Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2360/2023 AI generated

Validity of institutionalized arbitration in insurance disputes without a compromise clause under ASF Regulation 18/2017

Case Number Decizia nr. 2360/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant's appeal, thereby upholding the lower court's decision to annul the arbitral award and refer the dispute to the Court of First Instance of Sector 1 Bucharest. The dispute concerned a challenge to an arbitral award issued by an institutionalized arbitration tribunal, where the appellant (a creditor assignee in an insurance/RCA dispute) argued that the tribunal was competent without a specific arbitration agreement based on a specialized financial regulation allowing consumers to opt for arbitration unilaterally. The court held that the absence of a written arbitration agreement violated mandatory procedural law, rejecting the argument that the specialized regulation (implementing EU Directives on alternative dispute resolution) constituted a *lex specialis* derogating from the Civil Procedure Code's requirement for mutual consent or a valid compromise. Consequently, the annulment of the arbitral award and the remittal of the case to the ordinary civil courts remain in force.

Legislator headnote

AI generated

art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ, art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012, art. 6 alin. (6) din Legea nr. 237/2015, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 608 C. proc. civ, art. 548 alin. (1) C. proc. civ; Validity of institutionalized arbitration in insurance disputes without a compromise clause under ASF Regulation 18/2017: The dispute concerned a challenge to an arbitral award issued by an institutionalized arbitration tribunal, where the appellant (a creditor assignee in an insurance/RCA dispute) argued that the tribunal was competent without a specific arbitration agreement based on a specialized financial regulation allowing consumers to opt for arbitration unilaterally. The court held that the absence of a written arbitration agreement violated mandatory procedural law, rejecting the argument that the specialized regulation (implementing EU Directives on alternative dispute resolution) constituted a *lex specialis* derogating from the Civil Procedure Code's requirement for mutual consent or a valid compromise. Consequently, the annulment of the arbitral award and the remittal of the case to the ordinary civil courts remain in force.

Keywords

AI generated
validity of arbitration clause arbitral award insurance regulation alternative dispute resolution Civil Procedure Code civil annulment

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Procedural basis cited in the dispositive for the dismissal of the appeal and the maintenance of the lower court's decision annulling the arbitral award.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de arbitraj înregistrată la 15 iulie 2022 pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat sub nr. de dosar x/2022, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.., a formulat acţiune arbitrală, având ca obiect pretenţii.

Prin hotărârea arbitrală nr. 134 din 26 octombrie 2022, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul nr. x/2022, a fost admisă acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A; a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 2.885,40 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă; a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 5.775,77 RON, reprezentând penalităţile de întârziere de 0,2%/zi de întârziere, precum şi suma de 2.480,99 RON, cu titlu de cheltuieli arbitrale.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă sub nr. x/2022, B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L., în temeiul art. 608 alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. civ., anularea hotărârii arbitrale nr. 134 din 26 octombrie 2022, pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul nr. x/2022.

Prin sentinţa nr. 120 din 8 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Ploieşti, invocată din oficiu; a fost declinată competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova sub nr. x/2022.

Prin sentinţa nr. 11 din 25 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta B. S.A.; a fost anulată hotărârea arbitrală nr. 134 din 26 octombrie 2022, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul nr. x/2022; a fost trimisă cauza spre soluţionare Judecătoriei Sector 1 Bucureşti.

Împotriva acestei decizii, pârâta A. S.R.L. a declarat recurs.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta arată că instanţa de fond a reţinut greşit aplicarea art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, respectiv art. 7 alin. (3), art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017).

Potrivit recurentei, norma nr. 18/2017 nu a fost declarată nelegală sau neconstituţională, decizia Curţii Constituţionale nr. 100 din 7 martie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I. nr. 532 din 7 iulie 2017, iar Norma nr. 18 din 6 iulie 2017, în vigoare de la 1 august 2017, a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 555 din 13 iulie 2017.

Mai precizează recurenta că Norma nr. 18/2017 emisă de ASF, deşi act normativ cu forţă juridică inferioară C. proc. civ., produce efecte de la intrarea în vigoare, atât timp cât a intrat în fondul legislativ şi nu a fost declarată nelegală sau neconstituţională.

De asemenea, recurenta apreciază că, în materia soluţionării petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi de reasigurare, consumatorul poate solicita soluţionarea litigiului prin apelare la arbitraj, fără a fi necesară o convenţie arbitrală, în baza cadrului special reglementat de Norma ASF nr. 18/2017, care a abilitat ca instanţa arbitrală să soluţioneze, la solicitarea consumatorului, litigiul din materia asigurărilor privind despăgubirile solicitate în temeiul contractului de asigurare (poliţa RCA).

În consecinţă, potrivit recurentei, în baza dispoziţiei legale speciale instituite prin Norma ASF nr. 18/2017, instanţa arbitrală este competentă să soluţioneze, la solicitarea consumatorului, litigiul din materia asigurărilor privind despăgubirile solicitate în temeiul contractului de asigurare, competenţa nefiind condiţionată de existenţa unei convenţii arbitrale.

În cauză, astfel cum arată recurenta, cadrul special este reglementat de art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017 emisă de ASF, care reprezintă o completare a dispoziţiei inserate în art. 7 alin. (3) din aceeaşi Normă, ale cărei dispoziţii au prioritate faţă de legea generală, conform pricipiului specialia generalibus derogant.

În susţinerea acestui argument, recurenta arată că, potrivit art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea ASF, aceasta este "autoritatea competentă la nivel naţional pentru aplicarea şi urmărirea respectării actelor normative de directă aplicabilitate emise de Uniunea Europeană în domeniile prevăzute în materia asigurărilor, precum transpunerea şi implementarea în legislaţia naţională a acestor prevederi emise la nivelul Consiliului UE, Parlamentului UE, Comisiei Europene (...)".

Conform art. 6 alin. (6) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, în exercitarea competenţelor ASF, aceasta are mandat şi asigură convergenţa practicilor şi instrumentelor de supraveghere în aplicarea legii, reglementărilor adoptate în domeniul asigurărilor la nivel naţional şi la nivelul statelor membre.

Recurenta arată şi că, potrivit art. 8 alin. (16) din Legea 237/2015, Autorităţii de Supraveghere Financiară i se dă competenţă în exercitarea atribuţiilor sale, în sensul emiterii de acte individuale sau, dacă este cazul, sesizării instanţelor judecătoreşti.

În plus, ASF are în competenţa sa şi stabilirea soluţiilor adecvate privind dificultăţile majore de aplicare a legislaţiei europene, în vederea facilitării supravegherii activităţilor de asigurare/reasigurare, ceea ce înseamnă că ea stabileşte şi emite acte normative pentru care colaborează cu supraveghetorii din alte state membre şi cu Comisia Europeană.

În considerarea dispoziţiilor legale, ASF a emis Norma nr. 18/2017, care reprezintă transpunerea în legislaţia românească a Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21.05.2013 privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 şi a Directivei 2009/22/CE.

Susţine, de asemenea, recurenta că, potrivit jurisprudenţei C.J.U.E., statele comunitare nu pot justifica nerespectarea directivelor prin existenţa unor prevederi sau practici din sistemul lor juridic, iar în cazul în care destinatarii nu transpun în legislaţia naţională obiectivele directivelor, cetăţenii U.E. au dreptul de a beneficia în mod direct de dispoziţiile acestora. În cazul în care un stat nu include dispoziţiile unei directive în legislaţia internă, acesta se face vinovat de încălcarea prevederilor art. 5 din Tratatul Comunităţii Europene.

Recurenta arată că, în considerarea textelor de lege menţionate, Autoritatea de Supraveghere Financiară a răspuns rolului şi competenţei sale legale şi a emis Norma nr. 18/2017, prin care a armonizat sistemul de drept din România cu dreptul Uniunii Europene în aria de soluţionare alternativă a litigiilor în materie de consum.

Astfel, din coroborarea celor două texte: art. 7 alin. (3) din Norma nr. 18/2017 şi art. 7 alin. (4) lit. d) din aceeaşi Normă, rezultă că nu este necesar acordul celeilalte părţi pentru a se urma calea alternativă de soluţionare a litigiului prin arbitraj instituţionalizat, singura condiţie necesară pentru stabilirea competenţei instanţei arbitrale o constituie formularea cererii arbitrale de către consumator, cum este în cauză.

Nu în ultimul rând, recurenta solicită a se reţine că instanţa de fond a încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile prevăzute de art. 1.568 alin. (1) lit. a) C. civ., deoarece cesiunea de creanţă transferă cesionarului toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată.

Recurenta apreciază că din argumentele expuse reiese că lipsa convenţiei arbitrale din contractul de asigurare, izvor al pretenţiilor solicitate prin cererea de arbitrare, este complinită de dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017, edictată în scopul apărării drepturilor asiguraţilor şi a promovării stabilităţii activităţii de asigurare în România de către Consiliul ASF.

Totodată, potrivit recurentei, prin Norma ASF nr. 18/2017 se completează dispoziţiile Legii nr. 132/2017 şi dispoziţiile Normei ASF nr. 20/2017 cu prevederile ce reglementează modul în care eventualele litigii pot fi soluţionate, fiind acordat consumatorului (terţul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere), în funcţie de statutul juridic al acestuia (persoană fizică/persoană juridică).

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că acţiunea în anulare este un instrument juridic de realizare a unui control de legalitate asupra hotărârii arbitrale, iar controlul judecătoresc se declanşează prin mijloacele procedurale puse la îndemână de art. 608 C. proc. civ., astfel că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai pentru unul din motivele strict şi limitativ prevăzute de acest text de lege.

În ceea ce priveşte criticile invocate din perspectiva dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte arată că, potrivit art. 548 alin. (1) C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii, convenţia arbitrală se încheie în scris, condiţia formei scrise considerându-se îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondenţă, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale.

Potrivit art. 549 C. proc. civ., convenţia arbitrală se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenţie separată, la care contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului. Existenţa convenţiei arbitrale poate rezulta şi din înţelegerea scrisă a părţilor făcută în faţa tribunalului arbitral.

Totodată, art. 550 alin. (1) C. proc. civ. defineşte clauza compromisiorie ca fiind aceea prin care părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituţionalizat este suficientă referirea la instituţia sau regulile de procedură ale instituţiei care organizează arbitrajul.

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte arată că judecata pe calea arbitrajului are la bază convenţia părţilor, înţelegerea lor de a recurge la această modalitate de soluţionare a litigiilor dintre ele, în situaţia în care această convenţie nu există sau e nulă ori inoperantă, arbitrajul neputându-se organiza şi desfăşura valabil.

În ceea ce priveşte Norma nr. 18/2017 din 6 iulie 2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, Înalta Curte învederează că, astfel cum reiese din art. 1 din Normă, aceasta reglementează "(...) modul de soluţionare a petiţiilor privind activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare autorizate în baza Legii nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 237/2015, şi brokerilor de asigurare autorizaţi în baza Legii nr. 32/2000 privind activitatea şi supravegherea intermediarilor în asigurări şi reasigurări, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 32/2000. (2) Prevederile prezentei norme sunt aplicabile societăţilor definite conform Legii nr. 237/2015, denumite în continuare societăţi, brokerilor de asigurare, denumiţi în continuare brokeri, şi Autorităţii de Supraveghere Financiară, denumită în continuare A.S.F."

Noţiunea de "petiţie" este definită la art. 2 pct. 2 din Normă ca fiind "cererea, reclamaţia, sesizarea, formulată în scris ori prin poştă electronică, prin intermediul căreia un petent îşi exprimă nemulţumirea cu privire la activitatea societăţilor şi brokerilor".

Dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi (4) din Norma ASF nr. 18/2017 nu pot fi interpretate în sensul arătat de către recurentă, respectiv că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii reclamantului, fără a se impune existenţa unei convenţii a părţilor, Înalta Curte reţinând că, în raport de art. 7 alin. (3) teza finală din Normă, "soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor nu limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate".

Reiese, aşadar, că părţile au posibilitatea să se adreseze nu doar instanţelor de judecată pentru soluţionarea diferendului dintre ele, ci şi unei instanţe arbitrale, cu respectarea, însă, a dispoziţiilor art. 548 şi urm. C. proc. civ.

În ceea ce priveşte argumentul recurentei în sensul că Norma A.S.F. nr. 18/2017 reprezintă o dispoziţie specială derogatorie de la dispoziţiile art. 548 alin. (1) C. proc. civ., aceasta nu poate fi reţinut, neexistând nicio dispoziţie legală care să prevadă că se poate soluţiona litigiul la instanţa arbitrală, chiar dacă părţile nu au o clauză compromisorie şi nu există nici un compromis.

Înalta Curte arată, sub un ultim aspect, că argumentele recurentei în sensul că Norma ASF nr. 18/2017 reprezintă o dispoziţie specială derogatorie de la prevederile C. proc. civ., în raport de prevederile art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012, art. 6 alin. (6) şi art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, precum şi critica ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.568 alin. (1) lit. a) C. civ. nu reprezintă critici de nelegalitate, întrucât hotărârea recurată nu s-a fundamentat pe aceste dispoziţii legale.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 11 din 25 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 11 din 25 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2023.