Jurisdictional conflict over annulment of parliamentary age-limit allowance: administrative act vs. social security benefit

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11.05.2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub număr unic de dosar x/2022, astfel cum a fost modificată la primul termen de judecată din 24 octombrie 2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Parlamentul României, Camera Deputaţilor, Secretariatul General şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând următoarele:

(i) Anularea Ordinului nr. 569 din 03.05.2021 de încetare la plată a Indemnizaţiei pentru limită de vârstă şi a Hotărârii nr. 2/5310/06.05.2021 de respingere a plângerii prealabile;

(ii) Achitarea la zi a indemnizaţiei pentru limită de vârstă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (art. 8, art. 10, art. 11 alin. (1) şi (2), Decizia Curţii Constituţionale privind declararea ca neconstituţională a Legii nr. 7/2021, Constituţia României, Tratatele internaţionale la care România este parte menţionate în cadrul plângerii prealabile, art. 1345 şi următoarele din C. civ.

La acelaşi termen (24 octombrie 2022), Curtea a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale materiale, a cărei discutare a avut loc, după prorogări succesive, la termenul din 6 februarie 2023.

Prin sentinţa civilă nr. 514/2023 din 16 martie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Parlamentul României, Camera Deputaţilor, Secretariatul General şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a CMAS.

În pronunţarea acestei soluţii, prima instanţă de conflict a reţinut că reclamantul a solicitat anularea Ordinului nr. 569/03.05.2021 de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă şi a hotărârii de respingere a plângerii prealabile, precum şi achitarea la zi a indemnizaţiei pentru limită de vârstă.

În continuare, referindu-se la competenţa instanţei de contencios administrativ, a mai reţinut că aceasta nu este una intuitu personae, respectiv calitatea de instituţie/autoritate publică a uneia din părţi nu atrage automat aplicarea jurisdicţiei contenciosului administrativ.

De asemenea, instanţa a mai constatat că norma specială reglementată de Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la legea contenciosului administrativ, astfel că, în accepţiunea sa, indemnizaţia pentru limită de vârstă cuvenită foştilor membri ai Parlamentului României, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi al senatorilor, are caracterul unui drept la pensie, reprezentând o contraprestaţie socială acordată de lege foştilor parlamentari, după împlinirea vârstei standard de pensionare, pentru activitatea desfăşurată în perioada ocupării funcţiei de demnitate publică, motiv pentru care a reţinut că verificarea legalităţii şi temeiniciei ordinului prin care s-a dispus încetarea plăţii acestei indemnizaţii nu poate intra decât în sfera de competenţă a instanţei de drept comun cu competenţă în soluţionarea litigiilor având ca obiect asigurările sociale.

În acest context, invocând dispoziţiile art. 152 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, art. 95 pct. 1 din C. proc. civ. şi art. 266 şi următoarele din Codul Muncii, prima instanţă de conflict a reţinut că tribunalul are plenitudine de competenţă în judecarea pe fond a cererilor în materia litigiilor de muncă şi asigurări sociale, astfel încât şi contestaţia formulată în legătură cu refuzul acordării unei astfel de prestaţii sociale este de competenţa tribunalului, în complet specializat de asigurări sociale. Totodată, a mai reţinut că aceste considerente sunt confirmate şi de jurisprudenţa Î.C.C.J. - S.C.A.F. (decizia civilă nr. 2804/18 mai 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021).

Ca urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la 23 mai 2023, sub acelaşi număr de dosar.

La primul termen de judecată din 17 iulie 2023, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti şi, totodată, a prorogat discutarea excepţiei pentru următorul termen.

Prin sentinţa civilă nr. 4680 din 18 septembrie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetentei sale materiale funcţionale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Totodată, a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea prezentei cauze Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, cea de-a doua instanţă de conflict a reţinut că indemnizaţia pentru limită de vârstă reglementată de dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, nu are natura unui drept de asigurări sociale.

În acest sens, a mai reţinut că Legea nr. 96/2006 nu oferă o calificare juridică noţiunii de "indemnizaţie pentru limită de vârstă", însă, din dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de acordare şi modalitatea de plată rezultă că indemnizaţia pentru limită de vârstă de care beneficiază deputaţii şi senatorii excede noţiunii de "alt drept de asigurare socială", aceasta fiind acordată şi plătită lunar de Camera Deputaţilor sau Senat, din bugetul de stat, prin bugetul Camerei Deputaţilor şi al Senatului.

De asemenea, a mai reţinut că, în sistemul de asigurări sociale de pensii, Legea nr. 263/2010 este actul normativ general care reglementează sistemul de pensii publice, definiţia legală a noţiunii de "prestaţii de asigurări sociale" fiind cea de venituri de înlocuire acordate la intervenirea riscurilor asigurate sub formă de pensii, ajutoare sau alte tipuri de prestaţii prevăzute de prezenta lege, pentru pierderea totală ori parţială a veniturilor asigurate. În continuare, amintind şi celelalte sisteme de asigurări sociale din România, respectiv, sistemul de asigurări sociale de sănătate, sistemul de asigurări sociale de şomaj, asigurări pentru accidente şi boli profesionale, instanţa a mai reţinut că pentru toate aceste sisteme de asigurări există obligaţia plăţii unor contribuţii la fond, există o "mutualitate", un sistem de asigurări sociale.

Or, în accepţiunea celei de a doua instanţe de conflict, indemnizaţia pentru limită de vârstă reglementată de Legea nr. 96/2006 nu are configuraţia unui venit de înlocuire suportat dintr-un buget de asigurări, în acest sens arătând că, asupra calificării juridice a indemnizaţiilor pentru limită de vârstă s-a pronunţat şi instanţa de contencios constituţional cu ocazia analizei de constituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 393/2004, reglementarea indemnizaţiei pentru aleşii locali având aceeaşi configuraţie juridică ca cea de care beneficiază deputaţii şi senatorii.

În acest context, a evocat anumite paragrafe din Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016 (referitoare la admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali), precum şi din opinia concurentă la această decizie, dar şi anumite paragrafe din Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, conchizând în sensul că respectivele statuări asupra naturii juridice a indemnizaţiei pentru limită de vârstă reglementată de modificările la Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali sunt aplicabile şi în ipoteza indemnizaţiei prevăzute de dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 96/2006, indemnizaţia pentru limită de vârstă fiind un beneficiu acordat de legiuitor de natură a recompensa activitatea ce a fost depusă în slujba comunităţii, şi care nu intră în sfera de reglementare a art. 47 alin. (2) din Constituţie potrivit cu care "Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii."

Prin urmare, reţinând că "indemnizaţia pentru limită de vârstă" nu are caracterul unui drept de asigurări sociale, ci a unui beneficiu pecuniar sui generis, că actele de dispoziţie privind încetarea plăţii indemnizaţiei contestate în cauză sunt acte administrative cu caracter individual emise de către Camera Deputaţilor - "autoritate publică centrală" în sensul prevederilor art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Tribunalul a constatat că, în considerarea prevederilor art. 96 pct. 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială aparţine Curţii de Apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 6 octombrie 2023.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestor texte de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, iar declinările de competenţă între instanţe sunt reciproce.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanţă imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict, va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

În ceea ce priveşte cadrul procesual, se constată că prezenta cauză are ca obiect anularea Ordinului nr. 569/5.03.2021 de încetare a plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, care a abrogat art. 49 şi 50 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, şi care, totodată, a prevăzut şi încetarea plăţii indemnizaţiilor pentru limită de vârstă acordate în baza prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între instanţe a vizat natura juridică a indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor.

Înalta Curte, ca instanţă sesizată cu soluţionarea prezentului conflict de competenţă, apreciază că această indemnizaţie nu poate fi asimilată unui drept din categoria asigurărilor sociale, ci reprezintă drepturi patrimoniale acordate deputaţilor şi senatorilor ulterior încetării mandatului lor, drepturi ce constituie unul dintre elementele constitutive ale statutului constituţional al membrilor Parlamentului, fiind intrinsec legate de regimul constituţional al protecţiei mandatului reprezentativ (în acest sens, a se vedea par. 75 din Decizia nr. 261/2022 din 5 mai 2022 a Curţii Constituţionale, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor).

Astfel, cu toate că în cuprinsul art. 49 din Legea nr. 96/2006 (în prezent abrogat ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 192/2023, începând cu data de 1 iulie 2023) acest drept era condiţionat şi de îndeplinirea vârstei standard de pensionare, determinarea momentului de la care parlamentarii pot beneficia de o astfel de indemnizaţie nu poate atrage competenţa completelor specializate în litigii de asigurări sociale, în condiţiile în care celelalte criterii în funcţie de care se stabileşte competenţa instanţei conduc la concluzia că, în speţă, competenţa aparţine instanţei de contencios administrativ.

În concret, competenţa completelor specializate în litigii de asigurări sociale este dată de dispoziţiile art. 152 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice potrivit cărora "Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel."

Însă, în continuare, art. 153 din acelaşi act normativ vine să expliciteze în ce constă această jurisdicţie, prin indicarea categoriilor de litigii pe care completele specializate în acest domeniu le pot soluţiona: a) modul de calcul şi de depunere a contribuţiei de asigurări sociale, în cazul contractului de asigurare socială; b) modul de stabilire a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, în cazul contractului de asigurare socială; c) înregistrarea şi evidenţa contribuţiei de asigurări sociale, în cazul contractului de asigurare socială; d) hotărârile Comisiei Centrale de Contestaţii privind deciziile de pensii; e) deciziile comisiilor medicale regionale de contestaţii date în soluţionarea contestaţiilor privind deciziile medicale asupra capacităţii de muncă; f) Abrogată prin O.U.G. nr. 103/2017 şi prin L. nr. 177/2018; g) deciziile de pensionare emise de casele teritoriale de pensii; h) plângerile împotriva proceselor-verbale de contravenţie încheiate în baza prezentei legi; i) Abrogată prin L. nr. 177/2018; j) Abrogată prin O.U.G. nr. 103/2017 şi prin L. nr. 177/2018; k) deciziile de recuperare a sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale/alte drepturi prevăzute de legi speciale; l) alte drepturi şi obligaţii născute în temeiul prezentei legi."

Or, în speţă, nu se pune problema recuperării unor sume încasate necuvenit, iar indemnizaţia pentru limită de vârstă nu constituie un drept născut în temeiul Legii nr. 263/2010, ci în temeiul Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.

În altă ordine de idei, indemnizaţiile prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006 nu se regăsesc în niciunul dintre sistemele de asigurări sociale şi nu sunt nici pensii de serviciu, deoarece pensiile de serviciu se acordă unor categorii socioprofesionale în considerarea carierei profesionale în respectivele funcţii.

De altfel, absenţa caracterului de pensie al acestor indemnizaţii decurge şi din cuprinsul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 96/2006, dar şi din alin. (8) al aceluiaşi articol, potrivit căruia "Indemnizaţia pentru limită de vârstă reprezintă venit din altă sursă, în înţelesul Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare."

Astfel, veniturile din alte surse, din care face parte şi indemnizaţia pentru limită de vârstă conform 114 alin. (2) lit. a)2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, reprezintă, potrivit art. 114 alin. (1) din acelaşi act normativ, orice venituri identificate ca fiind impozabile, care nu se încadrează în categoriile prevăzute la art. 61 lit. a) -h), respectiv: a) venituri din activităţi independente, definite conform art. 67; a1) venituri din drepturi de proprietate intelectuală, definite potrivit art. 70; b) venituri din salarii şi asimilate salariilor, definite conform art. 76; c) venituri din cedarea folosinţei bunurilor, definite conform art. 83; d) venituri din investiţii, definite conform art. 91; e) venituri din pensii, definite conform art. 99 (n.n. sume primite ca pensii de la fondurile înfiinţate din contribuţiile sociale obligatorii făcute către un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din fonduri de pensii facultative şi cele finanţate de la bugetul de stat, diferenţe de venituri din pensii, precum şi sume reprezentând actualizarea acestora cu indicele de inflaţie); f) venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură, definite conform art. 103; g) venituri din premii şi din jocuri de noroc, definite conform art. 108; h) venituri din transferul proprietăţilor imobiliare, definite conform art. 111.

Nu în ultimul rând, sursa acestor indemnizaţii este bugetul de stat, prin bugetul Camerei Deputaţilor şi al Senatului, o sursă improprie drepturilor de asigurări sociale.

Mai mult, atunci când legiuitorul a înţeles totuşi să supună anumite venituri procedurii şi competenţei de soluţionare a actelor privind calculul şi plata indemnizaţiilor legislaţiei pensiilor, a făcut-o în mod expres.

Spre exemplu, în susţinerea considerentelor mai sus arătate, se cuvine a fi amintită Legea nr. 8/2006 privind instituirea indemnizaţiei pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, precum şi decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 27/2017, cu menţiunea că, deşi vizează tot încetarea plăţii unei indemnizaţii (prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/2006), în speţa analizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie exista un text de lege (art. 9 din Legea nr. 8/2006) ce făcea trimitere specială la normele procedurale şi de competenţă din domeniul pensiilor şi asigurărilor sociale.

Or, în prezenţa speţă, nu există o prevedere similară, astfel încât, trimiterea la Legea nr. 263/2010 nu s-a făcut pentru a reglementa întregul regim juridic al acestei indemnizaţii, ci strict pentru stabilirea momentului de la care parlamentarii pot beneficia de indemnizaţia pentru limită de vârstă, fără ca aceasta să conducă, în mod automat, la concluzia potrivit căreia indemnizaţia în discuţie are natura juridică a unui drept de asigurări sociale, asimilat drepturilor prevăzute de Legea nr. 263/2010.

Un alt exemplu de indemnizaţie lunară, adăugată la pensia pentru limită de vârstă, este cea prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. o) din Legea recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989, pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov din noiembrie 1987 şi pentru revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului - Lupeni - august 1977 nr. 341/2004, de care beneficiază persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) (Luptător pentru Victoria Revoluţiei din decembrie 1989), precum şi la art. 31 lit. b) (urmaş de erou-martir) din respectiva lege.

Referitor la această indemnizaţie, se cuvine menţionat faptul că, la paragraful 19 din Decizia nr. 301 din 25 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 781 din 30 august 2023, instanţa de contencios constituţional, examinând excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată, a reţinut că autorul acesteia a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 40 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 într-o cauză al cărei obiect priveşte drepturi reglementate de art. 5 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 341/2004, potrivit căruia, persoanele care au calitatea de Luptători pentru Victoria Revoluţiei din decembrie 1989, precum şi urmaşii de erou-martir care îndeplinesc condiţiile Legii nr. 341/2004 beneficiază de acordarea unei indemnizaţii lunare, adăugată la pensia pentru limită de vârstă, echivalentă cu un coeficient de 0,6, calculată pe baza coeficienţilor de multiplicare aplicaţi asupra câştigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru care se face plata.

În continuare, la paragrafele 22-24, Curtea Constituţională a statuat, în esenţă, că indemnizaţiile ce se achită beneficiarilor Legii nr. 341/2004 au caracter reparatoriu, fără consacrare constituţională, însă, nefiind drepturi constituţionale, legiuitorul poate opta şi pentru retragerea acestora în viitor.

De asemenea, Curtea a mai reţinut şi faptul că indemnizaţiile reglementate de art. 5 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 341/2004, chiar dacă sunt acordate în legătură cu pensia pentru limită de vârstă, nu se confundă cu dreptul la pensie, care are o consacrare constituţională în art. 47 alin. (2) şi se întemeiază pe principiul contributivităţii asiguraţilor.

Rezultă că indemnizaţia prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 nu constituie un drept de asigurări sociale, ci un beneficiu acordat de legiuitor pentru a recompensa activitatea depusă în calitate de parlamentar.

Totodată, aşa cum a statuat şi instanţa de contencios constituţional, prin demnitatea pe care o exercită, deputaţii şi senatorii se află într-un raport de drept public, respectiv un raport de autoritate, şi nu într-un raport juridic de muncă, guvernat de principiile Codului muncii.

Cum acţiunea introductivă a fost promovată de reclamant în urma adresei nr. x/06.05.2021, emise de către pârât ca răspuns la plângerea prealabilă formulată în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 împotriva ordinului de încetare a plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă, Înalta Curte apreciază că prezintă relevanţă şi dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Normele metodologice privind acordarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 96/2006 (aprobate prin Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 1/2016), potrivit cărora acordarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă, respectiv respingerea cererii de acordare a indemnizaţiei se stabilesc prin ordin al secretarului general al Camerei Deputaţilor sau Senatului, după caz.

Prin urmare, actul juridic care conduce la acordarea/încetarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă, respectiv la respingerea cererii de acordare a indemnizaţiei este un act ce are natura juridică a unui act administrativ cu caracter individual emis de o autoritate publică centrală.

În aceste condiţii, în analiza pretenţiilor formulate de reclamant prin acţiunea dedusă judecăţii, se impune a se reţine că şi adresa nr. x/06.05.2021, prin care pârâtul i-a răspuns reclamantului la solicitarea acestuia de revocare a ordinului de încetare a plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă se încadrează tot în categoria actelor administrative.

Aşadar, în ceea ce priveşte emitentul ordinelor atacate, Înalta Curte constată că este vorba de o autoritate publică centrală, respectiv Parlamentul României - Camera Deputaţilor, Secretariatul General, iar ordinul contestat întruneşte condiţiile prevăzute de art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, fiind emis în executarea Legii nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006, în regim de putere publică, prin care se stinge raportul juridic în baza căruia reclamantul avea dreptul, iar Camera Deputaţilor avea obligaţia de plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă în condiţiile stabilite de lege.

Prin urmare, fiind în prezenţa unor acte administrative cu caracter individual emise de o autoritate publică în regim de putere, procesul are toate caracteristicile unui litigiu în contencios administrativ, în sensul art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Pentru stabilirea competenţei materiale, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice şi, respectiv, criteriul valoric, în cazul de faţă, fiind aplicabil criteriul rangului autorităţii emitente a actului administrativ contestat.

Aşadar, fiind vorba despre un act administrativ emis de o autoritate publică centrală, în aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială de soluţionare a cererii prin care se solicită anularea acestui act revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel.

Cât priveşte competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, sunt aplicabile normele cu caracter general de la art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018, care statuează în mod expres că:

"Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său (…)".

Competenţa stabilită de textul de lege mai sus menţionat este una teritorială exclusivă, ceea ce înseamnă că reclamantul trebuie să se adreseze instanţei de la domiciliul sau sediul său, neavând un drept de opţiune între mai multe instanţe.

Aşadar, având în vedere că procesul priveşte acte administrative emise de o autoritate publică centrală, de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel, iar domiciliul reclamantului se află în raza teritorială a Curţii de Apel Bucureşti, Înalta Curte constată că acestei instanţe îi aparţine competenţa de soluţionare a cauzei, motiv pentru care, în aplicarea dispoziţiilor art. 135 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea primei instanţe sesizate, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2023.