.

Cu toate acestea, pe parcursul soluţionării procesului de contestaţie la executarea desfăşurată în dosarul BEJ nr. x/2017, creditoarea C. a demarat, în baza aceluiaşi titlu executoriu, sentinţa civilă nr. 1488/2016, o nouă executare silită, instrumentată de BEJ D., înregistrată în dosar nr. x/2017. De asemenea, BNR, în calitate de terţ poprit al debitoarei A. S.A. a poprit şi, ulterior, eliberat la 25.01.2018 creditoarei sumele urmărite; drept consecinţă, la 30.01.2018, prin încheiere, executorul judecătoresc a dispus încetarea executării silite ca urmare a realizării integrale a obligaţiilor stabilite în titlul executoriu.

Contestând această nouă executare silită pentru abuzul de drept al creditorului, debitoarea A. S.A. a înregistrat dosarul nr. x/2018, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 5548/27.09.2018, definitivă prin decizia civilă nr. 938/21.03.2019, însă a pierdut procesul.

După ce a fost succesiv executată în baza aceluiaşi titlu, sentinţa civilă nr. 1488/2016, pentru o sumă cumulată de 576.632,54 RON, A. S.A. şi-a diminuat pierderea prin încasarea depozitului de 57.000 euro al debitoarei iniţiale B., între timp, ajuns la scadenţă.

Pe aceste premise şi cu această cauză juridică, reclamanta A. S.A. a iniţiat prezentul demers împotriva numitei B., pentru acoperirea integrală a pagubei suferite în beneficiul pârâtei, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, conform art. 1345 C. civ.

Disputa juridică a recursului poartă, în aceste condiţii factuale, asupra chestiunii de drept a prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, mai precis, asupra momentului de început al termenului ei.

Sunt criticate în recurs dezlegările instanţei de apel asupra prescripţiei, prin care, admiţând excepţia caracteristică, s-a reţinut că reclamanta A. S.A. a cunoscut pierderea economică la data la care BNR a făcut plata în cel de-al doilea dosar de executare silită, respectiv la 25.01.2018, fiind lipsit de relevanţă faptul că această parte a demarat proceduri de contestare a executării prin care s-a încercat recuperarea sumelor plătite silit. Au) fost evocate şi dispoziţiile art. 2528 C. civ. şi s-a subliniat că opţiunea reclamantei de a uza de contestaţii la executare nu afectează momentul începerii prescripţiei, deoarece reperul legal este exclusiv acela că partea a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cale care răspunde de ea, iar reclamantul a avut aceste elemente la momentul specificat, dată în raport cu care prescripţia de 3 ani este împlinită.

Evocând aplicarea greşită a legii, recurenta arată că instanţa de apel a comis o încălcate a dispoziţiilor art. 2528, art. 1347 alin. (1), art. 1348 şi art. 2523 C. civ., iar aceste critici sunt fondate pentru argumentele care vor fi redate succesiv.

Prima instanţă de fond a acceptat că premisele acţiunii pentru îmbogăţirea fără just temei sunt afirmate în acord cu dispoziţiile art. 1345 C. civ., iar instanţa de apel a considerat vă verificarea întrunirii condiţiilor acestei acţiuni este subsecventă examinării prescripţiei, pe care a analizat-o prioritar.

Astfel, a statuat, în aplicarea art. 2528 alin. (1) şi (2) C. civ., că reclamanta a cunoscut paguba, dar şi pe cel care răspunde pe ea, la 25.01.2018, când BNR a făcut plata în cadrul celei de-a doua urmăriri silite, fiind nerelevant că pe calea contestaţiilor la executare s-a încercat recuperarea sumelor executate silit, iar reclamanta a optat pentru această din urmă acţiune, fără a împieta asupra momentului în care a început să curgă prescripţia caracteristică.

Deşi este corect invocat art. 2528 C. civ. care statuează că şi în privinţa acţiunii pentru îmbogăţirea fără justă cauză sunt aplicabile dispoziţiile de drept prin care se arată că prescripţia îşi începe cursul la data la care păgubitul (însărăcitul) a cunoscut ori trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, dar şi că reclamanta A. S.A. a cunoscut, sau, după împrejurări, trebuia să cunoască faptul că la 25.01.2018 conturile proprii au fost debitate a doua oară în temeiul aceluiaşi titlu executor în favoarea urmăritorului silit C., totuşi a fost ignorat un element de esenţa sancţionării creditorului însărăcit cu prescripţia.

În acest sens, instanţa de recurs reţine că, potrivit art. 2523 C. civ., prescripţia începe să curgă numai de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut, sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui. Această dispoziţie are caracter general şi, în mod firesc, trebuie înţeles că nicio prescripţie nu poate curge împotriva celui care nu poate acţiona (contra non valentem agere non currit praescriptio).

Or, în materia îmbogăţirii fără justă cauză, însărăcitul, titular al acţiunii, este oprit să acţioneze, dacă pentru acoperirea prejudiciului are o altă acţiune deschisă spre a obţine ceea ce îi este datorat. Până la epuizarea acţiunii specifice, dreptul la acţiunea de in rem verso nu este născut, iar titularul ei nu o poate promova, deoarece acest impediment i se va opune peremptoriu; de aceea este de neconceput ca, până la verificarea acestei condiţii, prescripţia să poată fi eficace examinată.

În alte cuvinte, art. 1348 C. civ., care consacră caracterul subsidiar al acţiunii pentru îmbogăţire fără just temei, obligă pe însărăcit să acţioneze, primordial, prin alte mijloace juridice pentru recuperarea pagubei, actio de in rem verso fiind un ultim resort pentru restabilirea echilibrului juridico-economic între cel păgubit şi cel în folosul căruia s-au produs efectele faptului juridic licit.

Prin urmare, A. S.A., care a acţionat în acţiunea promovată în calitate de însărăcit contra pretinsului beneficiar final al plăţii, B., nu avea o facultate, ci obligaţia de a demara alte acţiuni judiciare pentru recuperarea pierderilor suferite; acţiunea promovată în cauză este afectată suspensiv de această condiţie, a exercitării altei acţiuni, dacă o atare procedură judiciară este deschisă de lege.

Deşi este corectă statuarea instanţei de apel, potrivit căreia A. S.A. a cunoscut la 25.01.2018 că, pentru a doua oară, conturile proprii au fost debitate în favoarea urmăritoarei C., modalitatea specifică de contestare a actului de executare cu caracter păgubitor şi recuperare a prejudiciului era contestaţia la executare pe care, în aceste condiţii, partea era obligată să o promoveze.

Rezultă aşadar că, pentru o justă examinare a prescripţiei, instanţa de apel trebuia să cerceteze adecvat cel puţin această condiţie juridică a acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză - existenţa unei alte acţiuni pentru ca păgubitul să obţină ceea ce îi este datorat - şi să reţină că reclamanta avea obligaţia, iar nu opţiunea de a formula o contestaţie la executare, ca mijloc specific de a obţine ceea ce pretinde că s-a executat nelegal.

Or această condiţie a fost împlinită în cauză, iar A. S.A. a formulat acţiunea specifică în fiecare dintre cele două executări silite demarate de creditoarea C., fiind formate, incident fiecărui dosar de executare silită, două dosare judiciare de contestaţie la executare a căror soluţionare definitivă condiţiona reclamantei accesul la actio de in rem verso cu configuraţia procesuală specifică litigiului de faţă.

Particularitatea acestui proces a constat în aceea că îmbogăţirea, prin faptul juridic licit al executării silite, se identifică mai întâi prin patrimoniul unui terţ, C., iar consecinţele profitabile opuse de reclamantă pârâtei B. au avut doar caracter indirect. În atare situaţie păgubitul a avut şi executat mai întâi obligaţia de a încerca repararea prejudiciului de la cel care a beneficiat de plată direct şi imediat şi numai după epuizarea juridică a acestui demers a putut acţiona împotriva celei căreia pretinde că plata i-a profitat în mod mediat.

Or, aşa cum incontestabil s-a reţinut în faţa instanţelor devolutive, contestaţiile la executare promovate de A. S.A. împotriva urmăritoarei silit C. au fost definitiv soluţionate la 21.03.2019 şi 22.11.2019, acest ultim reper fiind cel considerat util pentru îndeplinirea condiţiei juridice a acţiunii în îmbogăţirea fără justă cauză, potrivit art. 1348 C. civ.

Numai de la data îndeplinirii condiţiei legale a soluţionării definitive la 22.11.2019 a contestaţiei la executare, A. S.A. i s-a născut dreptul la acţio de in rem verso contra pârâtei B. şi, în acord cu dispoziţiile art. 2523 C. civ., prescripţia a început să curgă contra reclamantei.

În condiţiile în care prezenta acţiune a demarat la 08.12.2021, rezultă că reclamanta a acţionat înăuntrul termenului general de prescripţie, iar excepţia specifică nu a avut caracter fondat.

De aceea, în temeiul acestor considerente, Înalta Curte reţine că în apel s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2528 C. civ., deoarece acestea nu au fost adecvat interpretate împreună cu art. 1348 şi art. 2523 C. civ., sens în care constată că sunt întemeiate criticile recurentei, încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la nelegala soluţionare a prescripţiei.

Pe aceleaşi temeiuri, conform art. 497 C. proc. civ., această instanţa va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel, pentru examinarea apelului, în acord cu chestiunile de drept dezlegate prin această decizie. Totodată, în rejudecarea apelului, instanţa va soluţiona şi cererile accesorii vizând cheltuielile de judecată solicitate de părţi în această fază a procesului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1653A/09.11.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2023.