Nullity of shareholders’ agreement clause for legal fraud and mandatory formal defects: court’s active duty to determine case limits and legal qualification

Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2023

Asupra recursului principal şi a recursului incident, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17.11.2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub numărul x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., constatarea nulităţii absolute a clauzelor art. 6 din Acordul asociaţilor încheiat la data de 25.07.2014.

Prin sentinţa civilă nr. 2009/21.07.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, instanţa a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii C. şi B., ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând, în principal, anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare; în secundar, anularea hotărârii şi, în rejudecare, admiterea pe fond a cererii de chemare în judecată.

Pârâţii B. şi C. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat, iar pe calea apelului incident au solicitat menţinerea soluţiei cuprinse în dispozitivul sentinţei civile nr. 2009/21.07.2021, pronunţate în această cauză şi schimbarea, în parte, a considerentelor acestei hotărâri, respectiv admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii/apărării de fond referitoare la imposibilitatea anulării parţiale a Acordului Asociaţilor în raport cu dispoziţiile art. 1.255 din C. civ.

Prin decizia civilă nr. 1913 din 9 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelurile ca nefondate.

3.1. Împotriva acestei decizii a formulat recurs principal reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa apelată este nulă, fiind dată cu nerespectarea regulilor de procedură sancţionate cu nulitatea prevăzută de dispoziţiile art. 175-176 C. proc. civ.

Astfel, deşi prin motivele de apel şi prin precizările făcute în faţa instanţei de control judiciar devolutiv în data de 14.10.2022 a arătat că, aşa cum rezultă din cererea principală şi din răspunsul la întâmpinare, instanţa a fost învestită cu analiza a 7 motive de nulitate în privinţa clauzei de la art. 6 din Acordul asociaţilor, respectiv lipsa totală de consimţământ, nerespectarea dispoziţiilor imperative ale legii, frauda la lege, nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, nevalabilitatea obiectului obligaţiei, nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem, nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au analizat toate aceste motive/cauze de nulitate distincte.

Mai mult, instanţa de apel nu a examinat deloc nici motivele de nulitate analizate de prima instanţă, rezumându-se să ofere o motivare extinsă doar în privinţa chestiunii mandatului special (hotărârea AGA) al societăţii A. S.R.L., a cărei lipsă a fost invocată prin cererea introductivă.

A mai precizat recurenta-reclamantă că devoluţiunea a fost totală în privinţa apelului principal, întrucât a criticat atât neanalizarea şi nepronunţarea asupra tuturor cauzelor de nulitate invocate, cât şi soluţia dată asupra a ceea ce a analizat, soluţie netemeinică şi nelegală.

Titulara memoriului de recurs a mai adăugat faptul că în apel a criticat şi că prima instanţă a refuzat să se pronunţe asupra motivelor constând în nevalabilitatea obiectului şi nevalabilitatea obiectului obligaţiei, iar în privinţa caracterului ilicit al obligaţiei de divizare nu se poate înţelege dacă prima instanţă a avut în vedere motivul constând în cauza ilicită sau cel privind nevalabilitatea obiectului obligaţiei ori nevalabilitatea obiectului.

De asemenea, a susţinut recurenta-reclamantă că nu poate fi vorba despre încălcarea principiului contradictorialităţii, cum eronat a motivat prima instanţă, aceasta încălcând însă principiul disponibilităţii (art. 9 C. proc. civ.), limitele învestirii şi principiul aflării adevărului (art. 22 alin. (6) C. proc. civ.).

Printr-o altă critică s-a arătat de către autoarea cererii de recurs că, în ciuda faptului că prin concluziile scrise de la prima instanţă a dezvoltat şi explicitat mai mult motivele de nulitate invocate iniţial (insistând pe frauda la lege la solicitarea judecătorului), pârâţii având posibilitatea să formuleze apărări, refuzul de analiză al primei instanţe este nejustificat, o denegare de dreptate şi nu doar o situaţie de minus petita.

Totodată, s-a mai precizat că reclamanta nu s-a putut folosi de procedura completării hotărârii potrivit art. 444 C. proc. civ., întrucât nu era vorba despre o simplă omisiune de pronunţare asupra tuturor cererilor, ci despre una voită, intenţionată, astfel încât numai instanţa de control judiciar o poate cenzura şi remedia.

În ceea ce priveşte norma prevăzută de art. 193 C. civ., adăugată suplimentar prin concluziile scrise la motivul privind frauda la lege, s-a arătat că aceasta nu constituie un temei propriu-zis al cauzelor de nulitate invocate, ci este vorba despre o normă cu caracter de principiu general, al cărei conţinut trebuia observat şi din oficiu de către prima instanţă.

O altă critică a recurentei-reclamante face referire la faptul că instanţa de fond a făcut confuzii între instituţii complet diferite, respectiv între operaţiunea de divizare şi operaţiunea de transfer al unei activităţi reglementate de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

S-a mai susţinut că, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel nu au observat că motivarea de fapt de la filele x din acţiune vizează 3 cauze de nulitate diferite, respectiv: nerespectarea formei ad validitatem, nerespectarea dispoziţiilor imperative ale legii şi lipsa consimţământului.

Concluzionând asupra acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a menţionat că neanalizarea tuturor motivelor de apel reprezintă o încălcare a limitelor învestirii instanţei (art. 22 alin. (6) C. proc. civ.), a principiului disponibilităţii (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.), a principiului dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ.. şi art. 24 din Constituţia României), a principiului dreptului la un proces echitabil (art. 6 C. proc. civ., art. 6 par. 1 şi 3 CEDO) şi a principiului rolului judecătorului în aflarea adevărului (art. 20 şi art. 22 C. proc. civ.).

Astfel, nerespectarea principiilor fundamentale ale procesului civil constituie încălcări ale normelor legale sancţionate cu nulitatea necondiţionată de existenţa unei vătămări, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a precizat, într-o primă critică, faptul că instanţa de apel nu a analizat toate motivele de apel şi argumentele invocate, rezumându-se să abordeze lapidar şi expeditiv probleme de drept de esenţă, fără a le da vreo motivare.

Astfel, instanţa de control judiciar devolutiv nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra a 5 dintre cele 7 cauze de nulitate pe care era întemeiată cererea de chemare în judecată.

De asemenea, a mai adăugat autoarea memoriului de recurs că atât decizia instanţei de apel, cât şi sentinţa primei instanţe încalcă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nearătându-se motivele pentru care s-au înlăturat chestiunile de drept invocate.

În acest sens, a arătat recurenta-reclamantă că instanţa de control judiciar devolutiv a redus motivul de apel referitor la noţiunea de "motive contradictorii" la un singur aspect, fără a răspunde criticii invocate la lit. c) din motivul 2 de apel, inclusiv criticile referitoare la "motive străine de pricină".

S-a mai învederat că ceea ce a contestat reclamanta nu a fost, cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond, exclusiv asumarea obligaţiei de a încheia subsecvent procesului de divizare o nouă operaţiune de schimb de părţi sociale, ci mecanismul (angajamentul de divizare într-o formă atipică, urmat de încheierea contractului de schimb), care în esenţa lui reprezintă o modalitate de eludare atât a dispoziţiilor imperative din C. civ. privind încheierea contractelor, cât şi a dispoziţiilor legale aplicabile divizării şi a celor de drept fiscal.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că este eronată şi străină reţinerea faptului că divizarea stabilită, ca şi conţinutul său descris prin art. 6 din Acordul Asociaţilor, nu ar presupune modificarea actului constitutiv al societăţii.

Având în vedere că toate chestiunile invocate în faţa primei instanţe, mai cu seamă mecanismul fraudulos, ce atrage incidenţa nulităţii pentru fraudă la lege, nu au făcut obiectul analizei instanţei în sentinţa pronunţată, acest fapt echivalează atât cu nemotivarea hotărârii, fiind încălcate prevederile art. 9 şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât şi cu soluţionarea procesului fără a se intra în judecata fondului (art. 480 alin. (3) din acelaşi cod), ceea ce impune anularea hotărârii cu trimiterea spre rejudecare.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea recurată, în sensul că a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor legale substanţiale şi convenţionale.

A susţinut autoarea memoriului de recurs că, la fel ca şi prima instanţă, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că dispoziţiile art. 1255 C. civ., invocate de reclamantă ca temei al nulităţii parţiale a actului juridic, ar fi aplicabile doar în măsura în care ar fi întemeiată frauda la lege, iar nu şi pentru alte cauze de nulitate. Astfel, instanţa de control judiciar devolutiv s-a referit la inaplicabilitatea normei în ipoteza lipsei de consimţământ şi a lipsei formei ad validitatem.

Prin urmare, a susţinut recurenta-reclamantă că ambele instanţe de fond au avut o înţelegere eronată a instituţiei nulităţii actului juridic, interpretând greşit unele norme legale din cuprinsul acestei instituţii.

Printr-o altă critică s-a precizat că ambele instanţe de fond au ignorat regulile aplicabile concursului dintre norma specială şi norma generală, precum şi prevederile art. 10 C. civ.. Astfel, instanţa a ignorat dispoziţiile speciale ale Legii nr. 31/1990, aplicând normele generale ale C. civ. din 2009, dând prioritate şi convenţiei părţilor.

Faţă de normele speciale ale Legii nr. 31/1990 invocate în cuprinsul acţiunii introductive, în mod eronat instanţa de fond a înlăturat cauza de nulitate constând în lipsa consimţământului societăţii A. S.R.L. la clauzele art. 6 din Acordul asociaţilor, considerând că împuternicitul administratorului societăţii, în baza mandatului său general, avea abilitatea de a încheia un asemenea act.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că societatea A. a acordat mandat numai pentru încheierea contractului de cesiune de părţi sociale, nu şi pentru divizare, care nu se putea realiza fără acordul asociaţilor, fapt de natură a atrage nulitatea parţială a clauzei de la art. 6 referitoare la divizare, pentru care nu putea interveni ratificarea.

De asemenea, s-a mai adăugat faptul că mandatul special acordat pentru cesiunile de părţi sociale nu are legătură cu mandatul dat doamnei D. la semnarea convenţiilor-cadru dintre părţi.

Autoarea memoriului de recurs a mai apreciat că instanţa nu poate reţine în cauză nici faptul că societatea reclamantă şi-ar fi asumat o obligaţie de "a face", adică de a diviza în viitor societatea E., drept pentru care în vederea asumării obligaţiei specificate la art. 6 nu ar fi fost nevoie de o hotărâre AGA a societăţii A.. Cerinţele stricte prevăzute de lege în materia divizării, respectiv a transferului de părţi sociale, nu pot fi considerate asumate legal în numele asociaţilor unei societăţi prin simpla obligaţie de "a face".

În ceea ce priveşte apărarea pârâţilor referitoare la faptul că reclamanta îşi invocă propria culpă, s-a menţionat că sancţiunea nulităţii absolute primează în faţa principiului nemo invocare suam propria culpa, în acest sens fiind invocate textele legale ale art. 1246 alin. (1), art. 1247 alin. (1) şi art. 1250 C. civ.

Distinct de argumentaţia calificării eronate de către instanţa de apel a clauzei art. 6 ca fiind "act de gestiune", recurenta-reclamantă a solicitat ca instanţa de recurs să aibă în vedere că divizarea unei societăţi (E.) în care recurenta A. este asociat, nu are legătură cu realizarea obiectului de activitate al societăţii reclamante, cum nici înfiinţarea unei noi societăţi, nu are legătură cu realizarea obiectului de activitate al reclamantei.

3.2 La 12 mai 2023, pârâţii B. şi C. au transmis la dosar recurs incident împotriva deciziei civile nr. 1913 din 9 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au solicitat menţinerea soluţiei cuprinse în dispozitivul sentinţei civile nr. 2009/21.07.2021, pronunţată în cauză şi schimbarea în parte a considerentelor din această hotărâre, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii/apărării de fond referitoare la imposibilitatea anulării parţiale a Acordului asociaţilor în raport de prevederile art. 1255 C. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. recurenţii-pârâţi au susţinut că decizia recurată este parţial nelegală, fiind dată cu încălcarea sau cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1255 C. civ., care reprezintă regula din dreptul comun, respectiv nulitatea parţială, cea totală intervenind exclusiv în ipoteza unor clauze esenţiale, atunci când scopul esenţial al acordului este afectat. Se arată că art. 1255 C. civ. completează art. 10.5 din Acordul Asociaţilor şi stipulează că în ipoteza clauzelor esenţiale contractul nu poate fi anulat în parte.

Prin urmare, au solicitat recurenţii-pârâţi, având în vedere caracterul esenţial al art. 6 din Acordul Asociaţilor, casarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului incident.

Au mai arătat titularii recursului incident că reclamanta A. ar fi trebuit să formuleze o acţiune în anularea totală a tranzacţiei, respectiv a tuturor documentelor de tranzacţie: contract-cadru de vânzare, acord asociaţi şi contracte de cesiune subsecvente, având în vedere că între acestea există o legătură de interdependenţă, întrucât prefigurează, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, o singură tranzacţie în 3 paşi de cedare a businessului principal al E. către reclamantă, cu păstrarea celui secundar de către asociaţii iniţiali.

Recurenţii-pârâţi au mai adăugat faptul că în lipsa asumării obligaţiei de divizare şi de schimb de părţi sociale, părţile nu ar mai fi încheiat nici contractul-cadru de vânzare, nici acordul asociaţilor.

Mai mult, faptul că divizarea şi schimbul de părţi sociale sunt esenţiale pentru structura tranzacţiei rezultă şi din faptul că părţile au condiţionat, la art. 4.1 lit. c) din contractul-cadru, transferul dreptului de proprietate asupra părţilor sociale către reclamanta A. de încheierea unui acord al asociaţilor prin care să fie reglementate drepturile şi obligaţiile acestora legate de societatea E..

Pârâţii B. şi C. au transmis la dosar întâmpinare la recursul principal al reclamantei, prin care au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Prin întâmpinarea la recursul incident transmisă la 6 iunie 2023 reclamanta A. S.R.L. a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 23 februarie 2023, prin rezoluţie fiind acordat termen de judecată pentru soluţionarea recursului la 17 octombrie 2023, cu citarea părţilor în şedinţă publică, termen preschimbat din oficiu prin încheierea de şedinţă pronunţată la 18 septembrie 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursurile sunt fondate, urmând a fi admise pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin motivele de nelegalitate invocate, recurenta-reclamantă vizează ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Criticile constând în greşita înlăturare a motivelor de apel privind nulitatea sentinţei, pentru lipsirea de eficienţă a art. 9, precum şi a art. 13, art. 14 şi art. 22 C. proc. civ. ce reglementează principiul disponibilităţii, dreptul la apărare, principiul contradictorialităţii şi rolul activ al instanţei sunt fondate.

Recurenta-reclamantă arată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 9 C. proc. civ., instanţele de fond au fost învestite cu analiza nulităţii clauzei stipulate la art. 6 din Acordul asociaţilor încheiat la 25 iulie 2014, prin care părţile în litigiu au stabilit modul etapizat şi condiţiile de desfăşurare a unui proces de divizare socială şi de schimb de părţi sociale.

În opinia recurentei-reclamante, clauza aduce atingere înţelegerii părţilor materializate în contractul-cadru privind preluarea de către aceasta a 99,93% din capitalul social al societăţii E. S.R.L., convenţia privind nu doar transmiterea activităţii principale a societăţii, ci şi activitatea secundară, deci şi exercitarea dreptului de proprietate asupra imobilului din patrimoniul social, doar astfel justificându-se instituirea preţului de 1.200.000 euro ce corespunde activităţilor şi bunurilor societăţii achiziţionate.

Reclamanta a invocat, prin cererea de chemare în judecată, drept cauze de nulitate lipsa totală de consimţământ, nerespectarea unor dispoziţii imperative ale legii, frauda la lege, cauza ilicită, nevalabilitatea obiectului actului juridic şi a obligaţiei, precum şi nerespectarea formei ad validitatem.

Reclamanta a susţinut în faţa instanţei de apel că prima instanţă s-a rezumat la o analiză incompletă, prin considerentele sentinţei, a motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată şi a cauzelor de nulitate invocate, refuzând în mod greşit să se pronunţe şi asupra motivelor privind nevalabilitatea obiectului convenţiei şi a obligaţiei, urmarea fiind identificarea eronată a limitelor învestirii.

Înalta Curte reţine, pentru început, că devoluţiunea în calea de atac a reclamantei era integrală, potrivit art. 477 alin. (2) Cod procedură civilă, iar prin decizia recurată, în reeditarea judecăţii fondului, nu sunt tratate toate cauzele de nulitate invocate prin cererea de chemare în judecată, criticile recurentei fiind fondate.

Astfel, prin decizia recurată, instanţa analizând trunchiat fragmentul final al cererii de chemare în judecată ce conţinea un rezumat al reperelor juridice ale cauzei, a înlăturat criticile din apel ale reclamantei, cu motivarea că, în lipsa unei cereri adiţionale, simpla enumerare a unor cauze de nulitate, fără o susţinere individuală a fiecăreia în raport cu clauza contestată, nu poate conduce la învestirea instanţei.

Înalta Curte reţine că în măsura în care formulările reclamantei erau confuze, datoria primordială a instanţei era ca, respectând dezbaterile contradictorii, să stabilească obiectul cererii şi temeiul juridic.

Totodată, principiul accesului liber la justiţie implică aplicarea unor reguli clare de procedură care prescriu condiţiile şi termenele în care pot fi exercitate drepturile procedurale.

Cadrului prestabilit de legiuitor i se subsumează instituirea termenelor după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.

Este de principiu în materie procesuală civilă că partea este cea care decide cu privire la exercitarea acţiunii, a cărei punere în mişcare se concretizează prin cererea de chemare în judecată.

În acest scop, partea este obligată să determine obiectul acţiunii, urmând ca litigiul să fie soluţionat numai în acest cadru şi fără ca instanţa să se abată de la limitele astfel stabilite.

Reclamantului îi revine şi sarcina să indice normele de drept aplicabile şi, implicit, să determine fundamentul dreptului invocat prin acţiune, însă, în final instanţei, în temeiul rolului activ, îi revine obligaţia de a da acţiunii calificarea juridică exactă.

Cererea adiţională este un act de procedură, de modificare a pretenţiilor reclamantului, care se poate face la prima instanţă în condiţiile art. 30 alin. (5) şi art. 204 Cod procedură civilă, până la primul termen la care partea a fost legal citată, sub sancţiunea decăderii.

Înalta Curte reţine că în mod greşit a fost validată soluţia primei instanţe în ce priveşte stabilirea limitelor judecăţii, precizările în fond şi în drept regăsindu-se, în realitate, chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată, acestea fiind doar reluate şi explicitate prin actele de procedură ulterioare ale reclamantei, deci încadrându-se în mod legal în limitele temporale determinate prin dispoziţiile antereferite, sancţiunea decăderii fiind greşit aplicată.

De altfel, se observă că instanţele de fond fac referire la limitele legale privind modificarea cererii de chemare în judecată nu din perspectiva obiectului, ci a motivelor de fapt şi de drept. Instanţele devolutive au admis că cererile de anulare pentru nevaliditatea obiectului şi a obligaţiei se regăseau ca atare în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, în realitate, ceea ce se reproşează reclamantei, nu este nicidecum o modificare a pretenţiilor în afara limitei de timp în care putea interveni la prima instanţă, ci absenţa unei întregiri a lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale în legătură cu elementele de fapt şi temeiul juridic, în absenţa cărora nu se putea lega raportul juridic procesual.

Or, nu a fost cazul unei atitudini generale pasive a reclamantei şi a absenţei elementelor esenţiale, respectiv a motivelor de fapt şi de drept din cuprinsul cererii de chemare în judecată, de natură să antreneze sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a mai invoca acele motive.

Reclamanta a indicat prin actul de învestire a instanţei nesocotirea mai multor cauze de validitate ale convenţiei comerciale deduse judecăţii, precum şi sancţiunea nerespectării acestora, respectiv nulitatea art. 6 din convenţia părţilor.

Ceea ce instanţele de fond au omis să observe a fost că motivarea cererii de chemare în judecată era de natură să expliciteze incidenţa simultană a mai multor cauze de nulitate a clauzei contestate.

În raport cu maniera deficitară de sistematizare, de natură să afecteze coerenţa argumentelor prezentate de reclamantă în conţinutul cererii de chemare în judecată, prima instanţă era obligată să deceleze conţinutul exact, în lumina precizărilor depuse la dosar în care aceste argumente au fost reluate şi prezentate într-o formă mai structurată.

Chiar dacă în urma unor neclarităţi în modul de concepere a cererii de chemare în judecată, nu se putea desprinde sensul exact, Înalta Curte subliniază că instanţa nu se putea deroba de sarcina stabilirii limitelor învestirii prin exercitarea rolului activ, garanţie a aplicării principiului disponibilităţii recunoscut reclamantului, coordonate teoretice care nu se regăsesc în considerentele deciziei recurate referitoare la apelul reclamantei.

Instanţele de fond nu au cercetat toate cauzele de nulitate indicate expres de reclamantă, analiza fiind pe de o parte lacunară sub aspectul intrării în judecata fondului - fără a se rezuma la simple lacune ori inadvertenţe ale considerentelor - şi, pe de altă parte, nesistematizată prin trimiteri precise la normele de drept incidente.

Criticile recurentei sunt fondate, în sensul că reclamanta a invocat expres şi nerespectarea dispoziţiilor legale privind forma actului juridic, însă prin considerentele deciziei recurate nu se dă nicio dezlegare acestei cauze de nulitate, deşi este menţionată formal ca fiind inclusă în cadrul legal al învestirii prin acţiunea introductivă.

Totodată, prin cererea de chemare în judecată s-a arătat că prin art. 6 din convenţia părţilor a fost creat un întreg mecanism fraudulos, reclamanta referindu-se, fără echivoc, la caracterul ilicit şi la nulitatea întregii operaţiuni juridice complexe preconizate prin acordul încheiat, etapizate în sensul unei divizări şi schimb de părţi sociale - prin care s-a urmărit, cu eludarea unor dispoziţii imperative, un scop ilicit - precum şi la nulitatea obligaţiilor părţilor născute în aceste condiţii, determinate de prestaţiile datorate.

Este neîndoielnic că reclamanta se referă, astfel, la nerespectarea dispoziţiilor privind caracterul determinat şi licit al obiectului convenţiei şi şi-a fundamentat juridic demersul procesual şi pe dispoziţiile art. 1225 alin. (2), art. 1226 alin. (2) şi art. 1179 alin. (1) pct. 3 C. civ.

Rolul activ reglementat de art. 22 C. proc. civ. vizează intervenţia necesară a instanţei în scopul determinării stării de fapt şi de drept în speţă, atunci când este învestită cu o situaţie de fapt ori raporturi juridice complexe.

Pentru a se asigura tuturor părţilor dreptul la un proces echitabil, instanţa are obligaţia, potrivit art. 22 din C. proc. civ., de a respecta principiul contradictorialităţii, precum şi celelalte principii procesuale, printre care şi disponibilitatea şi dreptul de apărare, precum şi de a veghea la respectarea dispoziţiilor legale cu ocazia soluţionării pricinii deduse judecăţii, iar în cauza pendinte Înalta Curte constată că aceste obligaţii nu au fost îndeplinite, cu consecinţa nulităţii sentinţei, apelul reclamantei fiind respins în mod greşit.

Nesocotirea rolului activ al instanţei în formele reglementate prin art. 22 Cod procedură civilă, precum şi a cadrului juridic determinat de reclamantă, cu consecinţa lipsei pronunţării asupra a ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată atrag în temeiul art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului principal şi casarea atât a deciziei, cât şi a sentinţei, întrucât sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3) Cod procedură civilă, nemaifiind cazul analizei celorlalte motive din recursul reclamantei.

Totodată, constatând că, în urma casării, potrivit art. 501 Cod procedură civilă, primei instanţe căreia i se va trimite dosarul, îi revine cu prioritate obligaţia de a proceda la calificarea şi stabilirea corectă şi completă a cadrului judecăţii în raport cu care urmează a se aprecia şi asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii susţinute de pârâţi în cauză prin recursul incident, pentru ca subsecvent, dacă este cazul, să se pronunţe asupra nulităţii pe baza circumstanţelor cauzei, a probelor şi prin aplicarea regulilor de drept incidente, urmează, în consecinţă, a fi admis, în temeiul art. 497 C. proc. civ. şi recursul incident.

Prin urmare, Înalta Curte admite recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L. şi recursul incident declarat de pârâţii B. şi C. şi va casa decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 2009/21.07.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza fiind trimisă pentru o nouă judecată Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L. şi recursul incident declarat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1913 din 09 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 2009/21.07.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi trimite cauza pentru o nouă judecată Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2023.