Both appeals rejected; grain sale rescission action fails, buyer's non-performance caused by claimant.

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2023

Deliberând asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, secţia civilă la data de 14 decembrie 2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constatate că a operat rezoluţiunea unilaterală a contractului de vânzare-cumpărare x/05.07.202x din culpa pârâtei şi să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării pârâtei să restituie suma de 430.500 RON retraşi din contul reclamantei la data de 09.11.2021. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţii de 430.500 RON, în conformitate cu capitolul "răspunderea contractuală", lit. b), din contractul x/05.07.2021.

Prin sentinţa civilă nr. 780/2022 din data de 29 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia civilă a fost respinsă, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de societatea reclamantă. De asemenea, a fost respinsă cererea reclamantei A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată, iar în baza art. 453 alin. (1), cu raportare la art. 452 C. proc. civ., s-a respins, ca nefondată, şi cererea pârâtei B. S.R.L. de obligare a reclamantei A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentinţe reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea ei în parte, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, şi pârâta B. S.R.L. a formulat apel, solicitând anularea în parte a sentinţei atacate, în ceea ce priveşte respingerea ca nefondată a cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată în primă instanţă şi, pe cale de consecinţă, obligarea intimatei-reclamante la plata sumei de 20.230 RON cu acest titlu.

Prin decizia civilă nr. 571/2022 din 16 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, în dosarul nr. x/2021, au fost respinse ambele cereri de apel formulate împotriva deciziei civile nr. 780/29.06.2022 pronunţate de Tribunalul Vaslui, secţia civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal reclamanta A. S.R.L., respectiv recurs incident pârâta B. S.R.L.

Prin recursul principal, reclamanta, prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

După prezentarea detaliată a parcursului procesual al cauzei, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, următoarele:

Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1270 alin. (1) C. civ., care a condus la o interpretare greşită a prevederilor contractuale şi la reţinerea culpei sale pentru neexecutarea contractului de vânzare-cumpărare. Mai mult, regula pacta sunt servanda este una imperativă, cu privire la care părţile pot deroga doar în cazul anumitor excepţii, care sunt prevăzute de legislaţia relevantă şi sunt de strictă interpretare. Or, clauzele contractuale prevăd în mod clar că prima obligaţie era a cumpărătorului, care trebuia să comunice un plan de livrări către vânzător, urmând ca acest plan să fie agreat de cel din urmă, în funcţie de programarea recoltărilor, ceea ce nu s-a întâmplat, în mod greşit instanţele de fond apreciind că societatea reclamantă ar fi interpretat clauzele contractuale în mod excesiv, deşi cocontractantul a fost cel care a redactat contractul.

În cadrul aceluiaşi motiv de casare a invocat şi încălcarea prevederilor art. 1266 C. civ.

În raport de faptele evidenţiate, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a reţinut ca fiind conformă clauzelor contractuale explicaţia pârâtei privind comunicarea unei notificări de livrare în baza cantităţii de cereale disponibile, avându-se în vedere şi modalitatea de colaborare din contractele anterioare, context în care instanţa de apel a interpretat în mod greşit acest aspect, deoarece colaborarea a fost una defectuoasă, în sensul că deşi avea programate încărcări, cumpărătorul nu a trimis numărul de vehicule planificate (a se vedea în acest sens mesajele din perioada 11-15 septembrie).

Pe de altă parte, clauzele contractuale şi regulile Free Carrier stabilesc obligaţia intimatei de a prelua bunurile vrac din loc. Vetrişoaia, obligaţie care trebuia realizată în perioada 20.09.2021-20.10.2021.

În continuare, în susţinerea cererii de recurs, a arătat că instanţele de fond au reţinut în mod greşit prevederile art. 1517 C. civ. - excepţia de neexecutare, motivând că recurenta ar fi trebuit să îşi execute propria obligaţie contractuală şi să răspundă solicitării intimatei din data de 15.10.2021, precum şi să execute cel puţin parţial contractul în perioada stabilită iniţial.

Din cercetarea judecătorească a reieşit faptul că intimata-cumpărătoare nu a solicitat o programare pentru livrare şi nici nu a avut intenţia să trimită un mijloc de transport în vederea încărcării; doar în această situaţie intimata ar fi executat obligaţiile contractuale şi un eventual refuz de livrare sau rămânere în pasivitate din partea vânzătorului ar fi angajat în mod corect răspunderea contractuală a acestuia din urmă.

Pentru a se reţine incidenţa art. 1517 C. civ. este necesar ca vânzătorul să fie responsabil de neexecutarea contractului; or, în situaţia pendinte reclamanta consideră că neexecutarea contractului în perioada contractuală este imputabilă cumpărătorului, care nu a respectat prevederile contractuale asumate.

Din analiza tuturor clauzelor contractuale rezultă că principala obligaţie a reclamantei era de a pune la dispoziţia pârâtei sau a unui alt transportator desemnat cantitatea de cereale necesară încărcării, obligaţie pe care reclamanta era în stare să o execute la acel moment, recoltarea fiind în curs şi existând cantitatea de porumb contractată.

Instanţa de judecată a reţinut în mod greşit buna-credinţă a intimatei, în sensul că intimata a încercat în mod constant executarea contractului, însă aceasta a dorit să obţină o executare a contractului ulterior expirării perioadei de livrare tocmai pentru că în perioada iulie - octombrie 2021 preţul cerealelor a crescut.

Aceleaşi prevederi legale mai sus analizate au condus instanţa de apel şi la soluţia de respingere a capetelor de cerere referitoare la obligarea pârâtei-intimate la restituirea sumei de 430.500 RON, respectiv plata de penalităţi în cuantum de 430.500 RON, conform clauzei contractuale din capitolul "răspunderea contractuală", lit. b) din convenţia părţilor.

Intimata-pârâtă B. S.R.L., la data de 13 martie 2023, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs formulate de recurenta-reclamantă.

Totodată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtă B. S.R.L. a formulat recurs incident, solicitând casarea în parte a deciziei atacate, în ceea ce priveşte respingerea apelului incident referitor la neacordarea cheltuielilor de judecată în fond, precum şi a celor din apel, cu consecinţa schimbării acestei soluţii.

După prezentarea parcursului litigios, în dezvoltarea motivului de casare invocat recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a reţinut că deşi societatea pârâtă a depus la dosar dovada cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, respectiv factura fiscală seria x-71/03.03.2022 în valoare de 20.230 RON, precum şi dovada plăţii acesteia din data de 04.03.2022, nu ar fi făcut dovada legăturii plăţilor efectuate cu procedura desfăşurată în cauza de faţă, nefiind indicat în mod expres numărul de dosar în care au fost prestate serviciile de asistenţă şi reprezentare juridică sau numărul de contract, evidenţierea numărului facturii fiscale în extrasul de cont nefiind concludentă pentru a se stabili în concret plata acesteia.

Faţă de cele reţinute de curtea de apel, pârâta-recurentă susţine că aceste aspecte sunt nelegale întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., dovada existenţei şi a întinderii cheltuielilor de judecată se face de către părţi cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Consideră că această condiţie este îndeplinită deoarece în şedinţa publică din 21 iunie 2022 a depus mai multe acte doveditoare, din care reiese în mod clar că în factura fiscală este precizat atât numărul de dosar, respectiv nr. x/2021, cât şi numărul contractului de asistenţă şi reprezentare juridică, respectiv nr. x/03.03.2022, care cuprinde, la art. 2 - onorariul, menţiunea că acesta are valoarea de 17.000 RON + TVA.

Mai mult, a susţinut că motivarea instanţei conform căreia nu există suficiente elemente de legătură între factura fiscală şi extrasul bancar, evidenţierea numărului facturii în extrasul de cont nefiind suficientă, este nelegală. În practica judiciară a fost reţinut faptul că plata unei sume de bani, prin acelaşi ordin bancar, poate dovedi achitarea mai multor facturi.

Cu privire la motivarea Curţii de Apel Iaşi prin care s-a arătat că, "în temeiul art. 453 C. proc. civ., în raport de soluţia ce se va pronunţa asupra apelului declarat de societatea pârâtă va fi respinsă cererea acesteia privind acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât nu se poate reţine că societatea reclamantă a căzut în pretenţii în înţelesul dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ..", a opinat că instanţa a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 453 C. proc. civ., potrivit cărora "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Cheltuielile de judecată solicitate în faţa instanţei de apel nu sunt aferente numai apelului formulat de către pârâtă, ci fazei unitare a apelului, care cuprinde ambele cereri de apel. Prin urmare, indiferent de soluţia pronunţată în apelul formulat de societatea pârâtă, instanţa trebuia să-i admită cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată în apel, motivat de culpa procesuală a părţii adverse.

Analizând recursurile declarate, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte aminteşte faptul că recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul este o cale extraordinară de atac cu un scop precis, stabilit expres de legiuitor, analiza instanţei de recurs fiind limitată de situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond (pe care nu o poate modifica, potrivit efectului cumulat al art. 483 alin. (3) şi art. 488 din C. proc. civ.).

Faţă de aceste precizări, criticile recurentei-reclamante care urmăresc fie stabilirea unei alte situaţii de fapt ["instanţa de judecată a reţinut în mod greşit buna-credinţă a intimatei, în sensul că intimata a încercat în mod constant executarea contractului, însă aceasta a dorit să obţină o executare a contractului ulterior expirării perioadei de livrare (...)" şi că greşit s-a stabilit existenţa "culpei reclamantei-recurente pentru neexecutarea contractului de vânzare-cumpărare"], fie tind la o reevaluare a probelor administrate în faţa celor două instanţe devolutive ["(...) context în care instanţa de apel a interpretat în mod greşit acest aspect, deoarece colaborarea a fost una defectuoasă, în sensul că deşi avea programate încărcări, cumpărătorul nu a trimis numărul de vehicule planificate - a se vedea în acest sens mesajele din perioada 11-15 septembrie"], nu vor fi examinate în cadrul recursului pentru că vizează chestiuni a căror verificare excedează limitele recursului, aşa cum sunt ele stabilite de primul alineat al art. 488 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a invocat, sub aspectul încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material, nesocotirea prevederilor art. 1270 alin. (1), art. 1266 şi art. 1517 din C. civ.

Criticile nu sunt justificate întrucât, pe de o parte, prima instanţă de control judiciar a reţinut în mod corect că în interpretarea clauzelor unui contract civil şi, implicit, în stabilirea situaţiei de fapt, sunt relevante prevederile art. 1170 C. civ., potrivit cu care "Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie".

Pe de altă parte, clauzele contractuale trebuie interpretate în întreg contextul raporturilor comerciale dintre părţi, fiind incidente în acest sens şi dispoziţiile art. 1266 din acelaşi cod:

"Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului".

Prin urmare, nu li se poate reproşa instanţelor devolutive că în formarea convingerii judecătorilor cauzei cu privire la realitatea stării de fapt şi-au întemeiat hotărârea pe analiza integrată a prevederilor contractuale şi pe ansamblul probelor administrate. Or, din interpretarea clauzelor contractuale a rezultat că îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor care incumbau fiecăreia dintre părţi presupunea o sincronizare ce nu putea fi atinsă decât prin dialogul permanent între reprezentanţii celor două societăţi, fiind de netăgăduit faptul că, potrivit uzanţelor, vânzătorul era cel care comunica, cu 1-2 zile anterior încărcării, numărul de autotrenuri necesar, în funcţie de posibilităţile concrete de recoltare.

Aşadar, nu se pune probleme încălcării nici a prevederilor art. 1270 alin. (1) C. civ., şi nici a dispoziţiilor art. 1266 din acelaşi cod, atât principiul forţei obligatorii a contractului, cât şi regula interpretării convenţiilor după voinţa concordantă a părţilor şi nu după sensul literal al termenilor trebuind verificate în funcţie de modul particular în care părţile contractante au înţeles să dobândească drepturi, respectiv să îşi asume obligaţii civile.

Astfel, critica întemeiată pe aceste texte de lege este nefondată, instanţa de apel aplicând corect respectivele dispoziţii de drept material raportului juridic dedus judecăţii, nepunându-se problema încălcării efectului obligatoriu al contractului, indiferent cine a propus această formă de contract.

În mod corect a considerat instanţa de apel că stabilirea unei succesiuni absolute în executarea obligaţiilor contractuale inserate în capitolul "Paritate" este rigidă şi de un formalism excesiv, incompatibil cu natura raporturilor juridice pe care reglementează şi, oricum, contrar uzanţelor dintre părţi.

Nici încălcarea prevederilor art. 1517 din C. civ. nu poate fi reţinută.

Prealabil, se impune a se sublinia că norma pretins încălcată nu reglementează excepţia de neexecutare, cum în mod judicios a arătat intimata prin întâmpinare.

În realitate, textul art. 1517 din C. civ., având titlul marginal - Neexecutarea imputabilă creditorului -, are următorul conţinut:

"O parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune". În alte cuvinte, posibilitatea creditorului de a uza de formele de valorificare a dreptului său este limitată, dacă neexecutarea obligaţiei debitorului este urmarea propriei acţiuni sau omisiuni.

Or, în condiţiile în care, în stabilirea stării de fapt, care nu mai poate fi reevaluată în recurs, instanţele devolutive au reţinut că, potrivit uzanţelor dintre părţi, vânzătorul era cel care comunica, cu 1-2 zile anterior încărcării, numărul de autotrenuri necesare, în funcţie de posibilităţile concrete de recoltare, iar raportat la specificul contractului litigios este cert că pentru predarea cantităţii prevăzute în contract era necesar ca vânzătorul să asigure în prealabil recoltarea acesteia (adică, mai întâi reclamanta trebuia să asigure recoltarea şi să predea bunurile şi, cum aceasta nu avea unde să le depoziteze până la preluarea lor de către pârâtă, era necesar ca imediat după recoltare pârâta să asigure transportul acestora), ceea ce justifică pe deplin incidenţa art. 1517 C. civ., nu se poate reţine greşita aplicare a acestei dispoziţii normative, nefiind stabilită o neexecutare culpabilă a propriei obligaţii de către pârâtă, în raport de modalitatea defectuoasă în care reclamanta a înţeles să îşi execute propria obligaţie, aceasta fiind, de fapt, cauza determinantă pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către pârâtă.

Nici recursul incident nu este fondat, în dezvoltarea motivului de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., deşi unele critici se încadrează la pct. 5 al aceluiaşi text, pentru că se invocă încălcarea unor norme de procedură, analiza urmând să fie făcută din această perspectivă - recurenta-pârâtă susţinând, în esenţă, că în mod nelegal nu i-a fost acordat onorariul de avocat în niciunul dintre ciclurile procesuale anterioare.

Cât priveşte onorariul solicitat pentru fond, instanţa prim-control judiciar a reţinut că deşi în cuprinsul facturii fiscale sunt menţionate numărul contractului de asistenţă juridică şi numărul de dosar în care au fost prestate serviciile, nu identifică elemente suficiente de legătură între factura fiscală depusă la dosar şi extrasul de cont anexat, existând inadvertenţe între suma facturată şi cea încasată, detaliile privind tranzacţia fiind insuficiente pentru stabilirea acestei legături.

Înalta Curte constată că, în realitate, societatea pârâtă solicită ca instanţa de recurs să reevalueze probele care au fost administrate şi apreciate de către instanţele devolutive în această privinţă, lucru care, după cum s-a arătat deja, depăşeşte limitele recursului, aşa cum sunt ele stabilite de primul alineat al art. 488 din C. proc. civ.

Prin urmare, insatisfacţia părţii rezidă în modul în care au fost apreciate probele de către instanţa de apel, apreciere care ar fi determinat pronunţarea unei soluţii greşite sub aspectul cheltuielilor de judecată din fond, dar o asemenea analiză excede examenului de legalitate la care este limitată calea extraordinară de atac a recursului. Aceasta, motivat de împrejurarea că aprecierea probelor poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu şi asupra celor de drept.

Nu în ultimul rând, nici critica privitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a apelului nu poate fi primită, pentru că art. 453 din C. proc. civ. nu a fost greşit interpretat şi aplicat, norma stabilind ritos că "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Or, câtă vreme prima instanţă de control judiciar a fost învestită cu două cereri de apel, ambele părţi criticând pentru netemeinicie şi/sau nelegalitate sentinţa tribunalului, iar prin decizia recurată niciunul dintre apeluri nu a fost admis, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, în mod legal acesteia nu i-au fost acordate cheltuieli de judecată.

Aceasta, nu doar pentru că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, fiind o cerere accesorie, nu poate fi admisă în condiţiile în care cererea principală nu a fost admisă, ci şi pentru că în această ipoteză niciuna dintre părţi nu a câştigat procesul în raport cu cealaltă parte, aşa cum pretinde articolul mai sus citat, afirmaţia recurentei în sensul că, indiferent de soluţia pronunţată în apelul formulat de societatea pârâtă, instanţa de apel trebuia să-i admită cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată în apel, motivat de culpa procesuală a părţii adverse, neavând acoperire legală.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate împotriva deciziei nr. 571/2022 din 16 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Pentru argumentele prezentate mai sus, aflându-ne în prezenţa a două recursuri, ambele respinse, nu se pune nici problema acordării de cheltuieli de judecată în favoarea recurentei-pârâte.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta- reclamantă A. S.R.L. şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 571/2022 din 16 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2023.