Inadmissibility of general tort action to bypass statutory deadline for validation of bank account seizure

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 04.04.2018, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.A. şi C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 214.661 RON, reprezentând suma la care a fost obligată debitoarea reclamantei, S.C. D. S.R.L. (din care 206.800 RON reprezintă despăgubiri, iar 7.861 RON reprezintă cheltuieli de judecată), ce nu a putut fi recuperată din culpa pârâţilor, cu cheltuieli de judecată.

La 27.09.2018, pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 21.02.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar prin sentinţa civilă nr. 3818/19.12.2019, aceeaşi instanţă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta B. S.A. să plătească reclamantei suma de 58.686,25 RON, cu titlu de despăgubiri; a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată împotriva pârâtului C. şi a obligat pârâta B. S.A. să achite reclamantei suma de 2.278,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 21.02.2021 şi a sentinţei primei instanţe, au declarat apel pârâţii B. S.A. şi C..

Prin decizia nr. 75A/19.01.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelurile ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În motivare, a susţinut că instanţa de apel a respins în mod nelegal apelul împotriva încheierii din 21.02.2019, cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 790 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 784 alin. (1) C. proc. civ., precum şi a deciziei nr. 7/2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Sub acest aspect, a arătat că, după înfiinţarea popririi, recurenta-pârâtă B. S.A. a avut la dispoziţie un termen de 5 zile până la care trebuia să consemneze sumele către executorul judecătoresc, iar înainte de expirarea acestui termen, executarea silită a fost suspendată, context în care, implicit, a fost suspendată şi obligaţia băncii de a consemna suma poprită. Din acest moment, intimata-reclamantă avea la dispoziţie o lună pentru a reclama, prin intermediul validării popririi, faptul că recurenta-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a indisponibiliza şi consemna către executorul judecătoresc sumele de bani.

Potrivit recurentei, faptul că sumele de bani utilizate de către debitoare pentru plata salariilor au fost eliberate în ziua suspendării executării silite nu conduce la o lipsire de eficienţă a procedurii validării de poprire, întrucât, ca efect al indisponibilizării generate de poprire, plata făcută debitorului este inopozabilă creditorului popritor, în raport cu art. 784 alin. (4) C. proc. civ.

În opinia recurentei, considerentele referitoare la "susţinerea apelantei în sensul că reclamanta putea să solicite validarea proprii ulterior datei de 31.08.2015 (când s-a ridicat suspendarea), nu poate fi primită, având în vedere că sumele de bani aflate în contul debitoarei, gestionat de bancă în perioada 25-30.06.2015, nu mai existau în cont începând cu 01.09.2015, astfel încât terţul nu mai avea ce să indisponibilizeze, iar orice demers privind validarea popririi era lipsit de eficienţă", reflectă o neînţelegere a mecanismului popririi, ignorând efectul de indisponibilizare şi consecinţele acestuia.

A mai susţinut că, din perspectiva posibilităţii intimatei de a obţine validarea popririi, este irelevant dacă sumele de bani se aflau sau nu în cont la data de 01.09.2015.

În continuare, a arătat că eronat a reţinut instanţa de apel că "nevirarea sumelor din contul debitorului în contul indicat de executorul judecătoresc prin adresa de înfiinţare a popririi, nu poate fi considerată refuz de plată al terţului poprit pe care creditorul (reclamanta-intimată) să îl conteste prin validare de poprire".

Sub acest aspect, a subliniat că nu nevirarea sumelor către creditor/executor judecătoresc este relevantă în cauză, ci virarea sumelor către debitoare, care echivalează în mod evident cu un refuz de a efectua plata către creditoare, astfel încât aceasta din urmă ar fi putut formula cerere împotriva instituţiei bancare în vederea validării proprii.

Totodată, a evidenţiat că legislaţia nu prevede obligaţia terţului poprit de a informa creditorul ori executorul judecătoresc cu privire la acţiunile sale, aspect ce rezultă din interpretarea art. 790 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., relevantă fiind data la care s-au produs evenimentele. De altfel, ulterior încetării măsurii suspendării, creditorul/executorul judecătoresc ar fi trebuit să verifice situaţia conturilor debitoarei şi, constatând că există pretinse nereguli cu privire la sumele aflate în cont, să formuleze o cerere de validare poprire, lucru care nu s-a întâmplat din cauza pasivităţii atât a creditorului urmăritor, cât şi a executorului judecătoresc.

În opinia recurentei, faptul că banca nu şi-a exprimat, literal, refuzul de a da curs solicitării executorului judecătoresc nu este relevant, în condiţiile în care atât creditorul, cât şi executorul judecătoresc au cunoscut poziţia băncii, precum şi faptul că, în baza încheierii nr. 693/29.06.2015 a Judecătoriei Beiuş, aceasta a considerat desfiinţată măsura popririi.

A subliniat că pretinsa necunoaştere a conduitei terţului poprit ar fi putut justifica, cel mult, o repunere în termenul de formulare a cererii de validare a popririi, iar nu promovarea unei noi acţiuni, neprevăzute de lege, pentru sancţionarea acestuia.

După prezentarea unor aspecte teoretice privind obligaţiile terţului poprit, recurenta a arătat că dispoziţiile care reglementează validarea poprii sunt norme speciale derogatorii de la dreptul comun, iar potrivit principiului specialia generalibus derogant, acestea se vor aplica cu prioritate, indiferent de aspectele ce ţin de oportunitatea exercitării acţiunii în validarea poprii, în detrimentul celei de drept comun.

Conchizând, a susţinut că, în condiţiile în care creditoarea nu a formulat nicio cerere de validare a popririi, în raport cu art. 790 şi urm. C. proc. civ., cu solicitarea repunerii în termen, argumentată corespunzător, formularea direct a unei acţiuni în răspundere civilă delictuală apare ca inadmisibilă; în caz contrar, sunt eludate dispoziţiile speciale şi imperative privind termenul legal de o lună de formulare a cererii de validare a popririi.

În continuare, a susţinut că au fost încălcate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 781 alin. (5) lit. c) C. proc. civ., referitoare la sumele exceptate de la măsura popririi - cele utilizate pentru plata salariilor debitoarei -, instanţa de apel reţinând că banca ar fi putut formula contestaţie la executare, în condiţiile în care art. 787 alin. (5) C. proc. civ. prevede expres că terţul poprit nu are deschisă calea contestaţiei la executare, ci îşi formulează apărările în cadrul acţiunii de validare a popririi.

Evocând decizia nr. 628/27.10.2016 a Curţii Constituţionale a României, a evidenţiat că terţul poprit nu are deschisă calea contestaţiei la executare şi că acesta are posibilitatea de a da curs ori de a refuza luarea măsurii popririi, precum şi de a se apăra în cadrul unui litigiu de validare a popririi (în ipoteza în care creditorul înţelege să formuleze o astfel de cerere). Mai mult, terţul poprit nu poate fi obligat la plata sumelor decât în baza hotărârii de validare a popririi.

Recurenta a arătat că, în raport cu art. 781 alin. (5) C. proc. civ., a considerat că sumele solicitate de către debitoare, în vederea efectuării plăţii salariilor, sunt exceptate de la măsura popririi.

În opinia recurentei, hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 790, coroborate cu cele ale art. 784, art. 781 alin. (5) şi ale art. 249 C. proc. civ., atunci când s-a reţinut existenţa faptei ilicite, temei al răspunderii civile delictuale, cu ignorarea efectelor nepromovării în termen a unei acţiuni de validare a popririi faţă de acţiunile terţului poprit, aspect reţinut şi prin ordonanţa din 04.12.2017, emisă în dosarul nr. x, în care au fost efectuate cercetări penale pentru aceleaşi fapte evocate în prezenta acţiune.

În acest context, recurenta a afirmat că instanţa de apel, cu depăşirea principiului disponibilităţii, reglementat de art. 9 C. proc. civ., i-a înlăturat argumentele referitoare la exceptarea de la măsura popririi a sumelor necesare pentru plata salariilor debitoarei. A arătat că a avut documente juridice, în temeiul cărora a eliberat în mod legal şi cu bună-credinţă, suma de 58.686,25 RON pentru plata angajaţilor S.C. D. S.R.L., a făcut proba susţinerilor sale, în conformitate cu art. 249 C. proc. civ., astfel că nu îi poate fi atrasă răspunderea, în condiţiile în care lipsa datei nu a fost niciodată pusă în discuţia părţilor şi nici semnalată de vreuna dintre părţi, ori de către instanţă; de altfel, instanţa de apel nu a indicat temeiul legal pentru care lipsa datei reprezintă un motiv pentru înlăturarea probelor.

Recurenta a mai susţinut că i-au fost ignorate argumentele potrivit cărora, urmare a declaraţiilor formulate de către S.C. D. S.R.L., semnate şi având aplicată ştampila firmei, debitoarea şi-a asumat întreaga răspundere cu privire la destinaţia sumelor eliberate de bancă (plata salariilor angajaţilor), ceea ce reprezintă un motiv de exonerare a răspunderii băncii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În final, a relevat că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1.352 C. civ., potrivit cărora pasivitatea creditoarei şi a executorului judecătoresc, pentru aproximativ 3 ani, duce la înlăturarea răspunderii băncii, având în vedere fapta victimei înseşi.

În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La data de 11.08.2022 intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 22.09.2022 recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare, combătând apărările intimatei-reclamante.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost analizat de completul de filtru, care a dispus comunicarea lui către părţile litigante.

La termenul din 26.04.2023, instanţa de recurs, în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii căii de atac, apreciind că dezvoltarea criticilor face posibilă încadrarea acestora în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea căii de atac, cu citarea părţilor.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt care a generat litigiul de faţă derivă din încercarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. (în continuare A.) de a-şi valorifica calitatea de creditoare, dobândită în raport cu debitoarea S.C. D. S.R.L. (în continuare D.), pentru suma de 214.661 RON, în baza titlului executoriu reprezentat de decizia civilă numărul 332/A din 7 mai 2015 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, pronunţată în dosarul numărul x/2014, în condiţiile în care debitoarea obligaţiei nu a înţeles să şi-o execute de bună-voie. Procedura de urmărire silită prin poprire, demarată de creditoarea A. în dosarul de executare nr. 241/2015, a fost suspendată provizoriu, până la soluţionarea cererii de suspendare a urmăririi silite, prin încheierea nr. 693/29.06.2015 a Judecătoriei Beiuş, ulterior înfiinţării popririi - la 25.06.2015 -, prin adresa emisă în data de 22.06.2015 de executorul judecătoresc, asupra conturilor debitoarei-poprite D. deschise la terţul poprit - recurenta-pârâtă B. S.A. (în continuare B.). La data de 30.06.2015, terţul poprit B. încunoştiinţează executorul judecătoresc că el consideră desfiinţată poprirea, prin încheierea de suspendare provizorie a instanţei şi, totodată, procedează la virarea către debitoarea-poprită D. a unor sume de bani din conturile acesteia deschise la B.. Măsura suspendării provizorii a urmăririi silite a operat până la data de 31.08.2015 când, aceeaşi instanţă a pronunţat, în dosarul nr. x/2015, sentinţa civilă nr. 849/31.08.2015, de respingere a cererii de suspendare. Ulterior acestui moment, încercările creditoarei-popritoare A., de reluare a urmăririi silite, au eşuat, debitoarea-poprită D. închizându-şi, finalmente, conturile bancare pe care le avea la B.. Apreciind că atât terţul-poprit B., în calitate de comitent, cât şi prepusul acestuia, pârâtul C., având calitatea de şef-serviciu al Centrului unic de procesare popriri Bucureşti al B., se fac solidar vinovaţi de ridicarea popririi cu încălcarea normelor legale în materie, creditoarea-popritoare A. a înţeles să promoveze prezentul demers judiciar, pretinzînd de la terţul poprit şi de la angajatul acestuia suma de 214.661 RON, la plata căreia fusese obligată în favoarea sa, prin titlul executoriu, debitoarea-poprită D., invocând în susţinere răspunderea civilă delictuală a acestora.

Soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâţi în apărare şi de admitere în parte a pretenţiilor reclamantei-creditoare, adoptată de prima instanţă, a fost confirmată în apel cu motivarea că, întrucât suspendarea provizorie a urmăririi silite prin poprire a fost de natură să înlăture obligaţia terţului poprit B. de virare a sumelor poprite în favoarea creditoarei A., în contul indicat de executorul judecătoresc, în cauză nu există un refuz de plată contestabil pe calea validării popririi, cu atât mai mult cu cât, liberarea sumelor indisponibilizate către debitoarea D. nu a fost adusă la cunoştinţa creditoarei, iar în contul celei dintâi nu se mai regăsea disponibil bănesc, context în care procedura validării popririi ar fi fost ineficientă. De asemenea, s-a arătat că, întrucât creditoarei A. nu i-a fost achitată suma de 214.661 RON statuată în titlul executoriu, iar terţul poprit B. a procedat la eliberarea cu vinovăţie a sumelor aflate în conturile debitoarei D., cu ignorarea ordinului de indisponibilizare a acestora, în cauză sunt îndeplinite cerinţele legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a băncii-pârâte, în condiţiile dreptului comun, aceasta reprezentând singura cale care, faţă de particularităţile speţei, poate asigura accesul părţii la o instanţă, în vederea acoperirii prejudiciului suferit.

În susţinerea recursului, titulara căii de atac a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, sau când hotârârea a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a normelor de drept material, învederând nelegalitatea deciziei atacate, în principal, din perspectiva inadmisibilităţii acţiunii în răspundere civilă delictuală, iar în subsidiar, din perspectiva neîndeplinirii cumulative în cauză a condiţiilor cerute de lege pentru angajarea răspunderii sale delictuale, în contextul motivării deficitare a soluţiei, prin neanalizarea de către instanţa de prim control judiciar a tuturor apărărilor afirmate.

Instanţa de recurs constată că aspectele invocate de recurentă vizând soluţionarea greşită a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii de drept comun, în răspundere civilă delictuală, în detrimentul procedurii speciale a validării popririi, se circumsciu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., de vreme ce examinarea acestora presupune verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele de procedură civilă pretins încălcate, norme care reglementează procedura înfiinţării şi validării popririi, astfel că acestea urmează a fi analizate cu prioritate, faţă de consecinţele pe care o eventuală temeinicie a lor ar genera-o în cauză, făcând inutilă cercetarea celorlalte critici.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sacţiunea nulităţii".

În esenţă, observaţiile recurentei-pârâte B. - terţ poprit -, se subsumează caracterului special şi, prin urmare, prioritar al procedurii validării popririi în raport cu calea răspunderii civile delictuale imputate acesteia de către intimata-reclamantă A. - creditoare popritoare -, în ipoteza încălcării de către cea dintâi a obligaţiilor legale decurgând din măsura înfiinţării popririi pe conturile debitoarei-poprite D.. S-a susţinut că, întrucât procedura validării popririi reprezintă o cale expres reglementată de lege, derogatorie de la dreptul comun, prin care creditorul urmăreşte angajarea răspunderii delictuale a terţului poprit pentru neîndeplinirea obligaţiilor impuse de lege, aceasta nu are caracter facultativ, ci obligatoriu, iar, prin urmare, opţiunea creditorului pentru calea obişnuită, prevăzută de norma generală, este inadmisibilă, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant. Corelativ, apărările intimatei-reclamante vizează, în esenţă, o imposibilitate reală de a opta pentru calea validării popririi în condiţiile în care, în cauză operase efectul suspendării provizorii a urmăririi silite, iar conturile debitoarei-poprite deschise la terţul poprit B. erau neacoperite, urmare a plăţilor efectuate de acesta din urmă în favoarea celei dintâi, care nu i-au fost aduse la cunoştinţă.

Prealabil, instanţa de recurs reiterază aspectele necontestate în cauză, circumscrise împrejurării că, ulterior înfiinţării popririi asupra sumelor de bani aferente conturilor bancare ale debitoarei D., deschise la terţul poprit B., acesta din urmă a realizat plăţi, prin eliberarea sumelor indisponibilizate, la cererea şi în favoarea debitoarei-poprite, apreciind că suspendarea provizorie a urmăririi silite, intervenită subsecvent înfiinţării popririi, echivalează cu desfiinţarea acesteia.

Deşi recurenta-pârâtă B. - terţ poprit -, şi-a justificat operaţiunea atât prin prisma intervenirii măsurii de suspendare provizorie a urmăririi silite, cât şi prin prisma naturii juridice şi a titlului cu care sumele indisponibilizate au fost pretinse de debitoarea poprită D. (respectiv, ca fiind aferente unor drepturi salariale ale angajaţilor acesteia), instanţa de recurs constată că esenţială în această etapă a procesului, de analiză prejudicială doar a admisibilităţii acţiunii, este exclusiv acţiunea recurentei-pârâte B. - terţ poprit -, de eliberare a sumelor de bani indisponibilizate şi de virare a acestora în favoarea debitoarei poprite, cu încălcarea interdicţiei statuate de prevederile imperative ale art. 783 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, în adresa de înfiinţare a popririi i se va pune în vedere celei de-a treia persoane, care devine, potrivit alin. (1), terţ poprit, interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile pe care i le datorează ori pe care i le va datora, declarându-le poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit "(subl. n.).

Această obligaţie stabilită în sarcina terţului poprit este confirmată şi consolidată prin dispoziţiile art. 784 alin. (1) din acelaşi cod, care interzic terţului poprit să facă vreo plată sau operaţiune care ar putea diminua bunurile indisponibilizate, inclusiv pe perioada suspendării urmăririi silite prin poprire:, Din momentul comunicării adresei de înfiinţare a popririi către terţul poprit sunt indisponibilizate toate sumele şi bunurile poprite. De la indisponibilizare şi până la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada suspendării urmăririi silite prin poprire, terţul poprit nu va face nicio altă plată sau altă operaţiune care ar putea diminua bunurile indisponibilizate, dacă legea nu prevede altfel"(subl. n.).

Potrivit prevederilor alin. (6) al aceluiaşi articol, măsura indisponibilizării încetează numai dacă debitorul consemnează, cu afectaţiune specială, toate sumele pentru acoperirea cărora a fost înfiinţată poprirea, la dispoziţia executorului judecătoresc. Aceeaşi finalitate, a încetării indisponibilizării, apare şi în ipoteza desfiinţării popririi, în condiţiile art. 794 C. proc. civ., atunci când cauza în temeiul căreia s-a înfiinţat poprirea încetează să mai existe (cazul stingerii datoriei prin plata de către debitor sau terţul poprit, ori al intervenirii unei hotărâri judecătoreşti definitive care desfiinţează sau modifică însuşi titlul executoriu).

Concluzia categorică şi neechivocă care se impune este aceea că, urmare a ordinului de indisponibilizare, terţul poprit nu mai are dreptul să facă nicio plată către creditorul său - debitorul poprit -, plata sau cesiunea creanţei poprite nefiind opozabilă creditorului popritor, în conformitate cu prevederile alin. (4) al art. 784 C. proc. civ., perspectivă din care, aspectele invocate de recurenta-pârâtă B. în justificarea conduitei sale - de disponibilizare şi plată a sumelor poprite în favoarea debitoarei poprite -, nu pot fi de natură a înlătura obligaţiile născute în sarcina sa prin adresa de înfiinţare a popririi şi determinate expres de prevederile art. 787 din acelaşi cod, constând, în esenţă, în consemnarea şi plata sumei poprite către creditorul popritor.

În acelaşi sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut în jurisprudenţa sa că, indisponibilizarea sumelor existente la data sesizării băncii şi până la achitarea integrală a obligaţiilor este extinsă şi pe perioada suspendării executării silite prin poprire, tocmai pentru a nu zădărnici recuperarea sumelor aferente titlului executoriu. Acestea vor fi doar indisponibilizate pe perioada suspendării executării silite. Poprirea pe conturi este un act de executare efectuat în cadrul executării silite, care poate fi desfiinţat doar de instanţă prin contestaţia la executare. Suspendarea executării are ca efect neefectuarea pe viitor, pe o perioadă de timp determinată, a altor acte de executare, respectiv distribuirea sumelor indisponibilizate. În situaţia în care executarea silită se face prin poprire, sumele aflate în conturile bancare rămân indisponibilizate, ele nefiind distribuite creditorilor pe perioada suspendării executării"(Decizia nr. 1280/2011 a Curţii Constituţionale a României). Aceste statuări fac parte din ordinea constituţională şi se impun cu caracter imperativ şi în prezentul cadru procesual.

În acest context, trebuie semnalată natura juridică mixtă a adresei de înfiinţare a popririi, aceasta fiind un act de conservare şi, în acelaşi timp, un act de executare. Efectul conservator rezidă în chiar indisponibilizarea sumelor de bani pe care terţul poprit le datorează, ori le va datora în viitor creditorului său (debitorului poprit) în baza unor raporturi juridice preexistente, iar efectul execuţional derivă din împrejurarea că aceasta emană de la organul de executare silită, iar cei interesaţi să invoce o cauză de nelegalitate a sa se pot adresa instanţei de executare, singura în măsură să aprecieze asupra legalităţii sale în cadrul procedurii contestaţiei la executare, ori în procedura de validare sau de menţinere a popririi.

Aşadar, pornind de la premisa nerespectării de către B. - terţ poprit -, a obligaţiei prevăzute de lege - constând în indisponibilizarea sumei de 214.661 RON şi de plată a acesteia în favoarea creditoarei A. -, Înalta Curte observă prevederile art. 790 alin. (1) C. proc. civ., purtând denumirea marginală "validarea popririi", potrivit cărora, "dacă terţul poprit nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen de cel mult o lună de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare în vederea validării popririi"(subl. n.).

Textul legal citat statuează cea de-a doua etapă a procedurii popririi, cea a validării acesteia, etapă care pune în valoare calitatea terţului poprit, de garant al creanţei urmărite în favoarea creditorului, etapă care intervine doar în ipoteza în care acesta nu îşi îndeplineşte obligaţiile instituite prin înfiinţarea popririi. Reglementarea consacră, aşadar, validarea popririi ca fiind o procedură de excepţie, determinată exclusiv de conduita culpabilă a terţului poprit, prin care creditorul încearcă direct, prin efectul legii, obţinerea unui titlu executoriu împotriva terţului poprit care a refuzat să se conformeze obligaţiilor din adresa de înfiinţare a popririi.

Într-o astfel de procedură are loc o veritabilă judecată, instanţa apreciind, în baza probatoriului administrat, finalmente, asupra existenţei, după caz, chiar a valabilităţii raportului juridic obligaţional dintre terţul poprit şi debitorul poprit, asupra datoriei, precum şi asupra întinderii ei. În concret, validarea constă în verificarea şi confirmarea popririi printr-o hotărâre judecătorească care constituie titlu executoriu pentru creditorul popritor faţă de terţul poprit, acesta din urmă devenind astfel debitorul direct al creditorului popritor, cu consecinţa obligării directe către acesta din urmă la plata sumei datorate de debitor conform titlului executoriu.

Astfel, hotărârea de validare are un caracter constitutiv de drepturi, având ca efect o transmisiune judiciară de creanţă de la debitorul poprit la creditorul popritor, prin voinţa legii, adeziunea părţilor fiind implicită, astfel încât a fost calificată drept un veritabil contract judiciar. De menţionat este şi termenul legal de o lună, imperativ, fix şi absolut în care poate fi sesizată instanţa de validare, expresie a caracterului accelerat al acestei proceduri execuţionale în actuala reglementare, termenul special şi expres reglementat, de 5 zile de la comunicarea hotărârii de validare, pentru exercitarea căii de atac a apelului, sancţiunea amenzii ce poate fi aplicată terţului, în unele situaţii, competenţa exclusivă a instanţei de executare, precum şi posibilitatea recunoscută terţului de a invoca, numai în acest cadru, orice excepţii şi apărări de fond pentru a demonstra inexistenţa datoriei, stingerea ei, chiar nulitatea actului juridic ce constituie titlul executoriu opus de creditorul popritor, ca şi acţiunea în regres împotriva debitorului la care este îndreptăţit terţul poprit.

În contextul acestor coordonate, de natură să caracterizeze o procedură execuţională rapidă, cu reguli minuţios şi imperativ reglementate, apte să disciplineze participanţii la aceasta, în scopul garantării dezideratului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat atât constituţional, cât şi prin art. 6 din Convenţie, fiind unanim acceptat faptul că durata unui proces implică inclusiv faza executării silite a hotărârii judecătoreşti pronunţate, Înalta Curte notează, în acord cu propria jurisprudenţă şi cu susţinerile recurentei-pârâte B., că procedura validării popririi este una specială şi derogatorie de la dreptul comun - reprezentat de regulile generale ale C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru săvârşirea unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, în scopul acoperirii acestora. Aceasta devine aplicabilă în cazul particular generat de fapta ilicită a terţului poprit, constând în neîndeplinirea obligaţiilor legale impuse odată cu înfiinţarea popririi, cu scopul declarat al urmăririi silite în vederea îndestulării unei creanţe statuate deja printr-un titlu executoriu.

Faţă de cele ce preced, instanţa supremă impune părţilor concluzia potrivit căreia, grefat pe premisa incontestabilă a nerespectării de către B. - terţ poprit -, a obligaţiei prevăzute de lege, constând în indisponibilizarea sumei de 214.661 RON şi de plată a acesteia în favoarea creditoarei A., demersul acesteia din urmă în vederea sancţionării terţului poprit, prin obligarea sa chiar la plata sumei obiect al obligaţiei legale încălcate -, nu putea îmbrăca decât forma validării popririi înfiinţate pentru aceeaşi sumă, în condiţiile şi termenele reglementate imperativ de normele art. 781 - art. 794 C. proc. civ., în aplicarea principiului specialia generalibus derogant.

În caz contrar, atât dispoziţiile legale ce reglementează această procedură execuţională specială, cât şi scopul în vederea căruia acestea au fost edictate, ar fi lipsite de sens, fiind golite de conţinut şi de valoare juridică, ceea ce nu poate fi primit, perspectivă din care, apărările intimatei-reclamante - creditoarea popritoare A., circumscrise exercitării dreptului de opţiune între procedura de drept comun şi cea specială a validării popririi, în favoarea celei dintâi urmează a fi înlăturate. Aceasta cu atât mai mult cu cât, însăşi creditoarea a înţeles să apeleze la calea urmăririi silite prin poprire în vederea îndestulării creanţei izvorâte din titlul executoriu, context în care, solicitând protecţia cadrului legal special al procedurii în discuţie, tocmai prin înfiinţarea popririi, acesteia îi reveneau, în mod evident şi îndatoririle aferente impuse de lege pentru buna desfăşurare şi finalizarea acesteia.

Or, neprocedând în această manieră şi nesolicitând intervenţia instanţei de executare în termenul legal imperativ de cel mult o lună de la data când terţul poprit B. trebuia să consemneze suma urmăribilă, în vederea validării popririi şi obligării directe a acestuia la plata creanţei pretinse, în sarcina creditoarei popritoare A. se conturează cu evidenţă o stare de pasivitate culpabilă, de natură să atragă sancţiunea decăderii acesteia din dreptul de a se adresa instanţei de validare, în aplicarea prevederilor art. 790 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că, ineficacitatea procedurii speciale a popririi, determinată de lipsa diligenţei procesuale a creditoarei, nu poate fi de natură să genereze naşterea îndreptăţirii ei la promovarea demersului judiciar de drept comun în condiţiile în care, după cum s-a arătat, acesteia nu îi este recunoscut un drept de opţiune între cele două proceduri, ci i se impunea caracterul obligatoriu al procedurii derogatorii instituite de legiuitor pentru situaţia particulară analizată.

Trebuie menţionat că, prezentul demers judiciar nu vizează sume circumscrise unor daune-interese prezumtiv cauzate prin măsura disponibilizării, care excedează sumelor poprite.

Altfel spus, întrucât creditoarea A. urmăreşte practic, pe această cale, finalitatea specifică procedurii speciale a popririi - devenită ineficace prin conduita sa neglijentă, sancţionată cu decăderea din exercitarea dreptului de a solicita instanţei de executare validarea popririi -, ca singură cale recunoscută de legiuitor pentru acoperirea creanţei sale, încercarea de valorificare a acesteia din urmă în prezentul cadru procesual apare ca fiind, într-adevăr, inadmisibilă, cum în mod just a susţinut pârâta B. - terţ poprit, pe tot parcursul procesului.

De menţionat că, apărarea creditoarei A. circumscrisă caracterului facultativ al procedurii speciale a validării popririi, dedus din folosirea de către legiuitor, în textul art. 790 alin. (1) C. proc. civ., a sintagmei "poate", urmează a fi înlăturată în condiţiile în care, într-o interpretare aptă să producă consecinţe juridice, logică, teleologică şi sistematică, în contextul tuturor normelor care reglementează instituţia urmăririi silite prin poprire, înţelesul acesteia nu poate fi conceput decât în sensul recunoaşterii îndreptăţirii creditorului, debitorului sau executorului judecătoresc de a sesiza neîntârziat instanţa de executare, cu scopul firesc, al finalizării procedurii demarate prin indisponibilizarea sumelor poprite, în vederea acoperirii efective a creanţei, în ipoteza vulnerabilizării parcursului acestei proceduri prin fapta ilicită a terţui poprit. Aşadar, facultativă este apelarea creditorului la forţa coercitivă a statului pentru a obţine, pe calea urmăririi silite, îndeplinirea întocmai a obligaţiei debitorului; odată asumată etapa urmăririi silite, creditorul trebuie să se supună regulilor specifice, imperative, de strictă interpretare şi aplicare ce guvernează această fază facultativă a procesului civil.

Admisibilitatea acţiunii de faţă nu poate fi justificată nici din perspectiva respectării dreptului reclamantei de acces la o instanţă, garantat constituţional şi convenţional, după cum greşit s-a argumentat în apel. Astfel, într-o jurisprudenţă consecventă, instanţa de contencios constituţional a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, a căror stabilire este de competenţa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi că acesta este deplin respectat ori de câte ori partea interesată în vederea valorificării unui drept sau interes legitim a putut să se adreseze cel puţin o singură dată unei instanţe naţionale. Cât priveşte noţiunea de proces echitabil, aceasta presupune egalitatea mijloacelor procesuale în ceea ce priveşte părţile, adică posibilitatea ca fiecare dintre acestea să îşi expună cauza în faţa instanţei în condiţii care să nu le dezavantajeze în mod semnificativ. Observând reglementarea de ansamblu a instituţiei popririi astfel cum a fost configurată de noua lege procesual-civilă, se constată că ea reprezintă o modalitate de exercitare a accesului la justiţie al participanţilor la procedură, în concordanţă cu specificul celor două etape ale acesteia, respectiv cu raporturile juridice ce se nasc între părţi şi obligaţiile fiecăreia, corespunzător celor două etape. Aşadar, regimul juridic al instituţiei validării popririi instituie mecanisme procedurale menite să dea deplină eficienţă normelor constituţionale care consacră liberul acces la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, în accepţiunea statuată de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa constantă (cu titlu de exemplu: Decizia nr. 628/27.10.2016 a Curţii Constituţionale a României).

Totodată, referirile la caracterul nejustificat şi secret al plăţilor realizate de către terţul poprit în favoarea debitoarei D., ca şi la lipsa disponibilului bănesc în conturile acesteia din urmă, ulterioară încetării măsurii suspendării provizorii a urmăririi silite, de natură să circumstanţieze o imposibilitate obiectivă a creditoarei A. şi a executorului judecătoresc de a continua procedura specială cu etapa validării popririi, nu pot fi primite pentru următoarele considerente:

În primul rând, art. 784 alin. (4) C. proc. civ., instituie sancţiunea inopozabilităţii faţă de creditorul popritor a plăţii sau cesiunii creanţei poprite. Pe de altă parte, situaţia de fapt reţinută în etapele devolutive şi care nu mai poate fi reevaluată în prezenta cale extraordinară de atac, relevă împrejurarea că terţul poprit B. a informat executorul judecătoresc în legătură cu faptul că, în baza măsurii de suspendare provizorie a urmăririi silite prin poprire, dispuse prin încheierea Judecătoriei Beiuş nr. 693/29.06.2015, consideră poprirea desfiinţată. Deşi, nici această interpretare, şi nici consecinţele sale în economia procedurii popririi aflate la acel moment în desfăşurare (disponibilizarea conturilor debitoarei) nu pot fi acceptate, neplasând terţul poprit în afara ariei conduitei ilicite, din perspectiva art. 784 alin. (1) şi art. 790 alin. (1) C. proc. civ., totuşi, faptul informării executorului judecătoresc a fost de natură să partajeze culpa privind nefinalizarea procedurii popririi. Aceasta deoarece, art. 790 alin. (1) C. proc. civ. nu distinge între cauzele de neîndeplinire a obligaţiilor terţului, iar principalul efect al înfiinţării popririi este indisponibilizarea sumelor poprite. Or, simpla încălcare a interdicţiei legale de către terţul poprit ar fi trebuit să se constituie într-un motiv suficient pentru ieşirea din pasivitate a creditoarei şi pentru nevoia sancţionării acestuia prin validarea popririi. După cum s-a arătat, indisponibilizarea sumelor poprite subzistă şi sub măsura suspendării provizorii a urmăririi silite, care are numai un efect dilatoriu asupra procedurii speciale.

În al doilea rând, de principiu, poprirea poate fi validată chiar şi în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terţul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului, condiţia esenţială pentru ca poprirea să-şi producă efecte fiind ca, în momentul înfiinţării acesteia, terţul poprit să fie dator faţă de debitorul creditorului urmăritor. Lipsa, la un moment dat, de disponibil bănesc în contul debitorului nu poate constitui un impediment pentru validarea popririi deoarece, raportul de mandat bancar încheiat între terţul poprit şi debitorul urmărit nu încetează ca efect al epuizării disponibilităţilor din contul acestuia, care poate fi alimentat în continuare prin viitoare operaţiuni financiare, dându-se astfel posibilitatea ca poprirea să fie executată. Aşadar, prin sintagma sume datorate de terţul poprit trebuie să se înţeleagă nu numai sumele exigibile în momentul înfiinţării popririi, ci şi acelea ce se vor datora în viitor. Validarea unei asemenea popriri se justifică numai pentru a se da posibilitatea ca eventualele intrări de sume în cont să poată fi puse, în timp util, la dispoziţia creditorului popritor.

În schimb, verificarea în concret a acestor aspecte, ca şi a celor referitoare la caracterul just/injust al plăţilor făcute de terţul poprit, prin raportare la natura juridică şi destinaţia acestora invocate de debitoarea poprită D., nu pot constitui obiect de analiză în prezenta cauză, pe de o parte, din perspectiva excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, a cărei incidenţă a fost reţinută în recurs, iar pe de altă parte, motivat de faptul că aceste apărări sunt specifice cadrului procesual - sub aspect obiectiv şi subiectiv - al procedurii validării popririi.

Instanţa supremă reiterează observaţia cu valoare de principiu potrivit căreia, legea generală se aplică în orice materie şi în toate cazurile, mai puţin în acelea în care legiuitorul stabileşte un regim special şi derogatoriu, instituind în anumite materii reglementări distincte, care sunt prioritare faţă de norma de drept comun, aceasta din urmă aplicându-se numai acolo unde legea specială nu dispune. Caracterul prioritar al normei speciale decurge din însăşi finalitatea adoptării ei, dovedind voinţa legiuitorului de a deroga de la legea de drept comun prin prevederi de strictă interpretare şi aplicare. Totodată, legea generală poate să modifice sau să înlăture incidenţa legii speciale numai atunci când cuprinde prevederi exprese în acest sens. Astfel, într-o jurisprudenţă constantă, instanţa supremă a hotărât că înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziţie specială într-o materie dată, nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înţeleasă, întrucât este consecinţa directă a principiului specialia generalibus derogant.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că excepţia procesuală de fond a inadmisibilităţii acţiunii a fost greşit soluţionată de instanţa de apel, prin încălcarea normelor imperative de procedură instituite în materia înfiinţării şi validării popririi, prevăzute de art. 784, art. 787 şi art. 790 C. proc. civ., precum şi a regulii fundamentale de interpretare specialia geralibus derogant, a căror justă aplicare ar fi trebuit să conducă la constatarea paralizării exerciţiului dreptului reclamantei-creditoare la acţiunea în răspundere civilă delictuală a terţului, potrivit dreptului comun. Astfel, urmare a respingerii apelului, s-a pricinuit recurentei-pârâte B. o vătămare - constând în pronunţarea unei soluţii nefavorabile - care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea deciziei, în condiţiile art. 175 alin. (1) şi ale art. 179 alin. (1) C. proc. civ., aspect de natură să atragă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din această perspectivă, vor rămâne în afara sferei de analiză a instanţei de recurs, chestiunile vizând nelegalitatea deciziei dedusă din motivarea deficitară a acesteia, prin neanalizarea apărărilor pârâtei B., raportate la fondul cauzei, precum şi cele referitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material, circumscrise condiţiilor cumulative ce trebuie îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale, întrucât, reţinerea motivului de casare menţionat, fundamentat pe incidenţa în cauză a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, face inutilă cercetarea celorlalte critici invocate.

În consecinţă, în temeiul prevederilor art. 496, raportate la cele ale art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei B. şi va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, pentru o nouă judecată a apelului declarat de pârâţi, atât împotriva încheierii din 21.02.2019, cât şi împotriva sentinţei civile nr. 3818/19.12.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. Cu ocazia rejudecării, vor fi avute în vedere prevederile imperative ale art. 501 C. proc. civ., cu luarea în considerare a efectului dezlegării în recurs a chestiunii de drept disputate, vizând inadmisibilitatea acţiunii şi, corelativ, a consecinţelor acesteia asupra legalităţii şi temeiniciei încheierii interlocutorii şi sentinţei pronunţate de prima instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 75A/19.01.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 noiembrie 2023.