Nullity of cassation appeal for failure to formulate substantive illegality grounds regarding counter-guarantee operational risk

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 28 decembrie 2020 sub nr. x/2020, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului să plătească contragaranţia în sumă de 1.131.243,74 RON, aferentă garanţiei asumate de reclamant în favoarea A. S.A., în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/05.06.2013 şi confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x/18.06.2013, beneficiar fiind B. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală, calculată de la 12.08.2020 (data împlinirii termenului de 90 zile calendaristice de la data cererii de executare în care F.R.C. avea obligaţia să efectueze plata), până la plata efectivă a sumei datorate; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1780 din 24 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea formulată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 77 din 19 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul- reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva sentinţei civile nr. 1780 din 24 iunie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. A fost schimbată în tot sentinţa apelata în sensul că: a fost admisă cererea de chemare în judecată şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.131.243,74 RON, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la 12.08.2020 şi până la achitarea debitului principal.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 16.738,43 RON, cheltuieli de judecată; a fost obligat intimatul să plătească apelantului suma de 8.369,21 RON.

Împotriva acestei decizii, pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a declarat recurs, motivele fiind următoarele:

Recurentul-pârât arată că instanţa de apel a admis în mod eronat acţiunea introductivă, deoarece, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi plătită contragaranţia, existând un risc operaţional al garantului.

Potrivit recurentului-pârât, soluţia curţii de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare, art. 1, raportat la pct. 5 şi 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind Condiţiile de acordare a contragaranţiilor de către F.R.C., art. 1.480, art. 1.266, art. 1.267, art. 1.268 alin. (3) şi art. 2.018 C. civ., coroborate cu art. 7 şi art. 101 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009 privind instituţiile financiare nebancare (în vigoare la data acordării contragaranţiei - 18.06.2013) şi cu art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006 privind determinarea cerinţelor minime de capital pentru riscul operaţional ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii (în vigoare la data acordării contragaranţiei), raportate la Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 şi la Norma nr. 1/2012, al căror conţinut este redat.

În ceea ce priveşte existenţa riscului operaţional, preluat de către intimatul - F.N.G.C.I.M.M. S.A., potrivit art. 6.1 din convenţia de contragarantare nr. 1/2012, recurentul-pârât apreciază că instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a acestei clauze având în vedere următoarele:

Conform art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 1.1 pct. 3 din convenţia de contragarantare nr. 1/2012, prin "contragaranţie" se înţelege angajamentul contractual expres, irevocabil şi necondiţionat, prin care F.R.C. preia o parte din riscul de credit, asumat de garant la acordarea de garanţii pentru I.M.M.-uri. În conformitate cu nota 1 la această clauză contractuală, riscul de credit este un "eveniment incert, dar posibil, care conduce la înregistrarea de pierderi sau nerealizarea profiturilor estimate, ca urmare a ne îndeplinirii de către IMM a obligaţiilor din contractul de credit sau alt contract încheiat cu finanţatorul".

Potrivit art. 6.1 din convenţia de contragarantare nr. 1/2012, Fondul Român de Contragarantare S.A. nu preia riscul operaţional al garantului, risc care, potrivit art. 7 pct. 22 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009 privind instituţiile financiare nebancare (în vigoare la data acordării contragaranţiei: 18.06.2013), reprezintă un risc de pierdere, determinat de neaplicarea sau aplicarea defectuoasă a dispoziţiilor legale ori contractuale, care afectează negativ operaţiunile sau situaţia instituţiilor financiare nebancare (risc legal care se include în riscul operaţional) sau determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu şi-au îndeplinit funcţia în mod corespunzător, fie de factori externi, precum condiţiile economice şi progresul tehnologic (risc operaţional).

Mai arată recurentul-pârât că aceleaşi prevederi referitoare la riscul operaţional/legal sunt stipulate şi la art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006 privind determinarea cerinţelor minime de capital pentru riscul operaţional ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii (în vigoare la data acordării contragaranţiei), la art. 3, art. 4 şi urm. fiind prevăzute obligaţiile instituţiilor de credit pentru limitarea şi gestionarea riscului operaţional.

În raport de aceste dispoziţii legale, recurentul-pârât susţine că riscul operaţional în relaţia finanţator-fond de garantare îl preia finanţatorul (banca), iar în relaţia fond de garantare (F.N.G.C.I.M.M.) - fond de contragarantare (F.R.C.) îl poate prelua, teoretic, oricare dintre cele două instituţii financiare nebancare, dar având în vedere clauza expresă de la art. 6.1. din convenţia de contragarantare nr. 1/2012, riscul este preluat de F.N.G.C.I.M.M.

Recurentul-pârât expune situaţia de fapt cu privire la beneficiarul contragaranţiei, susţinând că, deşi încă nu s-a reţinut prin vreo hotărâre judecătorească definitivă, săvârşirea de către beneficiar/asociaţii/administratorii beneficiarului a unei infracţiuni, cum precizează curtea de apel, acest aspect nu exclude frauda.

Mai arată recurentul-pârât că nu orice tip de înşelătorie intră sub incidenţa legii penale, dar, în cazul de faţă, se află în derulare un proces penal în care asociatul majoritar şi administratorul societăţii B. S.R.L. sunt trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea-credintă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

Mai susţine recurentul-pârât că, dacă este analizată valoarea totală a datoriilor firmei, conform tabelului definitiv al creanţelor, acestea sunt de 40.233.081 RON, cel mai mare creditor este Fondul National de Garantare a Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, care are de recuperat peste 900.000 euro, adică 4.023.759 RON, iar C. S.A. s-a înscris la masa credală cu suma de 1.516.165 RON şi A. a înregistrat o cerere pentru o creanţă în sumă de 5.983.822 RON.

Mai precizează recurentul-pârât că riscul operaţional, ca şi terminologie, nu este definit în convenţia dintre F.R.C. şi F.N.G.C.I.M.M., dar este definit de legislaţia în domeniu, cum a arătat mai sus.

De asemenea, recurentul-pârât face trimitere la art. 93 şi art. 101 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009 privind instituţiile financiare nebancare, susţinând că nu se aplică doar în cazul infracţiunilor constatate, cum interpretează eronat instanţa de apel, ci ori de câte ori se identifică un risc operaţional.

În acest sens, recurentul-pârât arată că, potrivit art. 12.5 din convenţia de contragarantare nr. 1/2012, prevederile convenţiei se completează cu dispoziţiile corespunzătoare din legislaţia în vigoare şi că intimatul-reclamant, deoarece nu a identificat vreun risc operaţional, se face vinovat atât de încălcarea art. 93, cât şi a art. 101 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009.

În consecinţă, recurentul-pârât susţine că riscul operaţional a fost demonstrat prin raportare la implicarea beneficiarului în activităţi frauduloase şi consideră că urmează a fi suportat de către garant-F.N.G.C.I.M.M., potrivit art. 6.1 din convenţia dintre părţi nr. 1/2012.

Mai susţine recurentul-pârât că, potrivit Regulamentului (U.E.) nr. 575/2013 privind cerinţele prudenţiale pentru instituţiile de credit, riscul operaţional, astfel cum este definit la pct. 52, corelat cu art. 324, reprezintă un risc de pierdere, iar pierderea este definită în principal prin raportare la fraudă.

Precizează recurentul-pârât şi că, potrivit art. 10 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, "Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: [...] c) utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, precum şi utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice". În acest context, recurentul-pârât arată că F.R.C. este o societate cu capital majoritar de stat, iar sursa de plată a contragaranţiilor o reprezintă capitalul social.

Aşadar, coroborând toate prevederile evocate, rezultă, în opinia recurentului-pârât că F.R.C. preia riscul de credit al I.M.M.-ului beneficiar, dar nu preia riscul operaţional asociat fraudei, în sensul larg al termenului.

Mutatis mutandis, în considerarea informaţiilor cu privire la implicarea beneficiarului în activităţi ilicite, inclusiv cu caracter penal, recurentul-pârât arată că a decis respingerea cererii de executare aferente acestui beneficiar, având ca temei prevederile invocate anterior.

Refuzul respectării, de către intimată, a obligaţiei instituite de art. 6.1 din convenţia nr. 1/2012, reprezintă cauză convenită de părţi în care Fondul Român de Contragarantare este îndreptăţit să nu dea curs cererii de executare formulate de intimatul F.N.G.C.I.M.M., în speţă, riscul operaţional fiind dovedit prin raportare la situaţia existentă cu privire la activităţile ilicite ale beneficiarului.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a nesocotit şi pct. 12 din anexa C. l (mandatul acordat garantului) la convenţia nr. 1/2012.

În acest sens, recurentul-pârât arată că, potrivit anexei C1 (mandatul acordat garantului), punctul 12 din convenţia nr. 1/2012, în situaţii nestandard, F.N.G.C.I.M.M. era obligat să solicite punctul de vedere al F.R.C., nefiind mandatat să acorde contragaranţii şi să aprecieze pe cont propriu în aceste situaţii.

Recurentul-pârât susţine că intimatul a încălcat acestă clauză, deoarece nu i-a solicitat nici un punct de vedere, deşi acesta se impunea în raport cu situaţia de fapt, care relevă o situaţie nestandard, atipică.

Totodată, recurentul-pârât apreciază că instanţa de apel nu a interpretat corect clauza prevăzută la art. 5.1 din convenţia de contragarantare nr. 1/2012, referitor la obligaţia F.N.G.C.I.M.M. de a acorda, monitoriza şi plăti garanţiile contragarantate cu diligenţa pe care o practică în cazul garanţiilor pe care le acordă fără această protecţie.

În acest sens, recurentul-pârât arată că raporturile dintre părţi sunt specifice mandatului, fiind guvernate de regulile aplicabile acestuia, astfel cum reiese din art. 4.1., art. 6.4 par. 2 lit. b) şi art. 12.7.

Din interpretarea art. 2.018 şi a art. 1.480 C. civ., coroborat cu art. 12.8 din convenţia de contragarantare nr. 1/2012, rezultă că mandatarului i se cere diligenţa unui bun proprietar.

De asemenea, potrivit art. 5.1 din convenţia de contragarantare nr. 1/2012, garantul acordă, monitorizează şi plăteşte garanţiile contragarantate cu diligenţa pe care o practică în cazul garanţiilor pe care le acordă fără această protecţie.

Or, astfel cum susţine recurentul-pârât, intimatul-reclamant, în calitate de mandatar, nu a respectat aceste obligaţii de bună-credinţă şi diligenţă maximă pe care trebuia să o manifeste un profesionist în domeniul garantării proiectelor întreprinderilor mici şi mijlocii.

Mai precizează recurentul-pârât că intimatul-reclamant este un profesionist în domeniul garantării, cu statut de instituţie financiară nebancară, aflată sub supravegherea prudenţială a Băncii Naţionale a României, potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1211/2001, cu modificările şi completările ulterioare şi că, în acest context, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, obligaţia de monitorizare a garanţiei, care-i revine garantului-intimat în speţă, nu se poate raporta doar la hotărârile judecătoreşti definitive.

Recurentul-pârât arată că, dacă s-ar fi acţionat cu prudenţă şi diligenţă pe parcursul perioadei de monitorizare a garanţiei (nu doar la acordarea ei cum susţine intimatul), garanţia nu ar fi fost plătită şi, implicit, nu s-ar mai fi solicitat nici contragaranţia.

Faţă de aspectele arătate cu privire la riscul operaţional, în coroborare cu obligaţiile stabilite de art. 5.1 din convenţia nr. 1/2012 şi de art. 2.018 şi art. 1.480 C. civ., recurentul-pârât concluzionează în sensul că F.N.G.C.I.M.M. nu şi-a îndeplinit obligaţiile de manifestare a diligenţei şi prudenţei în ceea ce priveşte monitorizarea şi plata de către garant (mandatar), a garanţiei contragarantate.

Mai arată recurentul-pârât că, din perspectiva scopului urmărit de legiuitor la înfiinţarea F.R.C., contragaranţiile au în vedere stimularea unor proiecte care să susţină dezvoltarea I.M.M.-urilor, locurile de munca, eficienţa, competitivitatea etc., fapt ce rezultă din dispoziţiile art. 1.3 din Norma nr. 1/2012 şi preambulul convenţiei nr. 1/2012.

În plus, potrivit adreselor B.N.R. nr. x/03.11.2014 şi nr. y/15.01.2015, transmise F.N.G.C.I.M.M. cu privire la modalitatea aplicării regulilor de prudenţialitate, intimatul-reclamant trebuie:

"să identifice corect calitatea fiecărei părţi implicate în relaţia de afaceri pe care instituţia o stabileşte prin furnizarea produsului de garantare/contragarantare, atât la momentul iniţierii acesteia cât şi pe parcursul diferitelor etape de viaţă ale relaţiei/produsului, când statutul părţilor, din perspectiva vizată, se poate modifica".

Aşadar, recurentul-pârât arată că nu este suficient ca intimatul-reclamant să se raporteze doar la condiţiile de acordare, ci trebuie să urmărească derularea creditului şi să nu plătească garanţia atunci când intervin anumite stări, împrejurări, de natură să nu susţină plata unei garanţii din fonduri publice.

Rezultă, în opinia recurentului-pârât, că F.N.G.C.I.M.M. a plătit garanţia cu încălcarea obligaţiei de diligenţă, prevăzută la art. 5.1 din convenţia nr. 1/2012, cunoscând faptul că beneficiarul este implicat în activităţi penale care includ infracţiuni de fals, cu consecinţe majore asupra situaţiilor financiare ale acestuia.

Potrivit recurentului-pârât, lipsa de diligenţă a intimatului-reclamant s-a manifestat şi pe parcursul monitorizării garanţiei, dar mai cu seamă atunci când a efectuat plata, cu ignorarea tuturor aspectelor ilicite, inclusiv a aspectelor penale, fiind nejustificat ca F.R.C., o instituţie financiară cu capital de stat, să fie obligată să susţină, practic, o activitate ilicită.

Recurentul-pârât subliniază faptul că a dat mandat intimatului-reclamant pentru a acorda contragaranţia în numele său, aşa încât nu i se poate imputa că ar fi cunoscut activitatea ilicită/penală la acordarea contragaranţiei, informaţiile pe care le primeşte fiind sintetice (denumire beneficiar, valoare contragaranţie, cod CAEN finanţat etc).

Mai arată recurentul-pârât că, deşi instanţa de apel a reţinut că plata garanţiei s-a efectuat ca urmare a executării silite efectuate de finanţator, instanţa de executare nu a confirmat legalitatea acordării garanţiei şi, cu atât mai puţin, a contragarantiei.

În ceea ce priveşte legătura dintre riscul operaţional şi neîndeplinirea criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate a beneficiarului, recurentul-pârât arată că, deşi existenţa riscului operaţional este suficientă pentru respingerea cererii de executare a unei contragaranţii, în temeiul art. 6.1 din convenţia nr. 1/2012, această situaţie juridică se reflectă şi asupra criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate a beneficiarului, însă acest aspect nu a făcut obiectul analizei instanţei de apel.

Apreciază recurentul-pârât că intimatul-reclamant nu poate face dovada îndeplinirii criteriului de eligibilitate referitor la dificultate, întrucât acest criteriu se analizează şi în baza situaţiilor financiare, care în situaţia de faţă, sunt nereale.

În acest sens, recurentul-pârât invocă prevederile art. 4.1 alin. (1) lit. d) din Norma nr. 1/2012 şi pct. 4 din Anexa C.7 la convenţia nr. 1/2012.

Recurentul-pârât susţine că, în speţă, activitatea ilicită, inclusiv penală, a debutat în anul 2010, anterior acordării contragaranţiei, aşa încât constatările faptelor ilicite se produc inclusiv cu privire la situaţiile financiare pe baza cărora s-a calculat starea de dificultate a societăţii, însă aceste aspecte nu prezintă relevanţă în prezenta cauză, plata contragaranţiei nefiind refuzată pe acest motiv, ci pentru că, fiind afectate situaţiile financiare, nu se putea analiza această condiţie de eligibilitate.

Pe de altă parte, recurentul-pârât consideră că ceea ce interesează în speţă este îndeplinirea criteriilor de eligibilitate de către beneficiar pentru a dobândi contragaranţia şi nu activităţile ce ţin de mandat care în speţă se dovedesc pur formale.

Plata contragaranţiei este urmarea îndeplinirii criteriilor de eligibilitate, nu a îndeplinirii mandatului, creându-se o confuzie în aceste dosare, întrucât F.N.G.C.I.M.M. nu solicită o plată pentru munca prestată în calitate de mandatar, ci plata unei contragaranţii ale cărei condiţii sunt reglementate prin ordin al ministrului şi nu se poate deroga de la ele.

Recurentul-pârât subliniază că acţiunile mandatarului sunt legate indisolubil de criteriile de eligibilitate pentru a beneficia de plata contragaranţiei, iar a susţine că mandatarul şi-a îndeplinit mandatul doar în baza unor acţiuni procedurale, fără a analiza substanţa acestora, în concret în cazul prezentat realitatea situaţiilor financiare, face să se ajungă la situaţia de a se plăti contragaranţii prin eludarea legii.

În acest sens, recurentul-pârât invocă prevederile pct. 5 şi 6 din anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind Condiţiile de acordare a contragaranţiilor de către Fondul Român de Contragarantare S.A., concluzionând în sensul că denaturarea situaţiilor financiare ale societăţii prin includerea în contabilitate a unor facturi fictive are impact asupra documentelor prezentate pentru obţinerea contragaranţiei (declaraţii, situaţii financiare) deoarece, în acest caz, nu se poate verifica eligibilitatea beneficiarului pe baza unor înscrisuri afectate de falsuri, fiind aplicabil principiul fraus omnia corrumpit.

Sub aspect civil, astfel cum precizează recurentul-pârât, caracterul fictiv al unor facturi are ca efect anularea acestora, iar potrivit principiului quod nullum este nullum producit effectum, consecinţele se extind inclusiv asupra actelor ulterioare care au stat la baza acordării contragaranţiei.

Aşadar, recurentul-pârât susţine că intimatul-reclamant nu şi-a respectat mandatul încredinţat, întrucât a verificat îndeplinirea criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate în baza unor situaţii financiare denaturate.

Referitor la momentul verificării îndeplinirii mandatului acordat intimatului, de către Fondul Român de Contragantare S.A., pentru plata contragaranţiei şi semnificaţia confirmării contragaranţiei, recurentul-pârât arată că mecanismul de contragarantare configurat prin normele şi convenţiile de contragarantare prevede faptul că verificarea îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate de către beneficiari se realizează de către F.R.C. cu ocazia analizării cererii de plată, aşadar, în speţă, începând cu cererea de executare a contragaranţiei, cum reiese din art. 6.4 din convenţia de contragarantare nr. 1/2012.

Potrivit recurentului-pârât, în ceea ce priveşte momentul acestei analize, acesta nu este data confirmării contragaranţiei, ci momentul analizării cererii de plată.

Din moment ce în speţă există un mandat, recurentul-pârât consideră că F.N.G.C.I.M.M. este responsabil de verificarea tuturor condiţiilor legate de acordarea contragaranţiei, urmând ca la momentul cererii de plată, să verifice îndeplinirea mandatului, cum a convenit cu partea adversă.

Astfel cum se observă din înscrisurile de la dosar, recurentul-pârât susţine că a avut cunoştinţă de aceste aspecte cu ocazia analizării cererii F.N.G.C.I.M.M. de plată a contragaranţiei, din documentele ataşate acesteia, şi a uzat de dreptul pe care i-l conferă convenţia nr. 1/2012 de a nu plăti contragaranţia, având în vedere neregularităţile constatate.

Recurentul-pârât invocă şi prevederile art. 5.1 şi art. 12.8 din Convenţia nr. 1/2012.

Referitor la confirmarea contragaranţiei, recurentul-pârât susţine că instanţa de apel a interpretat eronat clauzele din contract, deoarece această acţiune nu are semnificaţia verificării criteriilor de eligibilitate de către F.R.C.

Solicită, de asemenea, a se observa că, nici instanţa de apel, nici intimatul-reclamant nu au invocat vreo prevedere legală sau contractuală care să reglementeze decăderea sa din dreptul de a verifica acordarea contragaranţiei cu respectarea normei aplicabile şi a convenţiei la momentul executării contragarantiei, cu atât mai mult cu cât aceasta reprezintă una dintre condiţiile prevăzute de art. 6.4 din convenţia de contragarantare nr. 1/2012 pentru plata contragaranţiei.

Dimpotrivă, prin art. 12.1 din convenţia de contragarantare nr. 1/2012, părţile au convenit în mod expres că neexercitarea unui drept prevăzut de convenţie sau exercitarea lui cu întârziere nu constituie o renunţare la acest drept, iar neinvocarea unei încălcări a convenţiei nu constituie o acceptare a încălcării, astfel încât neconstatarea unor nereguli în ceea ce priveşte contragaranţia dedusă judecăţii cu prilejul confirmării acesteia nu reprezintă o acceptare a încălcării sau o renunţare la dreptul de a verifica condiţiile prevăzute de art. 6.4, cu prilejul analizării cererii de executare a contragaranţiei.

Aşadar, în ceea ce priveşte momentul acestei analize pe care o realizează Fondul Român de Contragarantare, acesta nu este nici data confirmării contragaranţiei, nici data la care se realizează acţiuni de colaborare profesională cu F.N.G.C.I.M.M., ci analizarea cererii de plată, cum reiese din art. 6.4 din convenţia de contragarantare nr. 1/2020.

Sub un alt aspect, recurentul-pârât arată că acordarea contragaranţiei nu presupune plata automată a acesteia, acordarea garanţiei şi contragaranţiei, plata garanţiei şi executarea contragaranţiei fiind etape distincte prevăzute de convenţia nr. 1/2012.

Recurentul-pârât concluzionează în sensul că F.N.G.C.I.M.M. nu a respectat mandatul acordat prin convenţia de contragarantare nr. 1/2012, în sensul că nu a verificat cu diligenţa unui profesionist îndeplinirea de către B. S.R.L. a condiţiilor specifice acordării contragaranţiei.

În ceea ce priveşte acordarea dobânzii, recurentul-pârât apreciază că decizia recurată este nelegală, deoarece s-a dat cu aplicarea şi interpretarea eronată a art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 21 din Legea nr. 72/2013, art. 1 şi art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, art. 3 alin. (3) C. civ.

Recurentul-pârât consideră că soluţia curţii de apel este nelegală, întrucât instanţa nu a făcut aplicarea art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, raportate la art. 21 din Legea nr. 72/2013, art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, precum şi a art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009.

În acest sens, recurentul-pârât arată că hotărârea instanţei de apel nu prevede nivelul dobânzii legale la care a fost obligat sau dispoziţiile legale aplicabile calculului dobânzii.

În primul rând, susţine că nu are o obligaţie bănească, faţă de intimatul-reclamant.

Totodată, conform art. 1 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar - dobânda penalizatoare reprezintă dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă.

Precizează recurentul-pârât că dobânda reprezintă un accesoriu al principalului, reprezentat de valoarea contragarantiei, şi urmează soarta principalului, conform principiului accesorium sequitur principale.

Mai precizează recurentul-pârât că, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., este o întreprindere tară scop lucrativ, iar dacă instanţa va aprecia că datorează dobânda, sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, potrivit căruia rata dobânzii se impune a fi diminuată cu 20%.

Totodată, solicită ca instanţa să aibă în vedere şi art. 19 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013 şi că art. 21 din Legea nr. 72/2013 nu este aplicabil, în speţă, obligaţiile de plată rezultând din convenţia nr. 1/01.07.2012 fiind anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 72/2013 la 5 aprilie 2013.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată. A precizat că, în ceea ce priveşte încadrarea cererii de recurs în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul nu arată în ce constă încălcarea dispoziţiilor legale indicate în cererea de recurs, ci a înţeles să critice decizia sub aspectul interpretării de către instanţa de apel a situaţiei de fapt şi a probelor.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-pârât la 23.06.2023, iar acesta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepţia nulităţii, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a admite excepţia, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât a indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Casarea unei hotărâri, conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât, în susţinerea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face trimiteri la situaţia de fapt reţinută de instanţă, la probele administrate în cauză, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţa de apel în raport de Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 şi de Norma nr. 1/2012.

Însă, recurentul-pârât nu poate critica soluţia instanţei de fond cu privire la interpretarea convenţiei de contragarantare, întrucât un atare aspect ţine de interpretarea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Totodată, Înalta Curte reţine că recurentul-pârât, în susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. expune şi critici care au făcut obiectul analizei instanţei de apel, astfel cum partea le-a dezvoltat prin întâmpinarea formulată în această cale de atac, referitoare la riscul operaţional, la obligaţia de diligenţă a mandatarului, la îndeplinirea de către beneficiar a criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate, precum la dobânda legală.

Susţinerile recurentului-pârât, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse prin întâmpinarea la cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurentul-pârât tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte reţine că recurentul-pârât nu a expus critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi nu a arătat în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

Totodată, argumentele ce vizează situaţia de fapt, pretinsele operaţiuni de fraudă săvârşite de beneficiarul B., de asociaţii sau de administratorii beneficiarului, neîndeplinirea criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate a beneficiarului, sens în care recurentul-pârât face ample trimiteri la situaţiile financiare, la folosirea de către beneficiar a unor facturi false, reprezintă exclusiv critici de netemeinicie, a căror analiză, astfel cum Înalta Curte a arătat mai sus, nu poate fi realizată în recurs.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerinţe care nu au fost respectate de către recurentul-pârât.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced şi având în vedere că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii şi va anula recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 77 din 19 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 77 din 19 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2023.