Waiver of arbitration clause and inadmissibility of new claims in cassation

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 11 februarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B., solicitând obligarea pârâtei la achitarea, cu titlu de obligatii contractuale neonorate, a sumei de 574.305,5 RON fără TVA şi la plata sumei de 66.245,5 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere conform contract.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1516, art. 1527, art. 1530 şi urm. C. proc. civ. coroborate cu art. 1270, art. 1272 şi art. 1170 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3137/2015 din 10 decembrie 2015, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1190A din 27 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat, a anulat sentinţa apelată şi a stabilit termen pentru evocarea fondului la 19 septembrie 2016, cu citarea părţilor.

La 25 februarie 2022, reclamanta a depus o cerere prin care a precizat şi redus pretenţiile aferente primului capăt de cerere, indicând suma de 501.601,63 RON, inclusiv TVA, compusă din suma de 147.068,56 RON, exclusiv TVA, reprezentând diferenţa de sume neachitate pentru săpăturile suplimentare executate în volum de 17.201 mc, decontată parţial la preţul de 5.7 mc, suma de 252.296,25 RON, exclusiv TVA, reprezentând sporul datorat pentru săpătură în rocă dură, calculat potrivit articolului de deviz 16.1.2 din actul adiţional x din 1 martie 2014 la contractul de subantrepriză, precum şi suma de 22.149,18 RON, exclusiv TVA, reprezentând diferenţa rezultată din schimbarea sortului de nisip, şi a majorat şi precizat pretenţiile din capătul 2 de cerere, indicând noul cuantum solicitat la suma de 1.098.507,56 RON, reprezentând penalităţi de întârziere conform art. 16.3 din contractul de subantrepriză, la nivelul de 0,1 % pe zi de întârziere, determinat prin luarea în considerare a debitului principal indicat.

Pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii precizatoare a capătului principal de cerere, apreciind-o ca o cerere nouă, inadmisibilă în apel, din perspectiva art. 478 C. proc. civ., fiind invocate aspecte ce nu se regăsesc în cererea introductivă.

Prin decizia civilă nr. 503 din 28 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii cererii precizatoare, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., astfel cum a fost precizată în faţa instanţei de apel, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 467.623,96 RON, cu titlu de diferenţă de preţ datorat conform contractului, inclusiv TVA, precum şi suma de 1.024.096,47 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere. A obligat pârâta să plătească reclamantei şi suma de 47.651,05 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel şi în primă instanţă.

Împotriva deciziei civile nr. 1190A din 27 iunie 2016 şi a deciziei civile nr. 503 din 28 martie 2022 a declarat recurs pârâta B., solicitând instanţei casarea ambelor decizii recurate, în principal ca efect al admiterii excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, cu trimiterea cauzei spre competentă soluţionare pe fond Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, şi, în subsidiar, pentru incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Autoarea căii de atac afirmă că decizia intermediară şi decizia finală au fost pronunţate cu încălcarea competenţei generale a instanţelor judecătoreşti, având în vedere clauza arbitrală inserată în contractul încheiat între părţi la art. 19 paragraf 2 prin procesul-verbal de negociere din 16 octombrie 2013, parte integrantă a contractului de subantrepriză. Invocă dispoziţiile art. 130 C. proc. civ., conform cărora necompetenţa generală poate fi invocată de părţi sau de judecător, în orice stare a pricinii.

Recurenta-pârâtă afirmă că au fost încălcate normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii în sensul că instanţa de apel a anulat sentinţa tribunalului fără a ţine cont că încheierile din 2 septembrie 2015 şi 21 octombrie 2015 (prin care s-a dispus decăderea reclamantei din dreptul de a propune probe) nu au fost atacate cu apel, rămânând definitive. Se susţine că prin pronunţarea hotărârii intermediare au fost încălcate prevederile art. 477 C. proc. civ.

Aceeaşi parte consideră că în mod greşit curtea de apel a respins excepţia inadmisibilităţii cererii precizatoare depuse la termenul de la 28 februarie 2022, întrucât reclamanta şi-a majorat pretenţiile după depunerea raportului de expertiză contabilă şi a modificat obiectul cererii de chemare în judecată în sensul că a solicitat şi penalităţi de întârziere, fără a indica modul de calcul al sumelor pretinse. Legat de acest aspect, recurenta apreciază că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei de nulitate, iar excepţia inadmisibilităţii a fost invocată justificat de faptul că în apel nu se pot face cereri noi. Menţionează că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii şi al limitelor devoluţiunii în apel deoarece a calificat şi a doua cerere precizatoare ca fiind o cerere de reducere a pretenţiilor, pronunţând hotărârea recurată raportat nu la acţiunea iniţială, ci la prima şi a doua cerere precizatoare.

Autoarea căii de atac afirmă că hotărârea finală cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei deoarece pe de o parte, curtea de apel a admis, prin încheierea din 6 decembrie 2021, obiecţiunile recurentei la raportul de expertiză, iar de pe altă parte, a admis acţiunea reclamantei, raportându-se la considerentele expertizei. Mai afirmă că instanţa de apel nu justifică aplicarea procentului de 62% şi reţine considerente străine de natura cauzei referitor la izvorul contractual al pretenţiilor reclamantei privind sporul de săpătură în rocă dură, care, în opinia recurentei, nu există.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile contractului şi nici de înţelegerea părţilor şi a determinat un preţ unitar care nu a fost agreat de părţi, încălcând art. 1270 C. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei necompetenţei generale a instanţei şi respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse şi a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 8 februarie 2023 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Intimata-reclamantă a depus punct de vedere cu privire la raport prin care a solicitat respingerea recursului.

Prin încheierea din 14 iunie 2023 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziilor civile nr. 503 din 28 martie 2022 şi nr. 1190A din 27 iunie 2016 şi s-a stabilit termen de judecată la 25 octombrie 2023, cu citarea părţilor.

Examinând deciziile atacate, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă se consideră lămurită şi apreciază că, faţă de conţinutul memoriului de recurs, al întâmpinării şi al punctului de vedere, precum şi faţă de concluziile ample susţinute de avocaţii ambelor părţi în şedinţă publică, nu se impune amânarea pronunţării hotărârii.

Referitor la recurs, conform prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte va înlătura critica prin care recurenta susţine că se impune anularea atât a deciziei intermediare, cât şi a deciziei finale pronunţate de curtea de apel pe motivul necompetenţei generale a instanţei întrucât această excepţie a fost respinsă de către tribunal prin încheierea din 29 iunie 2015, iar pârâta nu a formulat apel împotriva acestei hotărâri şi nici nu a invocat această excepţie prin întâmpinare sau în orice alt mod în cursul celui de al doilea stadiu procesual. De altfel, curtea de apel a reţinut în considerentele deciziei civile nr. 503 din 28 martie 2022 că soluţia referitoare la exceţia necompetenţei generale a dobândit autoritate de lucru judecat şi nu mai poate fi pusă în discuţie.

Nu va fi reţinută nici critica întemeiată pe dispoziţiile art. 130 C. proc. civ. întrucât acest text de lege prevede că "necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii." Or, în speţă, recurenta nu invocă o excepţie propriu-zisă de necompetenţă generală cu prilejul recursului, ci critică faptul că instanţa de apel nu a pus în discuţie, din oficiu, această excepţie. Potrivit textului de lege indicat mai sus, judecătorul are facultatea, iar nu obligaţia de a invoca această excepţie, iar caracterul ei de ordine publică nu echivalează cu stabilirea unei conduite imperative a instanţei.

Mai mult decât atât, argumentele invocate de autoarea căii de atac nu justifică reformarea deciziilor pentru încălcarea regulilor de procedură întrucât nulitatea ca sancţiune procedurală se impune a fi analizată în corelaţie cu actele procesuale pe care instanţa le-a îndeplinit pe parcursul litigiului. Art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia." Modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să soluţioneze apelul formulat de reclamantă nu îi creează recurentei vătămarea prevăzută de legiuitor pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare reglementat de pct. 5 al art. 488 alin. (1) din acelaşi cod. Partea avea posibilitatea de a invoca excepţia necompetenţei generale în stadiul procesual al apelului, dar nu a făcut-o, şi nici nu a contestat niciodată competenţa materială sau teritorială a instanţei de judecată. În aceste condiţii, în mod corect curtea de apel a procedat la judecarea pricinii.

Instanţa supremă va înlătura şi criticile prin care autoarea căii de atac susţine că la pronunţarea hotărârii intermediare, curtea de apel a nesocotit prevederile art. 477 C. proc. civ., întrucât limitele devoluţiunii în apel au fost respectate. Potrivit acestui text de lege, devoluţiunea operează în limitele stabilite de către apelant, iar reclamanta a criticat prin motivele de apel soluţia primei instanţe de a respinge cererea de chemare în judecată pe considerentul că ca aceasta nu a făcut dovada temeiniciei pretenţiilor sale, deşi tribunalul a respins, ca tardiv formulate, toate probele pe care aceasta le-a solicitat.

Nu vor fi reţinute nici criticile prin care se arată că încheierile referitoare la probe, respectiv cele pronunţate de tribunal la 2 septembrie 2015 şi 21 octombrie 2015, nu au fost apelate, acesta fiind un motiv de nulitate a deciziei civile nr. 1190 din 27 iunie 2016, întrucât raţiunea pentru care curtea de apel a anulat sentinţa tribunalului este diferită de motivele pentru care probele propuse de părţi au fost respinse ca tardive. Astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că deşi raţionamentul tribunalului a fost corect în ceea ce priveşte respingerea probei cu interogatoriu şi a probei testimoniale deoarece nu au fost respectate prevederile art. 194 lit. e) coroborat cu art. 254 C. proc. civ., instanţa de fond a ignorat dispoziţiile art. 254 alin. (2) pct. 4 din acelaşi cod. Acest text de lege prevede că sancţiunea decăderii poate fi înlăturată dacă administrarea respectivelor probe nu duce la amânarea judecăţii, situaţie care se regăsea în speţă, întrucât la termenul de la 2 septembrie 2015 instanţa a amânat cauza pentru ca reclamanta să răspundă la interogatoriu.

În mod corect, curtea de apel a aplicat prevederile art. 479 alin. (2) C. proc. civ. şi a dispus administrarea probelor noi, respectiv înscrisuri, martori, interogatoriul pârâtei şi expertiza tehnica specialitatea construcţii civile si edilitare, astfel cum acestea au fost solicitate prin cererea de apel şi încuviinţate prin încheierea din 19 septembrie 2016. Astfel, instanţa de apel a dispus în sensul celor statuate de instanţa supremă prin Decizia nr. 9/2020 pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, respectiv "în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea."

Vor fi înlăturate şi criticile prin care se arată că în mod greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii precizatoare formulate la 25 februarie 2022 în faţa curţii de apel întrucât în mod corect instanţa de prim control judiciar a constatat, faţă de dispoziţiile art. 478 C. proc. civ. şi de statuările din Decizia nr. 28/2015 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al instanţei supreme, că demersul reclamantei de a indica o valoarea diferită a pretenţiilor aferente capătului principal de cerere nu reprezintă o modificare a acţiunii iniţiale, ci o explicitare a acestora în scopul corectei lămuriri a limitelor judecăţii.

Înalta Curte nu va reţine nici critica prin care recurenta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ. întrucât curtea de apel, analizând excepţia inadmisibilităţii, a constatat că modul în care reclamanta a indicat obiectul cererii, precizat ulterior, permite instanţei să examineze fondul pretenţiilor subsumate tuturor capetelor de cerere. Recurenta a invocat nulitatea cererii precizatoare raportat la prevederile art. 194 lit. d) şi a) art. 196 alin. (1) C. proc. civ., susţinând în esenţă că reclamanta nu a indicat temeiul de drept şi nici modalitatea concretă de determinare a sumelor pretinse. Contrar acestor susţineri, curtea de apel s-a raportat la prevederile art. 16.3 din contractul de subantrepriză, temei indicat şi în cererea precizatoare, în baza căruia a dispus obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere. Ca urmare, nu a fost încălcat nici principiul contradictorialităţii, deoarece precizările au fost formulate în scris, respectiv în şedinţă publică, şi nici limitele învestirii, întrucât instanţa a analizat solicitările reclamantei din cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, în condiţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ.. Dezbaterile au avut loc la termenul de la 14 martie 2022, pronunţarea fiind amânată pentru 28 martie 2022, iar pârâta a formulat concluzii scrise în care a combătut susţinerile reclamantei din cele două cereri precizatoare.

Nu vor fi analizate afirmaţiile subsumate de recurentă pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. întrucât autoarea căii de atac nu arată în concret în ce constau considerentele străine de natura pricinii sau de ce acestea sunt contradictorii, ci îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul în care curtea de apel a apreciat asupra concluziilor expertizei. Sub aparenţa invocării unei motivări deficitare, partea aduce în discuţie aspecte de netemeinicie referitoare la procentul de săpătură în rocă dură, la profilul săpăturii, la acordul părţilor asupra cantităţii de lucrări suplimentare, cu trimitere la prevederile contractului şi la corespondenţa dintre părţi.

Instanţa supremă nu va avea în vedere nici susţinerile recurentei potrivit cărora decizia finală a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material deoarece din cererea de recurs nu se desprind veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Deşi recurenta critică decizia curţii de apel pentru aplicarea greşită a prevederilor art. 1270 C. civ. privind forţa obligatorie a contractului, susţinerile acesteia vizează aspecte de netemeinicie, cum ar fi determinarea preţului unitar al anumitor lucrări şi a tipului lucărilor realizate şi prevederile din contract şi din actul adiţional referitoare la mecanismul de decontare agreat de părţi. Astfel, recurenta face trimitere, în principal, la înscrisurile depuse la dosar, la corespondenţa dintre părţi, la istoricul relaţiilor dintre acestea, fără a demonstra de ce nu este corect raţionamentul instanţei de apel.

Aceste susţineri readuc în discuţie situaţia de fapt, ignorând caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, în cadrul căruia nu se poate rejudeca fondul şi se pot analiza exclusiv aspecte de nelegalitate, nu şi cele de netemeinicie.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziilor civile nr. 503 din 28 martie 2022 şi nr. 1190A din 27 iunie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Faţă de soluţia de respingere a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 14.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la filele x şi dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziilor civile nr. 503 din 28 martie 2022 şi nr. 1190A din 27 iunie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 14.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2023.