Nullity of extraordinary appeal for failure to formulate specific legal grounds in a counter-guarantee dispute

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2020, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N. a solicitat obligarea pârâtului FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. la plata sumei de 707.717,52 RON, reprezentând contragaranţia acordată Fondului pentru garanţia asumată de reclamant în favoarea A. S.A. în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. CGP6185/24.11.2011, confirmată cu confirmarea de includere în plafonul garantare nr. CGP6185CTG/15.12.2011, modificată prin confirmarea CGP_6185A_CTG/03.04.2013, confirmarea CGP_6185B_CTG/28.01.2015 şi confirmarea CGP6185CCTG/14.08.2015, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată de la data de 01.07.2019 (dată la care s-a împlinit termenul la 90 de zile de la data de 01.04.2019 - data completării documentaţiei de către Fond cu adresa nr. x), până la data plăţii efective a contragaranţiei; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 213 din 21 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamant şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 707.717,52 RON, cu titlu de contragaranţie, potrivit convenţiei de contragarantare nr. 1/2010 încheiate de părţi, dobândă legală penalizatoare calculată potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 asupra sumei de 707.717,52 RON, începând din data de 01.07.2019 până la achitarea efectivă şi integrală a acesteia şi suma de 10.682,18 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Prin încheierea din camera de consiliu din 24 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul sentinţei civile nr. 213 din 21 aprilie 2021, în sensul că în dispozitiv se va menţiona "admite acţiunea", iar nu "admite în parte acţiunea", cum din eroare s-a menţionat.

Prin decizia civilă nr. 164A din 7 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelantul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1101 din 21 aprilie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a declarat recurs, motivele fiind următoarele:

Recurentul-pârât consideră că soluţia curţii de apel a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare, care statuează în sensul că "Activitatea de contragarantare constă în preluarea unei părţi din riscul asumat de fondurile de garantare a creditelor şi altor instrumente de finanţare la acordarea de garanţii, prin garantarea unei părţi din garanţiile acordate de acestea băncilor sau altor finanţatori pentru creditele ori alte instrumente de finanţare obţinute de întreprinderile mici şi mijlocii de la acestea".

Totodată, recurentul-pârât face trimitere la dispoziţiile art. 1080 C. civ., potrivit cărora "Diligenţa ce trebuie să se pună în îndeplinirea unei obligaţii este totdeauna aceea a unui bun proprietar".

Recurentul-pârât invocă şi art. 1.540 C. civ., care dispune în sensul că "(1) Mandatarul este răspunzător nu numai de dol, dar încă şi de culpa comisă în executarea mandatului. (2) Pentru culpă, când mandatul este fără plată, răspunderea se aplică cu mai putină rigurozitate decât în caz contrariu", precum şi art. 7 şi art. 101 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009 privind instituţiile financiare nebancare (în vigoare la data acordării contragaranţiei - 15.12.2011), art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006 privind determinarea cerinţelor minime de capital pentru riscul operaţional ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii, raportat la contractul de credit de investiţii nr. x din data de 24.11.2011 şi la convenţia de contragarantare nr. 1/2010, respectiv art. 1.1 pct. 2, art. 6.1., art. 7.1., art. 7.4. alin. (2), art. 12.8.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a normelor de drept material de către curtea de apel cu privire la riscul operaţional, recurentul-pârât arată că potrivit art. 7.1 din convenţia de contragarantare nr. 1/2010, Fondul Român de Contragarantare S.A. nu preia riscul operaţional al garantului, risc care, potrivit art. 7 pct. 22 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009 privind instituţiile financiare nebancare (în vigoare la data acordării contragaranţiei - 15.12.2011), reprezintă un risc de pierdere, determinat de neaplicarea sau aplicarea defectuoasă a dispoziţiilor legale ori contractuale, care afectează negativ operaţiunile sau situaţia instituţiilor financiare nebancare (risc legal care se include în riscul operaţional) sau determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu şi-au îndeplinit funcţia în mod corespunzător, fie de factori externi, precum condiţiile economice şi progresul tehnologic (risc operaţional).

Recurentul-pârât susţine că aceleaşi prevederi referitoare la riscul operaţional/legal sunt stipulate şi la art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006 privind determinarea cerinţelor minime de capital pentru riscul operaţional ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii (în vigoare la data acordării contragaranţiei - 15.12.2011), la art. 3, art. 4 şi urm. fiind prevăzute obligaţiile instituţiilor de credit pentru limitarea şi gestionarea riscului operaţional.

Potrivit recurentului-pârât, faţă de dispoziţiile legale mai sus indicate, riscul operaţional în relaţia finanţator-fond de garantare îl preia finanţatorul (banca), iar în relaţia fond de garantare (F.N.G.C.I.M.M.) - Fond de contragarantare (F.R.C.) îl poate prelua, teoretic, oricare dintre cele două instituţii financiare nebancare, dar având în vedere clauza expresă de la art. 7.1. din convenţia de contragarantare nr. 1/2010, riscul este preluat de Fondul de Garantare F.N.G.C.I.M.M.

Recurentul-pârât arată că încălcarea art. 8.1 pct. 5 din contractul de credit de investiţii nr. x din data de 24.11.2011, încheiat între beneficiar şi finanţator, reprezintă riscul operaţional al băncii, însă în mod nelegal, acesta a fost preluat de către garant-F.N.G.C.I.M.M., deşi trebuia suportat de finanţator.

Problema juridică care se doreşte a fi tranşată este aceea dacă acest risc operaţional putea fi transferat ulterior pârâtului, aşa cum susţine intimatul-reclamant.

Recurentul-pârât reiterează că, în speţă, acţionarii şi-au retras fondurile avansate în firmă, în cuantum de 1.545.720 RON în perioada 2013-2016, încălcând prevederile art. 8.1 din contractul de credit de investiţii nr. x din data de 24.11.2011, încheiat între beneficiar şi finanţator şi actele adiţionale aferente.

Aminteşte că, potrivit art. 8.1 pct. 5 din contractul de credit de investiţii nr. x din data de 24.11.2011, încheiat între beneficiar/client şi finanţator:

"pe perioada creditării, societatea nu va putea rambursa împrumuturile asociaţi, prezente şi viitoare; numai cu acordul A. - Sucursala Timişoara; utilizarea acestor fonduri fără acordul băncii se va putea face exclusiv pentru majorarea capitalului social".

Prin modificările ulterioare, respectiv cele aduse de actele adiţionale nr. x/04.04.2013 şi nr. y/05.02.2015, aceste obligaţii pozitive ale beneficiarului au fost menţinute, excepţie făcând posibilitatea efectuării operaţiunilor de ridica sumele existente în soldul contului 455 "asociaţi conturi curente".

Aşadar, recurentul-pârât arată că, potrivit prevederilor acestor acte adiţionale, clientul nu putea, pe perioada creditării, să ridice sumele existente în soldul contului 455 "asociaţi conturi curente".

Mai precizează recurentul-pârât că, prin actul adiţional nr. x/18.04.2013, art. 8.1. din contractul de credit sus-menţionat a fost modificat în sensul eliminării obligaţiilor precizate. Actul adiţional nr. x a fost valabil de la data de 18.04.2013 până la data de 05.02.2015, când, prin actul adiţional nr. x se reintroduce obligaţia clientului de a nu ridica sumele existente în contul 4551.

Or, astfel cum susţine recurentul-pârât, din analiza bilanţurilor contabile, a reieşit că acţionarii şi-au retras fondurile avansate în firmă, în cuantum de 1.545.720 RON în perioada 2013-2016, încălcând art. 8.1 din contractul de credit şi actele adiţionale aferente şi că, atât A., cât şi F.N.G.C.I.M.M. au ignorat faptul că nu a fost respectată această clauză contractuală.

Or, potrivit convenţiei nr. 152/20.09.2011, încheiata între A. şi F.N.G.C.I.M.M., valabilitatea angajamentului garantului este strict legată de condiţiile de finanţare ce i-au fost comunicate de bancă, avute în vedere la adoptarea hotărârii de aprobare/modificare a garanţiei.

În condiţiile în care aceste retrageri au fost făcute cu încălcarea prevederilor contractului de credit, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale nr. x şi nr. 4, recurentul-pârât susţine că riscurile operaţionale ale băncii nu-i pot fi transferate, ci trebuia să fie asumate de către bancă, în relaţia finanţator-fond de garantare.

Totodată, potrivit recurentului-pârât, se remarcă şi un risc operaţional determinat de utilizarea proceselor şi sistemelor interne inadecvate ale F.N.G.C.I.M.M., care nu şi-au îndeplinit funcţia în mod corespunzător prin depistarea acestei situaţii şi imputarea ei persoanei responsabile, respectiv băncii. În condiţiile în care acest risc nu a fost depistat la timp de F.N.G.C.I.M.M., Fondul de Garantare a plătit garanţia băncii, iar acum doreşte să-şi acopere pierderile prin executarea contragaranţiei.

Această obligaţie a F.N.G.C.I.M.M. derivă şi din prevederile art. 101 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009 privind instituţiile financiare nebancare (în vigoare la data acordării contragaranţiei - 15.12.2011), potrivit cărora intimatul trebuia să dezvolte proceduri şi sisteme de identificare, evaluare şi monitorizare a riscului de piaţă, operaţional şi reputaţional.

În raport de aceste argumente, recurentul-pârât consideră că garantul nu a plătit finanţatorului garanţia în conformitate cu condiţiile de plată prevăzute în contractul prin care a acordat garanţia contragarantată, completate, după caz, cu prevederile din conventia-cadru de garantare, cum se prevede la art. 7.4. alin. (2) lit. b) din convenţia de contragarantare nr. 1/2010, ceea ce întemeiază refuzul de plata a contragaranţiei.

Totodată, un alt risc operaţional al garantului, identificat în speţă, a fost acela de fraudă prin raportare la implicarea beneficiarului în afaceri cu un grup infracţional, astfel cum este descris în raportul de inspecţie fiscală nr. x/29.07.2014, recurentul-pârât făcând trimitere şi la adresa A.N.A.F. nr. x/16.10.2019, al cărei conţinut este reprodus în parte.

Potrivit recurentului-pârât, deşi nu s-a reţinut prin vreo hotărâre judecătorească sau vreun alt act al unui organ de urmărire penală, săvârşirea de către beneficiar a unei infracţiuni, acest aspect nu exclude frauda. Nu orice tip de înşelătorie intra sub incidenţa legii penale, dar, în cazul în care este constatată de către organele statului, cum este cazul de faţă, de către A.N.A.F., ar trebui sancţionată prin măsuri de natură civilă.

Or, în speţă s-a constatat că beneficiarul a efectuat lucrări de extindere a pensiunii în perioada 2010-2015 cu materiale de construcţii, facturate succesiv, fără însă a se putea atesta realitatea operaţiunilor, iar provenienţa materialelor în cauză nu a putut fi dovedită.

În contextul arătat, potrivit recurentului-pârât, contragarantarea unei garanţii la un credit de investiţii a cărei destinaţie era realizarea unui Centru SPA cu piscine, sala de fitnes, sală de masaj, solar, saună şi vestiare şi extinderea capacităţii de cazare cu încă 14 camere, situate la mansardă, deşi nu se cunoaşte cu siguranţă realizarea scopului creditului, având în vedere constatările din raportul mai sus menţionat, intră în sfera fraudei asociate riscului operaţional.

Mai susţine recurentul-pârât că, deşi riscul operaţional nu este definit în convenţia dintre F.R.C. şi F.N.G.C.I.M.M., este definit de legislaţia în domeniu, făcând trimitere la art. 93 şi art. 101 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009 şi la art. 12.5 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010.

Recurentul-pârât susţine că, în condiţiile în care intimatul F.N.G.C.I.M.M. nu a făcut dovada îndeplinirii vreunei proceduri din cele de mai sus, deoarece nu a identificat vreun risc operaţional faţă de situaţia anterior descrisă, se face vinovat, atât de încălcarea art. 93, cât şi a art. 101 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009.

Suplimentar, recurentul-pârât consideră că prezintă relevanţă şi art. 69 din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 20/2009, întrucât intimatul-reclamant nu a identificat grupul din care făceau parte beneficiarul contragaranţiei, pentru a determina expunerea maximă a garantului în raport cu plafonul de expunerea maximă.

Faţă de cele arătate, recurentul-pârât apreciază că F.N.G.C.I.M.M. nu şi-a îndeplinit mandatul şi, ca atare, F.R.C. poate refuza plata contragaranţiei în temeiul art. 7.4 alin. (2) lit. a) din convenţia de contragarantare nr. 1/2010.

Referitor la cadrul normativ privind obligaţia de diligenţă a mandatarului, recurentul-pârât arată că raporturile dintre părţi sunt specifice mandatului, fiind guvernate de regulile aplicabile acestuia, astfel cum rezultă din cuprinsul clauzelor art. 4.1, art. 7.4 par. 2 lit. a) şi art. 12.7.

Din interpretarea art. 1.080 C. civ. şi a art. 1.540 C. civ., coroborat cu art. 12.8 şi cu art. 6.1 din convenţia de contragarantare nr. 1/2010, rezultă că mandatarului i se cere diligenţa unui bun proprietar. Or, intimatul-reclamant, în calitate de mandatar nu a respectat aceste obligaţii de bună-credinţă şi diligenţă maximă pe care trebuia să le manifeste un profesionist în domeniul garantării proiectelor întreprinderilor mici şi mijlocii, în condiţiile în care intimatul-reclamant este un profesionist în domeniul garantării.

În acest context, recurentul-pârât susţine, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, că obligaţia de monitorizare a garanţiei care-i revine garantului-intimat în speţă, este importantă, întrucât dacă s-ar fi acţionat cu prudenţă şi diligenţă pe parcursul perioadei de monitorizare a garanţiei (nu doar la acordarea ei cum susţine intimatul), garanţia nu ar fi fost plătită şi, implicit, nu s-ar mai fi solicitat nici contragaranţia. Mai mult, consideră că obligaţia de monitorizare nu are legătură doar cu constatarea unor fapte penale prin hotărâre judecătorească sau acte de urmărire penală, ci cu orice fapte care pot intra în sfera riscului operaţional.

Faţă de aspectele arătate pe larg la punctul anterior referitoare la riscul operaţional, coroborat cu obligaţiile stabilite de art. 4.4 şi art. 6.1 din convenţia nr. 1/2010 şi de art. 1.080 şi art. 1.540 din vechiul C. civ., rezultă că F.N.G.C.I.M.M. nu şi-a îndeplinit obligaţiile de manifestare a diligenţei şi prudenţei în ceea ce priveşte monitorizarea şi plata, de către garant (mandatar), a garanţiei contragarantatc.

În ceea ce priveşte momentul verificării îndeplinirii mandatului acordat intimatului, de către Fondul Român de Contragantare S.A., pentru plata contragaranţiei, recurentul-pârât susţine că mecanismul de contragarantare configurat prin normele şi convenţiile de contragarantare prevede faptul că verificarea îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate de către beneficiari se realizează de către F.R.C. cu ocazia analizării cererii de plată, aşadar în speţă, începând cu cererea de executare nr. x/20.02.2019, cum reiese din art. 7.4 din convenţia de contragarantare nr. 1/2010. Aşadar, în ceea ce priveşte momentul acestei analize, acesta nu este data confirmării contragaranţiei, ci data analizării cererii de plată.

Potrivit recurentului-pârât, cum se observă din înscrisurile de la dosar, a avut cunoştinţă de aceste aspecte cu ocazia analizării cererii F.N.G.C.I.M.M. de plată a contragaranţiei, uzând de dreptul pe care i-l conferă convenţia nr. 1/2010 de a nu plăti contragaranţia.

Având în vedere neregularităţile constatate, consideră că nu poate fi reţinută obligaţia Fondului Român de Contragarantare S.A. de plată a contragranţiei, conform art. 7.4 alin. (2) din Convenţia nr. 1/2010, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de această clauză.

Sub un alt aspect, recurentul-pârât susţine că acordarea contragaranţiei nu presupune plata automată a acesteia, fiind etape distincte prevăzute de convenţia nr. 1/2010, pe care le detaliază.

Arată recurentul-pârât că, din prevederile contractuale de la art. 7.4 alin. (2), rezultă faptul că F.R.C. este îndreptăţit să nu plătească contragaranţia în situaţia în care se descoperă, cu ocazia analizării cererii de executare, că IMM-ul beneficiar nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranţiei.

În acord cu cele mai sus precizate, la art. 7.1 din convenţia de contragarantare nr. 1/2010, se dispune că F.R.C. nu preia riscul operaţional al garantului.

Riscul operaţional este definit la art. 7 pct. 23 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009 privind instituţiile financiare nebancare, astfel:

"risc operaţional - riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu şi-au îndeplinit funcţia în mod corespunzător, fie de factori externi, precum condiţiile economice şi progresul tehnologic".

Aşadar, nu este posibilă plata unei contragaranţii când se identifică un risc operaţional, deoarece F.R.C. nu îl preia în conformitate cu prevederile din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010.

Recurentul-pârât mai precizează că legislaţia ajutorului de minimis impune stoparea ajutorului acordat unui beneficiar neeligibil.

În conformitate cu prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare S.A., "Condiţiile în care se acordă contragaranţiile se stabilesc cu respectarea legislaţiei în domeniul ajutorului de stat".

Aşadar, mecanismul de acordare şi executare a contragaranţiilor este reglementat, pe lângă convenţiile de contragarantare, şi de legislaţia ajutorului de stat, recurentul-pârât făcând trimitere la dispoziţiile O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat - art. 18 alin. (1), la Regulamentul privind procedurile de monitorizare a ajutoarelor de stat, pus în aplicare prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 175/2007 - art. 15 alin. (1) şi (2), art. 16 alin. (1) lit. b) şi alin. (2), în raport de care arată că a decis stoparea ajutorului de minimis acordat şi, implicit, a contragaranţiei acordate în favoarea acestei societăţi, faţă de existenţa riscului operaţional identificat.

O ultimă critică vizează acordarea dobânzii, recurentul-pârât arătând că dobânda, fie şi penalizatoare, reprezintă un accesoriu al principalului, reprezentat de valoarea contragaranţiei, şi urmează soarta principalului, conform principiului accesorium sequitur principale. Consecinţa aplicării acestui principiu constă în faptul că nu există obligaţia de plată a accesoriului - dobânda penalizatoare întrucât, în opinia sa, nu există obligaţia de plată a principalului -contragaranţia.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepţia nulităţii, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a admite excepţia, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât a indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Casarea unei hotărâri, conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât, în susţinerea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face trimiteri la situaţia de fapt reţinută de instanţă, la probele administrate în cauză, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţa de apel în raport de Convenţia de contragarantare nr. 1/2010.

Însă, recurentul-pârât nu poate critica soluţia instanţei de fond cu privire la interpretarea convenţiei de contragarantare, întrucât un atare aspect ţine de interpretarea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Totodată, Înalta Curte reţine că recurentul-pârât, în susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. expune şi critici ce vizează hotărârea primei instanţe, care au făcut obiectul analizei instanţei de apel, respectiv critici referitoare la riscul operaţional, la obligaţia de diligenţă a mandatarului, la momentul verificării îndeplinirii mandatului acordat intimatului de către FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., la etapele distincte prevăzute de convenţia nr. 1/2010 referitoare la acordarea garanţiei şi contragaranţiei, plata garanţiei şi executarea contragaranţiei.

Susţinerile recurentului-pârât, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurentul-pârât tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte reţine că recurentul-pârât nu a expus critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi nu a arătat în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

Totodată, argumentele ce vizează legislaţia ajutorului de minimis nu pot reprezenta critici de nelegalitate în raport de decizia atacată, întrucât, astfel cum instanţa de apel a precizat, dispoziţiile legale invocate nu sunt relevante pentru soluţionarea cauzei, nefăcând obiectul cauzei deduse judecăţii.

Sub un ultim spect, Înalta Curte reţine, în ceea ce priveşte dobânda legală, recurentul-pârât nu a expus nicio critică de nelegalitate, acesta susţinând că dobânda legală nu este datorată, întrucât nu există obligaţia de plată a principalului, respectiv a contragaranţiei.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerinţe care nu au fost respectate de către recurentul-pârât.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced şi având în vedere că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii şi va anula recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 164A din 7 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., invocată de intimatul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN.

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 164A din 7 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2023.