Road accident victim's appeal on evidence assessment inadmissible; insurer's reduced award stands.

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2018 la data de 7 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 1 milion de RON, cu titlu de daune morale şi a sumei de 800 RON, cu titlu de daune materiale; cu acelaşi titlu de prejudiciu patrimonial, a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume egale venitului minim net lunar de la data producerii accidentului şi până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri; a unei prestaţii lunare egale cu diferenţa dintre venitul minim net actualizat şi pensia de invaliditate pentru fiecare an, de la data rămânerii definitive a hotărârii în cauză şi până la recuperarea integrală a capacităţii de muncă sau până la momentul la care va beneficia de pensia pentru vechime în muncă.

Prin sentinţa civilă nr. 37 din 13 iunie 2019, Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a respins excepţiile invocate de pârâtă, ca fiind neîntemeiate; a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 25.000 RON, cu titlu de daune morale şi a unei despăgubiri provizorii, la nivelul unui salariu minim pe economie, de la data producerii accidentului şi până la recuperarea integrală a capacităţii de muncă; totodată, a respins celelalte pretenţii ale reclamantei, ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 16/A din 19 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, au fost respinse apelurile declarate de reclamanta A. şi de către pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 37 din 13 iunie 2019, pronunţate de Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal, ca nefondate.

Prin decizia nr. 1493 din 15 iunie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, instanţa a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 16/A din 19 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 257/A din 19 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă în dosar nr. x/2018, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 37 din 13 iunie 2029, pronunţate de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2018.

A fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 37 din 13 iunie 2029, pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2018 şi, în consecinţă, a fost respins, ca nefondat, capătul de cerere privind plata unei sume egale cu venitul minim net lunar de la data producerii evenimentului şi până la data rămânerii definitive a hotărârii în prezenta cauză; a fost respins, ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect plata unei prestaţii lunare egale cu diferenţa dintre venitul minim net actualizat şi pensia de invaliditate pentru fiecare an, actualizată de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la recuperarea integrală a capacităţii de muncă sau până când reclamanta va beneficia de pensia pentru vechime în muncă.

Au fost înlăturate orice dispoziţii contrare prezentei decizii.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei contestate.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă arată că judecata cauzei de către instanţa de apel s-a rezumat la preluarea ad literam a argumentelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia nr. 1493 din 15 iunie 2022, fără a verifica în mod veritabil modul de soluţionare a capătului de cerere privind acordarea unei despăgubiri provizorii la nivelul unui salariu minim pe economie, astfel cum instanţa supremă a statuat.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel s-a limitat în a indica că dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi ale Normei ASF nr. 23/2014 sunt norme cu caracter special, ce derogă de la normele cu caracter general reglementate prin C. civ., fără însă a se raporta la particularităţile cauzei din perspectiva situaţiilor expres prevăzute prin dispoziţiile Normei nr. 23/2014 - art. 50 alin. (1) pct. 1 şi regăsirea acestora în cauză, cât şi din perspectiva limitării dovezilor ce pot fi administrate cu titlul de probe, privind diferenţa dintre veniturile nete, la cea cu înscrisuri.

Recurenta-reclamantă arată că, prin cererea formulată, a solicitat plata unei sume egale venitului minim net lunar de la data producerii accidentului şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, precum şi a unei prestaţii lunare egale cu diferenţa dintre venitul minim net actualizat şi pensia de invaliditate pentru fiecare an, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la recuperarea integrală a capacităţii de muncă ori până la momentul la care va beneficia de pensia pentru vechime în muncă.

Raţiunea acestor solicitări, astfel cum precizează recurenta-reclamantă, se circumscrie leziunilor suferite ce s-au răsfrânt asupra capacităţii de muncă şi care îi înfrâng orice posibilitate de angajare.

Recurenta-reclamantă susţine că prevederile art. 50 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014 nu îşi găsesc aplicabilitatea în prezenta cauză ce vizează situaţia unei persoane ulterior producerii unui accident rutier, care şi-a pierdut capacitatea de muncă în proporţie de 50%, şi care este nevoită să suporte chiar şi după 7 ani consecinţele acestuia.

Potrivit recurentei-reclamante, textul de lege alegat nu a avut drept ipoteză şi situaţia de faţă, ci doar a stabilit modalitatea de cuantificare a despăgubirilor pentru consecinţele imediate ale accidentului rutier, respectiv pentru perioada spitalizării şi a concediului medical.

Or, în cauză, potrivit recurentei-reclamante, situaţia se particularizează prin consecinţe ale accidentului ce se întind în timp pentru o perioadă nelimitată, până la recuperarea capacităţii de muncă, fără ca această situaţie să fi fost prevăzută de vreuna dintre părţi.

Ca atare, potrivit recurentei-reclamante, atâta vreme cât norma specială nu prevede, se completează cu dispoziţiile normei generale, în speţă C. civ. -art. 1.385-1.388.

În virtutea ultimelor dispoziţii indicate, recurenta-reclamantă arată că prejudiciul se repară integral, fiind inclus şi câştigul pe care în condiţii obişnuite, cel prejudiciat ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit.

De asemenea, art. 1.386 alin. (3) C. civ. statuează că, dacă prejudiciul are caracter de continuitate, despăgubirea de acordă sub formă de prestaţii periodice, or această ipoteză îşi regăseşte aplicabilitatea în cauză, prejudiciul suferit având caracter de continuitate, prin reducerea capacităţii de muncă în proporţie de 50%, împrejurare ce i-a răpit posibilitatea obţinerii unui venit.

Potrivit recurentei-reclamante, prevederile art. 50 alin. (1) pct. 1, privitoare la probe vizează exclusiv procedura necontencioasă. Ca atare, din punct de vedere probator, dovada prejudiciului nu poate fi restrânsă doar la înscrisurile prevăzute art. 50 alin. (1) pct. 1, incidente fiind dispoziţiile Capitolului 2 Subsecţiunea 3 din C. proc. civ. - Probele, instanţa urmând să analizeze întinderea prejudiciului reclamat prin instrumentele procedurale ce le are la dispoziţie. Dacă la nivel de procedură necontencioasă, în stadiul soluţionării cererii de despăgubire, apare clar că nu poate fi administrată proba cu martori, odată învestită instanţa, o astfel de dovadă nu poate fi interzisă, câtă vreme duce la aflarea adevărului.

Or, în cauză, astfel cum precizează recurenta-reclamantă, a fost administrată proba cu un martor ce a declarat că aceasta muncea în cadrul unui magazin anterior producerii incidentului, iar pe lângă aceasta avea grijă şi de gospodărie. Proba nu a fost contestată de către partea adversă, nici din perspectiva admisibilităţii, nici din cea a veridicităţii. Prin urmare, dovada obţinută în mod procedural este câştigată cauzei şi trebuie valorificată în mod corespunzător de către instanţă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

La 5 mai 2023, intimata-pârâtă a depus la dosar precizări, prin care a arătat că la 9 februarie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a pronunţat hotărârea intermediară nr. 507, prin care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, iar hotărârea 507/2022 a rămas definitivă prin respingerea apelurilor prin decizia nr. 655 din 20 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2021. Faţă de faptul că hotărârea de deschidere a procedurii falimentului a rămas definitivă, a solicitat instanţei să ia act că acţiunea judiciară ce formează obiectul litigiului nr. 949/91/2018* a încetat.

Înalta Curte precizează că, deşi intimata-pârâtă a formulat cerere de încetare a cauzei, analiza nulităţii recursului este prioritară din perspectiva legalei învestiri a instanţei de judecată.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs".

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede expres sancţiunea nulităţii pentru recursul care cuprinde motive ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă se aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, astfel că autorii acestuia trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege.

În speţă, Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs recurenta-reclamantă, deşi a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinerile pe care le-a dezvoltat nu se încadrează în niciunul dintre motivele de recurs de la art. 488.

Motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal. Deşi recurenta-reclamantă a invocat inaplicabilitatea dispoziţiilor Normei nr. 23/2014 - art. 50 alin. (1) pct. 1, greşita limitare a dovezilor ce pot fi administrate cu titlul de probe, respectiv la cea cu înscrisuri, ignorarea depoziţiei martorului audiat în cauză, incidenţa art. 1.385-1.388 C. civ., particularitatea cauzei determinată de consecinţele accidentului ce se întind în timp pentru o perioadă nelimitată, până la recuperarea capacităţii de muncă, prin argumentele expuse, urmăreşte o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Totodată, Înalta Curte reţine că, prin decizia nr. 1493 din 15 iunie 2022, pronunţată în primul ciclu procesual în dosarul nr. x/2018, instanţa a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 16/A din 19 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în sensul că Legea nr. 136/1995, împreună cu normele emise în baza acesteia de către instituţiile în materie de asigurări, reprezintă norme cu caracter special faţă de dispoziţiile C. civ., în ceea ce priveşte despăgubirile ce se acordă de către asigurator cu titlu de dezdăunare persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces.

A mai reţinut instanţa de recurs în primul ciclu procesual că, în baza principiului specialia generalibus derogant, norma generală este înlăturată de la aplicare în favoarea normei speciale, ceea ce înseamnă că motivarea acordării unei despăgubiri provizorii, la nivelul unui salariu minim pe economie, de la data producerii accidentului şi până la recuperarea integrală a capacităţii de muncă, în raport de dispoziţiile C. civ., de către instanţa de apel este greşită şi că, în cauză, nu s-a reţinut niciuna din situaţiile reglementare de dispoziţiile art. 50 pct. 1 lit. a)-c) din Norma ASF nr. 23/2014.

Înalta Curte arată că, în al doilea ciclu procesual, sunt incidente dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul. Ca atare, criticile referitoare la incidenţa dispoziţiilor C. civ., ca normă generală, şi cele ce vizează inaplicabilitatea Normei ASF nr. 23/2014, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

Deşi recurenta-reclamantă pretinde faptul că argumentele din cererea de recurs privesc decizia dată de instanţa de apel în rejudecare, în fapt, nemulţumirile privesc însăşi decizia de casare şi se ignoră în mod deliberat faptul că instanţa de apel din cel de-al doilea ciclu procesual a fost chemată să verifice modul de soluţionare a capătului de cerere privind acordarea unei despăgubiri provizorii, la nivelul unui salariu minim pe economie, de la data producerii accidentului şi până la recuperarea integrală a capacităţii de muncă, în raport de dezlegările date prin decizia de casare.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportat la dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 257/A din 19 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 257/A din 19 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2023.