Appeals dismissed as unfounded; claims for agricultural support and electrical connection fees upheld as time-barred under three-year prescription period.

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2023

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 22 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sprijinului financiar pentru lunile august - octombrie 2009, pentru lucrările suplimentare de aducere în stare de funcţionare a instalaţiei de îmbunătăţiri funciare, în sumă totala de 14.879,062 RON. A mai solicitat instanţei să dispună şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1.107.838,77 RON, reprezentând racordul electric 20KW staţia SRP +c-21 si staţia SRP4 N+ 18, conform contractului nr. x din 4 iunie 2009 şi a sumei de 1.641.056,10 RON, reprezentând racordul electric 20KW staţia SRP 3+21 şi staţia SPP14+15 si SPP 19+20, conform contractului nr. x din 4 iunie 2009.

Pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 1042/2017 din 18 decembrie 2017, Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, a admis excepţia prescripţiei şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, calea de atac fiind calificată drept apel, prin încheierea pronunţată în şedinţa publică de la 24 mai 2018, avându-se în vedere cererea formulată în acest sens de reclamantă, dar şi caracterul patrimonial al litigiului, valoarea obiectului cauzei (peste 1.000.000 RON), precum şi dispoziţiile art. 466 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 iulie 2018, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a amânat pronunţarea pentru a da posibilitatea părţilor de a depune concluzii scrise.

Prin decizia civilă nr. 856/2018 din 10 iulie 2018, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

Ulterior, prin încheierea din 13 iulie 2018, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis sesizarea din oficiu privind îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 856/2018 din 10 iulie 2018, dispunând îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitiv, în sensul că, în loc de "decizie definitivă" se va menţiona "cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare."

Împotriva încheierii din 5 iulie 2018, a deciziei nr. 856/2018 din 10 iulie 2018 şi a încheierii din 13 iulie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 246 din 31 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul formulat de reclamantă, a casat încheierile şi decizia recurate şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că la termenul de 5 iulie 2018, curtea de apel a rămas în pronunţare, deşi niciuna dintre părţi nu solicitase judecata cauzei în lipsă. A mai reţinut că nu se mai impunea analiza celorlalte motive de recurs, acestea urmând a fi avute în vedere de instanţa de apel, cu ocazia rejudecării.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă sub nr. x/2017*.

Prin încheierea din 11 februarie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a amânat pronunţarea hotărârii pentru a da posibilitatea reclamantei să depună concluzii scrise.

Prin decizia nr. 93/2021 din 12 februarie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins apelul formulat de reclamantă, ca nefondat.

Împotriva încheierii din 11 februarie 2021 şi a deciziei nr. 93/2021 din 12 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea încheierii şi deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin memoriul de recurs aflat la fila x, autoarea căii de atac susţine că încheierea din 11 februarie 2021 este nelegală deoarece curtea de apel a rămas în pronunţare fără să ţină cont că pe rolul instanţei supreme se afla dosarul nr. x/2021, având ca obiect strămutarea apelului, cu termen la 24 februarie 2021. A mai arătat că în mod greşit instanţa de apel a acordat cuvântul cu privire la recurs, şi nu la apel.

Referitor la decizie, recurenta-reclamantă afirmă că nu a fost analizată incidenţa în cauză a dispoziţiilor O.U.G. nr. 39/2009, instanţa de apel referindu-se numai la prevederile O.U.G. nr. 123/2006. Consideră că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază afirmaţia potrivit căreia s-ar fi parcurs deja procedura prevăzută de lege atât timp cât nu s-a observat că este vorba de două categorii distincte de sume pretinse.

Susţine că termenul de prescripţie este de 5 ani, şi nu de 3 ani, pentru că sunt aplicabile prevederile art. 14 alin. (4) şi art. 19 din O.G. nr. 14/2010, fiind vorba despre creanţe bugetare care sunt asimilate creanţelor fiscale. Mai susţine că din adresele de la dosar rezultă că intimatul-pârât ar fi recunoscut pretenţiile reclamantei şi astfel termenul de prescripţie ar fi fost întrerupt, fiind încălcate dispoziţiile Decretului nr. 167/1958. Precizează că a formulat adrese şi notificări către intimat, în scopul soluţionării amiabile a litigiului, şi apreciază că termenul de prescripţie nu s-a împlinit.

Autoarea căii de atac arată că a urmat procedura reglementată de Ordinul MADR nr. 850 din 28 decembrie 2016, care nu include şi nota de fundamentare, şi a depus la dosar întreaga documentaţie. Cu toate acestea, curtea de apel a reţinut, în mod greşit, că nu ar fi prezentat avizele ANIF şi nu s-a pronunţat cu privire la adresa prin care MADR a recunoscut primirea documentelor transmise de recurentă şi obligaţia de plată.

Recurenta-reclamantă afirmă că instanţa a omis să se pronunţe cu privire la motivul de apel prin care a invocat dispoziţiile art. 8 alin. (4) din O.G. nr. 5/2001 care prevăd posibilitatea întreruperii termenului de prescripţie extinctivă prin introducerea cererii de emitere a somaţiei de plată, chiar şi în situaţia în care cererea nu a fost admisă, precum şi cu privire la aplicarea art. 16 lit. a) şi b) din Decretul nr. 167/1958 şi a art. 203 şi art. 204 din Legea nr. 71/2011. Susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat nici referitor la motivul de apel prin care a invocat faptul că pretenţiile vizează obligarea pârâtului la plata sprijinului financiar pentru lunile august - octombrie 2009 şi a cheltuielilor reprezentând racordul electric.

Recurenta-reclamantă a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs aflat la fila x, autoarea căii de atac reia susţinerile referitoare la caracterul fiscal al creanţelor, la termenul de prescripţie de 5 ani şi la întreruperea cursului prescripţiei prin demersurile efectuate în vederea soluţionării amiabile a litigiului, cu trimitere la înscrisurile de la dosar.

Recurenta-reclamantă a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile netimbrării şi lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi excepţia nulităţii cererilor de recurs, iar în subisidar a solicitat respingerea acestuia.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse şi a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 8 februarie 2023 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere cu privire la raport prin care a apreciat că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 14 iunie 2023 au fost respinse excepţiile netimbrării şi lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi excepţia nulităţii, invocate de intimatul-pârât prin întâmpinare, cu motivarea că a fost depusă dovada achitării taxei judiciare de timbru, că a fost depusă şi dovada calităţii de reprezentant a semnatarului cererilor de recurs şi că din expunerea motivelor de recurs se desprind critici de nelegalitate care pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Prin aceeaşi încheiere au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 11 februarie 2021 şi a deciziei nr. 93/2021 din 12 februarie 2021. S-a stabilit termen de judecată la 25 octombrie 2023, cu citarea părţilor.

Examinând încheierea şi decizia atacate, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă se consideră lămurită şi apreciază că, faţă de conţinutul memoriului de recurs, al întâmpinării, al punctului de vedere şi al notelor scrise, precum şi faţă de concluziile susţinute de consilierii juridici ai ambelor părţi în şedinţă publică, nu se impune amânarea pronunţării hotărârii.

În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva încheierii din 11 februarie 2021, instanţa supremă va înlătura criticile prin care se susţine că au fost încălcate normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii întrucât curtea de apel a avut în vedere că cererea de strămutare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 fusese respinsă de Înalta Curte prin încheierea nr. 65 din 20 ianuarie 2021. Dosarul nr. x/2021 la care face referire recurenta a avut ca obiect strămutarea judecării dosarului nr. x/2017 şi a fost soluţionat prin încheierea nr. 479 din 24 februarie 2021, cererea fiind anulată ca netimbrată. Conform prevederilor art. 143 C. proc. civ., instanţa are facultatea, iar nu obligaţia de a suspenda judecata cauzei a cărei strămutare se solicită. Mai mult decât atât, dispoziţiile art. 145 alin. (2) din acelaşi cod statuează că, în cazul în care instanţa s-ar fi pronunţat, iar cererea de strămutare ar fi fost admisă, hotărârea pronunţată ar fi fost desfiinţată de drept. În aceste condiţii, nu se poate susţine că prin reţinerea cauzei în pronunţare la termenul de la 11 februarie 2021, recurenta a suferit o vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii.

Instanţa supremă va înlătura şi critica prin care recurenta arată că referirea curţii de apel la recurs, şi nu la apel în cuprinsul încheierii ar fi un motiv de casare deoarece din conţinutul acestei hotărâri rezultă în afara oricărui dubiu că părţile au formulat concluzii cu privire la apel, iar decizia recurată a fost pronunţată în scopul soluţionării căii de atac a apelului.

În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva deciziei nr. 93/2021 din 12 februarie 2021, Înalta Curte nu va analiza susţinerile recurentei în sensul unei presupuse omisiuni a instanţei de apel de a analiza incidenţa în cauză a dispoziţiilor O.U.G. nr. 39/2009 şi de a indica motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază afirmaţia potrivit căreia s-ar fi parcurs deja procedura prevăzută de lege întrucât autoarea căii de atac nu formulează critici referitoare la considerentele deciziei pe care o atacă, ci se raportează la raţionamentul curţii de apel din primul ciclu procesual. Casarea deciziei nr. 856/2018 din 10 iulie 2018 ca efect al admiterii recursului lipseşte de efecte această hotărâre, astfel că recurenta trebuie să formuleze critici faţă de considerentele enunţate de curtea de apel în al doilea ciclu procesual.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când au fost încălcate sau greşit aplicate normele de drept material.

Va fi înlăturată critica privind durata termenului de prescripţie pe care recurenta o apreciază ca fiind de 5 ani întrucât dispoziţiile art. 14 alin. (4) şi art. 19 din O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010 conferă expres statutul de creanţă fiscală sumelor rezultate din ajutorul necuvenit, definit potrivit art. 13 din acelaşi act normativ. În mod corect a stabilit curtea de apel că termenul de prescripţie incident în cauză este cel de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, în lipsa unei dispoziţii legale exprese care să deroge de la prevederile generale în materie.

Instanţa supremă nu va reţine critica potrivit căreia termenul de prescripţie a fost întrerupt prin introducerea cererii de emitere de ordonanţă de plată întrucât la stabilirea situaţiei de fapt curtea de apel a constatat că reclamanta nu a probat în apel susţinerile potrivit cărora ar fi formulat cereri de chemare în judecată ce au avut ca efect întreruperea cursului prescripţiei. S-a mai constatat că niciunul dintre litigiile enumerate de pârât nu avut acest efect întrucât acţiunile respective au fost respinse, anulate sau s-a renunţat la soluţionarea lor. Aşa fiind, instanţa supremă observă că nu sunt îndeplinite condiţiile textului de lege referitor la întreruperea termenului de prescripţie extinctivă.

Înalta Curte va respinge criticile prin care recurenta afirmă că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la motivele întemeiate pe dispoziţiile art. 8 alin. (4) din O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, pe cele ale art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 203 şi art. 204 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. întrucât din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa devolutivă a realizat o amplă analiză a acestor texte de lege. În urma s-a constatat că art. 8 alin. (4) din O.G. nr. 5/2001 nu stipulează un caz de întrerupere a cursului prescripţiei, că nu a operat o recunoaştere a pretenţiilor reclamantei în sensul prevăzut de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 şi că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 203 şi art. 204 din Legea nr. 71/2011 şi nici cele ale art. 2532 şi art. 2539 C. civ. întrucât nu au fost îndeplinite condiţiile avute în vedere de legiuitor. Interpretarea de către curtea de apel a dispoziţiilor legale în sens contrar celor dorite de autoarea căii de atac nu constituie un motiv de reformare a deciziei recurate în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Va fi înlăturată şi critica privind obiectul pretenţiilor reclamantei întrucât curtea de apel, în al doilea ciclu procesual, a reţinut că reclamanta a solicitat plata sprijinului financiar pentru lunile august - octombrie 2009 pentru lucrările suplimentare de aducere în stare de funcţionare a instalaţiei de îmbunătăţiri funciare şi plata sumelor reprezentând racorduri electrice conform contractului nr. x din 4 iunie 2009. De altfel, recurenta doar afirmă că instanţa de apel nu ar fi analizat această susţinere a sa, însă argumentaţia subsecventă reia susţinerile referitoare la întreruperea termenului de prescripţie, care au fost deja analizate.

Înalta Curte nu va avea în vedere afirmaţiile autoarei căii de atac referitoare la recunoaşterea de către intimat a pretenţiilor sale, la corespondenţa dintre părţi şi la documentele pe care recurenta susţine că le-ar fi depus la dosar (cum ar fi avize ANIF, documentaţia prevăzută de Ordinul MADR nr. 850 din 28 decembrie 2016) deoarece în calea extraordinară de atac a recursului nu se poate aprecia asupra modului în care instanţele devolutive au interpretat probele şi au stabilit situaţia de fapt. Instanţa de recurs nu poate analiza aspecte de netemeinicie, ci examinează criticile de nelegalitate, subsumate cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 11 februarie 2021 şi a deciziei nr. 93/2021 din 12 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă

PENRTU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 11 februarie 2021 şi a deciziei nr. 93/2021 din 12 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2023.