Loan repayability against shareholder: validity of corporate mandate despite unregistered appointment and illegality of contractual penalty clauses

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

A. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererile de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 22 mai 2014 pe rolul Judecătoriei Piatra Neamţ, sub nr. x/2014, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la restituirea unor sume de bani, respectiv 397.446 RON, 183.500 CHF şi 16.347 Eur, acordate cu titlul de împrumut, actualizate cu dobânda legală la data restituirii efective, cu cheltuieli de judecată.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1576 şi art. 1584 C. civ. de la 1864.

Prin cererea adiţională depusă la data de 23 iunie 2014, reclamanta a solicitat, distinct de capătul de cerere privind restituirea împrumutului, obligarea pârâtei, în principal, la plata penalităţilor de întârziere agreate contractual de părţi, calculate pentru perioada 23.07.2011 - 20.06.2014, precum şi în continuare, până la plata efectivă, iar în subsidiar a dobânzii legale, calculate pentru aceeaşi perioadă de timp.

Prin sentinţa civilă nr. 3074/26.09.2014, Judecătoria Piatra Neamţ a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ.

Pârâta S.C. B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei de interes în formularea cererii, iar pe fond a solicitat respingerea acesteia.

Prin cererea depusă la data de 10 iunie 2021 pârâta a invocat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele achitate până la data de 17.02.2005 inclusiv, precum şi pentru sumele de 4000 Eur din 15.01.2007 şi 4000 Eur din 02.02.2007.

La termenul de judecată de la 16.06.2021, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi cu privire la sumele neindicate de către pârâtă, cu excepţia sumelor remise în anul 2010.

Prin cererea înregistrată la data de 15 aprilie 2021 pe rolul Tribunalului Neamţ, sub nr. x/2021, reclamanta S.C. B. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A. constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut din 23.06.2010 pentru lipsa totală a consimţământului, iar în subsidiar anularea aceluiaşi contract pentru o cauză falsă.

Cererea nu a fost întemeiată în drept.

Pârâta A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune raportat la motivele de nulitate relativă, iar pe fond a solicitat respingerea cererii.

Prin încheierea de la 14.09.2021, reţinând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 159 C. proc. civ., instanţa a dispus conexarea cauzei la dosarul nr. x/2014.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 659 din 04 octombrie 2021 pronunţată de Tribunalul Neamţ, s-a admis excepţia lipsei de interes şi, în consecinţă, s-a respins ca lipsită de interes acţiunea formulată de reclamanta A. în dosarul nr. x/2014, în limita sumei de 1.247.466 RON, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru restul pretenţiilor şi s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată pentru restul pretenţiilor în dosarul nr. x/2014, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material de a cere anularea contractului, invocată în dosarul nr. x/2021 şi s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta S.C. B. S.A. în dosarul menţionat, fiind obligată reclamanta A. să restituie statului suma de 151.647,8 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru de la plata căreia a fost scutită.

3. Hotărârea instanţei de apel

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 353/14 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I Civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A., s-a admis în parte apelul declarat de reclamanta A. şi s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul înlăturării din dispozitivul sentinţei apelate a obligaţiei reclamantei de restituire a sumei de 151.647,8 RON, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

B. Căile de atac exercitate în cauză

La data de 04 iulie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2014, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 353 din 14 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I Civilă.

Reclamanta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod contradictoriu împrejurarea că acţiunea ar fi fost admisă în parte de către prima instanţă, ceea ce a condus la soluţionarea greşită a excepţiei lipsei de interes, fără observarea faptului că doar două dintre instrumentele de plată au fost emise pentru garantarea împrumutului acordat prin contractul din 23.06.2010, ambele făcând obiectul unor contestaţii la titlu în dosarele nr. x/2012 şi nr. y/2012 ale Judecătoria Piatra Neamţ.

Ca atare, în eventualitatea anulării titlurilor executorii în dosarele menţionate, recurenta consideră că soluţia de respingere ca lipsită de interes a prezentei acţiuni o va priva de posibilitatea de recuperare a sumelor împrumutate.

De asemenea, recurenta arată că dobânzile penalizatoare aferente debitului principal nu sunt şi nu ar fi putut fi aritmetic incluse în sumele evidenţiate în instrumentele de plată, considerentele contrare ale instanţei de apel fiind contradictorii.

În acelaşi mod sunt caracterizate şi aprecierile instanţei de apel referitoare la nedovedirea remiterii întregii sume menţionate în contractul de împrumut, contrar probelor administrate în cauză.

Consideră recurenta că nu îi pot fi opuse înregistrările contabile incomplete sau necorespunzătoare ori eventuala folosire în interes personal a sumelor restituite, acestea fiind imputabile exclusiv părţii adverse şi reprezentanţilor săi.

În sfârşit, arată că este contradictorie motivarea instanţei de apel cu privire la încheierea contractului de împrumut şi trimiterea la teoria validării tacite retroactive a mandatului numitului C., în realitate contractul fiind încheiat de numitul C., care deţine la momentul respectiv calitatea de preşedinte al Consiliului de Administraţie şi director general, aspectele referitoare la omisiunea înregistrării în registrul comerţului a modificărilor privind reprezentantul legal al societăţii nefiind relevante.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material referitoare la dobânda penalizatoare.

Astfel, se arată că obligaţia de plată a dobânzii penalizatoare intervine ca urmare a nerestituirii la scadenţă a sumei împrumutate, iar neexecuatrea contractului constituie o faptă ilicită care este guvernată de legea în vigoare la data săvârşirii ei, şi anume O.G. nr. 9/2000 pentru ilicitul contractual intervenit în intervalul 23.07.20111 - 31.08.2011, respectiv O.G. nr. 13/2011, pentru ilicitul intervenit în perioada ulterioară.

Apreciază recurenta că Decizia RIL nr. 11/2005 nu priveşte dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 şi, ca atare, nu îşi produce efectele cu privire la dobânda penalizatoare datorată pentru neîndeplinirea obligaţiilor ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Totodată, recurenta critică soluţia asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ce priveşte solicitarea de anulare a contractului de împrumut formulată de partea adversă, arătând că formularea unei plângeri penale nu este enumerată de lege printre cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei, conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958, cu atât mai mult cu cât societatea nu s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ.

La data de 22 august 2022 s-au înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie întâmpinare şi recurs incident, ambele formulate de pârâtul B. S.A.

Pârâtul şi-a întemeiat recursul incident pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bacău.

Criticile pârâtului vizează soluţia asupra motivelor de apel referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru restul sumelor pretinse şi cea dată cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de împrumut din 23.06.2010 pentru lipsa totală a consimţământului.

În ce priveşte primul aspect, recurentul consideră că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente, întrucât nu a ţinut cont de împrejurarea că pretinsele împrumuturi acordate de reclamantă s-au realizat prin remiteri succesive, astfel că erau aplicabile în privinţa prescripţiei dreptului de a solicita restituirea acestora, dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Ca atare, instanţa de apel trebuia să analizeze excepţia prin raportare la fiecare sumă pretins acordată, pentru care curgea un termen de prescripţie distinct.

Pe de altă parte, recurentul invocă omisiunea instanţei de apel de a răspunde criticilor formulate de parte în calea de atac, referitoare la valabilitatea restituirilor efectuate, din punct de vedere al consimţământului şi capacităţii, precum şi la regulile privind imputaţia plăţii.

În ce priveşte solicitarea din acţiunea conexă, de constatare a nulităţii absolute a contractului de împrumut din 23.06.2010 pentru lipsa totală a consimţământului, recurentul consideră că soluţia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 72 şi art. 55 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, în opinia recurentului, pentru a fi valabil, actul încheiat cu depăşirea obiectului de activitate al societăţii trebuia să emane de la organele acesteia, respectiv de la o persoană care deţinea una din calităţile cerute de lege.

În cauză, contractul de împrumut în discuţie, chiar dacă s-ar aprecia că a fost semnat de o persoană care reprezenta în mod valabil societatea, a fost încheiat cu depăşirea limitelor acordate, conform actului constitutiv în vigoare la data încheierii acestuia, al cărui conţinut era cunoscut reclamantei, în calitatea sa de acţionar.

Suplimentar, recurentul neagă chiar puterea de reprezentare a persoanei care a semnat contractul de împrumut, domnul C., invocând în acest sens prevederile art. 1, art. 5, art. 18 şi art. 19 din Legea nr. 26/1990, precum şi art. 45, art. 15312 şi art. 15319 din Legea nr. 31/1990, texte legale pe care instanţa de apel a omis să le analizeze.

Raportat la aceste prevederi, recurentul apreciază că domnul C. a îndeplinit în mod legal funcţia de preşedinte al Consiliului de administraţie numai după data publicării în Monitorul Oficial a actului de numire.

În absenţa exprimării în mod expres a acordului pentru ocuparea funcţiei respective şi a depunerii specimenului de semnătură, recurentul consideră că persoana în cauză nu exercita în mod valabil funcţia de administrator, iar actele încheiate în numele societăţii nu erau valabile din punct de vedere juridic.

În sfârşit, recurentul neagă posibilitatea transmiterii în mod tacit a dreptului de a reprezenta societatea, chiar şi în prezenţa relaţiilor de rudenie.

La data de 23 septembrie 2022, recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, iar la data de 13 octombrie 2022 întâmpinare la recursul incident, solicitând, în principal, anularea acestuia, iar în subsidiar, respingerea ca nefondat.

C.Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

Conform art. 493 alin. (2)-(4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 16 martie 2023 s-a respins excepţia nulităţii recursului incident, invocată de către recurenta reclamantă şi s-au admis în principiu atât recursul principal, cât şi cel incident, stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a acestora.

La data de 09.06.2023 recurentul pârât a depus note scrise prin acre a invocat, în condiţiile art. 247 din C. proc. civ., inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

D. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acestea nu sunt fondate, pentru considerentele ce succed.

Prealabil, Înalta Curte reţine că nu poate fi analizat motivul de recurs de ordine publică referitor la inadmisibilitatea cererii de judecată formulate în dosarul nr. x/2014, invocat de către recurentul pârât prin notele scrise, depuse la 09.06.2023, în afara termenului de motivare a căii de atac prevăzut de art. 491 raportat la art. 474 din C. proc. civ., întrucât singura în măsură să invoce motive de casare de ordine publică chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, este instanţa de judecată însăşi, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

Procedând la analiza pe fond a recursului principal, Înalta Curte constată că se întemeiază pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a invocat caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei din apel, cu privire la soluţia primei instanţe asupra cererii de chemare în judecată formulate în dosarul nr. x/2014, la componenţa sumelor evidenţiate în instrumentele de plată reprezentate de filele D. seria x nr. x/19.04.2012 şi seria x nr. x/12.04.2012, la cuantumul sumelor remise societăţii pârâte cu titlu de împrumut şi, respectiv, la persoana care a încheiat contractul de împrumut din 23.06.2010, în numele societăţii.

Motivul de recurs nu este întemeiat.

Se reţine în acest sens că motivarea contradictorie, la care face trimitere art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., vizează existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia motivelor de apel/pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora, împrejurare în care motivarea hotărârii nu mai răspunde exigenţelor care decurg din prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi, ca atare, nu mai susţine justeţea soluţiei pronunţate şi face imposibilă exercitarea controlului judiciar.

În speţă nu se identifică o astfel de ipoteză, considerentele deciziei recurate relevând într-o manieră clară şi necontradictorie raţionamentul instanţei de prim control judiciar, raportat la situaţia de fapt reţinută în cauză pe baza probelor administrate şi la dispoziţiile legale apreciate ca fiind incidente.

Reţinerea greşită de către instanţa de apel a împrejurării că acţiunea formulată în dosarul nr. x/2014 ar fi fost admisă în parte de prima instanţă, şi nu respinsă, cum s-a întâmplat în realitate, nu denotă caracterul contradictoriu al considerentelor, ci reprezintă o simplă eroare materială, care nu afectează legalitatea soluţiei pronunţate.

Se constată în acest sens că instanţa de apel, făcând o aplicare corectă a prevederilor art. 33 coroborat cu art. 628 alin. (4) din C. proc. civ., a validat raţionamentul primei instanţe asupra excepţiei lipsei de interes a cererii de chemare în judecată, reţinând că aceasta nu mai justifică un folos material practic şi actual în limita sumei pentru care se află deja în posesia unor titluri executorii şi a dobânzilor aferente, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că titlurile executorii fac obiectul unor contestaţii la titlu aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Contrar susţinerilor recurentei reclamante, în eventualitatea desfiinţării titlurilor executorii respective, hotărârea judecătorească prin care a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca lipsită de interes, fără a se ajunge la evocarea fondului, nu va avea autoritate de lucru judecat în situaţia formulării unei noi acţiuni în pretenţii.

În ce priveşte caracterul pretins contradictoriu al considerentelor în cuprinsul cărora s-a reţinut că sumele evidenţiate în instrumentele de plată includ şi accesoriile, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinut.

Instanţa de apel nu a afirmat că sumele evidenţiate în instrumentele de plată includ şi accesoriile, cum pretinde recurenta reclamantă, ci a subliniat că daunele interese moratorii aferente sumei menţionate în titluri, calculate la nivelul dobânzii legale, pot şi trebuie solicitate în cadrul executării silite a titlurilor executorii respective.

Într-adevăr, potrivit art. 628 alin. (4) din C. proc. civ., "Dacă titlul executoriu nu cuprinde dobânzi, penalităţi sau alte sume, însă ele se cuvin de plin drept creditorului, potrivit art. 1.535 din C. civ. sau altor dispoziţii legale speciale, acestea vor fi stabilite de către instanţa de executare la cererea creditorului, prin încheiere dată cu citarea părţilor".

Dispoziţiile legale speciale la care se face trimitere în textul redat sunt reprezentate de prevederile art. 61 din Legea nr. 58/1934 ("Cambia are valoare de titlu executor pentru capital şi accesorii, stabilite conform art. 53, 54 şi 57") şi art. 48 din Legea nr. 59/1934 ("Acel care a plătit prin regres cecul poate cere de la giranţii săi: 1. Întreaga sumă plătită; 2. Dobânda legală la această sumă, calculată din ziua când a plătit suma; 3. Cheltuieli pe care le-a făcut"), raportate la art. 1586 din C. civ. de la 1864 ("Dacă împrumutatul nu întoarce la timpul stipulat lucrurile împrumutate sau valoarea lor, trebuie să plătească şi dobânzi, de la ziua cererii prin judecată a împrumutului").

Critica referitoare la caracterul pretins contradictoriu al considerentelor prin care se reţine remiterea cu titlu de împrumut doar a sumei 669.219,42 RON, vizează, în realitate, netemeinicia deciziei din apel, exprimând nemulţumirea recurentei reclamante faţă de modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate şi conţinutul actelor juridice încheiate de părţi, în stabilirea situaţiei de fapt.

Astfel, argumentele la care face referire recurenta în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se întemeiază pe materialul probator administrat în cauză, care ar confirma, în opinia părţii, faptul că valoarea împrumutului acordat societăţii pârâte ar fi cea menţionată în contractul de împrumut încheiat la 23.06.2010, şi nicidecum cea reţinută de instanţele de fond.

Or, raportat la aceste critici de netemeinicie, Înalta Curte subliniază că instanţa de apel are plenitudine de apreciere cu privire la probatoriul administrat, nefiindu-i permis instanţei de recurs să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, întrucât recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Sunt avute în vedere în acest sens dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună acestei instanţe examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, precum şi ale art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din acelaşi cod, conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de acest articol.

În privinţa criticilor referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei din apel, sub aspectul persoanei semnatare a contractului încheiat de părţi la data de 23.06.2010, Înalta Curte constată, pe de- o parte, că şi în acest caz este vorba de o eroare materială strecurată în cuprinsul deciziei, care vorbeşte atât de C., cât şi de C., eroare determinată cel mai probabil de asemănarea de nume dintre cele două persoane, iar pe de altă parte, că recurenta reclamantă nu justifică niciun interes pentru a combate decizia recurată sub aspectul menţionat, atâta timp cât prin aceasta s-a reţinut legalitatea împrumuturilor acordate de societate prin reprezentantul său, în limita sumelor care au intrat efectiv în conturile societăţii, respingându-se criticile părţii adverse.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a invocat încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la dobânda penalizatoare în materia contractului de împrumut şi prescripţia dreptului la acţiunea în anularea contractului de împrumut.

Astfel, se susţine de către recurentă că instanţa de apel a respins în mod greşit solicitarea de acordare a dobânzii penalizatoare, formulată prin cererea modificatoare depusă la 23.06.2014 (în realitate este vorba despre daunele interese moratorii de 1%/zi convenite prin contractul încheiat la 23.06.2010), în condiţiile în care Decizia RIL a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XI/2005 nu priveşte dispoziţiile O.G. nr. 13/2011, ci doar pe cele cuprinse în O.G. nr. 9/2001.

În acelaşi timp, recurenta reclamantă critică soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului de a cere anularea contractului de împrumut, arătând că formularea unei plângeri penale nu constituie o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei.

Criticile recurentei reclamante nu sunt întemeiate.

În ce priveşte primul aspect, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de apel, că prin decizia în interesul legii menţionată s-a stabilit, în aplicarea dispoziţiilor art. 1, art. 2 şi ale art. 3 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 9/2001, aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu referire la art. 969 alin. (1) din C. civ., că este contrară prevederilor legii, având o cauză ilicită, clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală.

Consecinţa incidenţei nulităţii o constituie lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă, în speţă fiind vorba de lipsirea de efecte a clauzei penale incluse în contractul încheiat de părţi la 23.06.2010, ceea ce înseamnă că aceasta nu mai poate fi executată.

Fiind desfiinţată cu efect retroactiv, cu consecinţa restabilirii legalităţii, clauza penală nu mai produce niciun efect, neputând fi reactivată ca efect al intrării în vigoare a O.G. nr. 13/2011, act normativ care a înlocuit O.G. nr. 9/2000.

În consecinţă, instanţa de apel a stabilit în mod corect că reclamanta nu este îndreptăţită să obţină pentru întârzierea restituirii împrumutului decât daunele interese prevăzute de legea în vigoare la data încheierii contractului de împrumut, şi anume art. 1586 din C. civ. de la 1864, calculate la nivelul dobânzii legale.

Referitor la prescripţia dreptului de a cere anularea contractului de împrumut, Înalta Curte observă că soluţia primei instanţe, de respingere ca nefondat a capătului de cerere din acţiunea conexă, având ca obiect anularea contractului pentru cauză falsă, nu a fost criticată de partea interesată, astfel încât a intrat în puterea lucrului judecat.

Ca atare, fiindu-i favorabilă soluţia pronunţată pe fondul cererii respective, demersul recurentei reclamante, de a obţine o soluţie de respingere a acesteia ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, nu numai că nesocoteşte efectul autorităţii de lucru judecat, dar este şi lipsit de folos material practic.

Procedând la analiza recursului incident, declarat de recurentul pârât, Înalta Curte constată că se întemeiază pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a invocat aplicarea greşită a normelor de drept material din materia prescripţiei extinctive, în soluţionarea pe fond a acţiunii în pretenţii formulate în cadrul dosarului nr. x/2014

În acelaşi timp, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a răspuns tuturor criticilor dezvoltate de acesta în propriul apel, asupra chestiunii prescripţiei, critică ce se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Constatând că, în urma analizării recursului principal, soluţia de respingere ca nefondată a acţiunii în pretenţii formulate în cadrul dosarului nr. x/2014, pentru sumele care depăşesc valoarea de 1.247.466 RON, a rămas definitivă, Înalta Curte apreciază că a devenit superfluă verificarea criticilor recurentului pârât ce vizează acelaşi capăt de cerere, prin care acesta tinde la obţinerea unei soluţii de respingere ca efect al aplicării prescripţiei, fiind evident că o soluţie pe fond îi este mai favorabilă recurentului.

În ce priveşte capătul de cerere din acţiunea conexă prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut din 23.06.2010, decizia din apel este criticată, pe de-o parte, pentru greşita aplicare a prevederilor art. 55 şi art. 72 din Legea nr. 31/1990, respectiv art. 948 C. civ. de la 1864, art. 35 din Decretul-lege nr. 31/1954 şi art. 70 din Legea nr. 31/1990 (motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), iar pe de altă parte, pentru neanalizarea motivelor de apel întemeiate pe dispoziţiile art. 1, 5, 18, 19 din Legea nr. 26/1990 şi art. 45, art. 15312, art. 15319 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, apreciind că recurenta reclamantă nu avea la data semnării contractului de împrumut calitatea de terţ faţă de societate, fiind acţionar la momentul respectiv şi participând în această calitate la şedinţa adunării generale a acţionarilor B. S.A. din 31.05.2010, la care numitul C. a fost desemnat administrator, recurentul susţine că persoana care a semnat actul în numele societăţii a acţionat cu depăşirea puterilor conferite prin art. 16 lit. k) din actul constitutiv, ceea ce este de natură să conducă la lipsirea de efecte a acestuia.

Critica formulată nu este întemeiată.

Vor fi avute în vedere în acest sens dispoziţiile art. 55 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 (forma în vigoare la data de 23.06.2010), potrivit cărora "În raporturile cu terţii, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate al societăţii, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii cunoşteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depăşirea acestuia ori când actele astfel încheiate depăşesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoaşterii."

Textul enunţat este menit să protejeze terţii împotriva unor limitări impuse de societate în privinţa puterilor conferite de lege reprezentanţilor acestora, stabilind că societatea va fi angajată faţă de terţi prin actele organelor sale, chiar dacă limitările impuse organelor sale au fost publicate în condiţiile legii.

Împrejurarea că prevederea legală în discuţie nu are în vedere şi situaţia actelor încheiate de organele societăţii cu depăşirea puterilor conferite, cu acţionari ai societăţii, nu poate fi interpretată în sensul că, într-o astfel de ipoteză, actul încheiat ar fi lovit de nulitate absolută, cum susţine recurentul pârât.

Dimpotrivă, într-o astfel de situaţie, art. 1546 din C. civ. de la 1864, aplicabil conform art. 72 din Legea nr. 31/1990 ("Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege"), prevede că actele încheiate de mandatar cu depăşirea împuternicirii primite, nu îl obligă pe mandant decât dacă le-a ratificat expres sau tacit.

Prin urmare, în absenţa ratificării, actul este valabil, dar nu poate fi opus mandantului, mandatarul fiind personal obligat faţă de terţul cu care l-a încheiat în condiţiile arătate.

Ca atare, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută o aplicare greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 55 şi art. 72 din Legea nr. 31/1990, sancţiunea pentru ipoteza încheierii de către organele societăţii a unor acte cu depăşirea puterilor conferite, cu acţionari ai societăţii, nefiind nulitatea absolută, ci inopozabilitatea.

În ce priveşte lipsa consimţământului reprezentantului legal al societăţii pârâte la încheierea contractului din 23.06.201, în absenţa îndeplinirii formalităţilor cerute de lege pentru valabilitatea numirii domnului C. în funcţia de administrator al societăţii, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută.

Se va avea în vedere în acest sens împrejurarea, reţinută şi de către instanţele de fond, că prin Hotărârea Adunării Generale a acţionarilor B. S.A. nr. 163 din 31.05.2010, s-a aprobat în unanimitate numirea în funcţia de administrator al societăţii şi preşedinte al Consiliului de Administraţie a domnului C., acesta urmând să reprezinte societatea în relaţiile cu terţii, inclusiv cu societăţile bancare, având drept de semnătura pentru emiterea instrumentelor de plată, precum şi puterea de a semna orice contract prin care se angajează răspunderea societăţii, inclusiv contractele prin care se garantează cu bunuri ale societăţii.

Atât recurenta reclamantă, în calitate de acţionar, cât şi domnul C., la rândul său acţionar, au participat la şedinţă şi au votat în favoarea punctelor înscrise pe ordinea de zi.

În această situaţie, împrejurarea că la momentul semnării contractului de împrumut din data de 23.06.2010 nu fuseseră efectuate formalităţile de publicitate cu privire la numirea în funcţia de administrator al societăţii a domnului C., nu atrage nevalabilitatea acestei numiri în raport cu recurenta reclamantă, ţinând cont de calitatea acesteia de acţionar şi de rolul atribuit registrului comerţului, acela de a asigura publicitatea faţă de terţi a constituirii şi a menţiunilor privind funcţionarea şi organizarea societăţilor comerciale.

De altfel, art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 prevede că societatea nu poate invoca faţă de terţi numirile în funcţiile prevăzute la alin. (1) sau încetarea acestor funcţii, dacă ele nu au fost publicate în conformitate cu legea.

Recurenta reclamantă nu este un terţ în raport cu societatea, astfel încât recurenta pârâtă nu poate opune acesteia neîndeplinirea formalităţilor de publicitate cu privire la numirea administratorului de care aceasta avea cunoştinţă.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 948 C. civ. de la 1864, art. 35 din Decretul-lege nr. 31/1954 şi art. 70 din Legea nr. 31/1990, persoana care a semnat contractul de împrumut, în numele recurentei pârâte, având puterea de a reprezenta societatea la momentul respectiv, acordată în mod expres prin votul exprimat în cadrul şedinţei adunării generale a acţionarilor societăţii.

În ce priveşte condiţia de validitate impusă prin dispoziţiile art. 15312 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, aceea a acceptării exprese a numirii de către administratorul desemnat, Înalta Curte apreciază că este îndeplinită în cauză, votul acordat în favoarea numirii, chiar de către cel numit în această funcţie, exprimând acordul său expres pentru preluarea mandatului de administrator.

Nu va fi reţinută nici critica privitoare la neanalizarea motivelor de apel întemeiate pe dispoziţiile art. 1, 5, 18, 19 din Legea nr. 26/1990 şi art. 45, art. 15312, art. 15319 din Legea nr. 31/1990, întrucât, deşi textele legale nu sunt redate în cuprinsul deciziei din apel, din lecturarea considerentelor reiese că instanţa le-a considerat inaplicabile, reţinând existenţa unui mandat tacit din partea organelor statutare, a cărui executare a fost îndeplinită prin aceea că sumele au intrat efectiv în conturile societăţii sau, după caz, a unui mandat fără reprezentare, de a cărui îndeplinire s-a folosit societatea, în ambele situaţii fiind demonstrată existenţa consimţământului societăţii pârâte la contractarea împrumuturilor.

Este adevărat că instanţa de apel a expus argumente proprii cu prilejul analizei criticilor apelantei pârâte asupra aspectului în discuţie, diferite de cele ale primei instanţe, însă această împrejurare nu echivalează cu nemotivarea şi, ca atare, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este incident.

Faţă de cele expuse, reţinând netemeinicia motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză.

Fiind ambele în culpă procesuală, părţile vor suporta propriile cheltuieli de judecată efectuate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. şi recursul incident declarat de recurentul-pârât B. S.A. împotriva deciziei nr. 353/2022 din 14 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2023.