Cassation appeals annulled for failing to articulate legal illegality grounds in insurance damages dispute

Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2023

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 20.07.2017 pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 2.117.832,72 de RON, reprezentând despăgubiri plătite de reclamantă ca urmare a emiterii eronate a poliţei seria x/OI/TO/XZ nr. x, precum la plata dobânzii legale aferente sumei de 2.117.832,72 de RON, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, până la data plăţii efective şi plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru solutionarea cauzei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1073 şi următoarele, art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (1) C. civ. de la 1864, art. 431 alin. (2) C. proc. civ., art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 raportate la art. 194 C. proc. civ.

Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare şi o cerere de chemare în garanţie a societăţii C. S.R.L., precum şi a lui D., E. F..

Prin sentinţa civilă nr. 342/2018 din 29.06.2018, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, a respins acţiunea şi cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată; a admis în parte cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 24.793,33 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în garanţie, a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial şi a respins cererea de chemare în garanţie a societăţii C. S.R.L., precum şi a lui D., E. şi F., formulată de pârâtă.

2. Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 216/2019 din 18.04.2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

3. Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1233 din 1 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul reclamantei, a casat în tot decizia recurată şi în parte sentinţa civilă nr. 342/29.06.2018, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a trimis cauza primei instanţe, pentru o nouă judecată a cererii principale.

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei, privind cererea de chemare în garanţie.

4. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud sub nr. x/2017*.

Prin sentinţa civilă nr. 73/2021 pronunţată la data de 26.03.2021, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, în rejudecare, a anulat cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B. S.R.L.; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 108467,6 euro (sau echivalentul în RON din ziua plăţii la cursul B.N.R.) şi suma de 204427 RON (plus TVA). Totodată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei dobânda legală calculată la sumele la care a fost obligată prin sentinţă, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata integrală a acestor sume. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 18614,75 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în limita pretenţiilor admise.

5. Împotriva acestei sentinţe, precum şi a încheierilor din 02.10.2020 şi 12.02.2021, a declarat apel pârâta B. S.R.L.

Împotriva sentinţei civile nr. 73 din 26.03.2021 a declarat apel şi reclamanta A. S.A.

Prin decizia civilă nr. 475/2022 din 26 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte apelul declarat de pârâta B. S.R.L împotriva sentinţei civile nr. 73 din 26.03.2021 pronunţate de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, pe care a schimbat-o în parte, în sensul admiterii cererii formulate de pârâtă, cu consecinţa constatării că pentru suma de 14.778 RON a operat compensaţia legală.

A fost respins apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

De asemenea, s-a respins apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierilor din 02.10.2020, 12.02.2021 10.12.2021.

A fost menţinută în rest sentinţa apelată, fiind obligată intimata să plătească apelantei B. S.R.L. suma de 421,95 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, partiale.

5.1. Împotriva deciziei civile nr. 475/2022 din 26 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj - sectia a II-a Civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., să se dispună trimiterea cauzei instanţei de apel, spre o nouă judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a sustinut că normele de drept material încălcate sunt reprezentate de dispoziţiile art. 1084 - 1086 C. civ. de la 1864, în ceea ce priveşte repararea integrală a prejudiciului şi existenţa legăturii de cauzalitate, precum şi de principiul de drept civil accesorium sequitur principale. Instanta de apel a aplicat greşit normele de drept civil privind repararea integrală a prejudiciului, care, în cauză, include penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată achitate de reclamantă.

Recurenta-reclamantă a învederat că, în interpretarea art. 1084 - 1086 C. civ. de la 1864, răspunderea contractuală implică repararea tuturor prejudiciilor previzibile, deci şi a contravalorii penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

S-a mai susţinut că prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile privind răspunderea contractuală, considerând în mod eronat că nu există o legătură de cauzalitate între neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către pârâtă şi obligarea A. în dosarele nr. x/2013 nr. x/2012 la plata penaliţătilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată. În cauză, legătura de cauzalitate este dată de existenţa unor poliţe RCA valabile, poliţe care nu ar fi existat dacă pârâta îşi îndeplinea obligaţiile în mod corespunzător.

În plus, deşi poliţa RCA trebuia să intre în vigoare la o zi după data emiterii, poliţa din litigiul pendinte a fost pusă în vigoare în aceeaşi zi cu data emiterii, de către persoana care a întocmit poliţa, respectiv agentul E., colaborator al pârâtei B. S.R.L.

În aceste condiţii, reclamanta A. şi-a exercitat dreptul la apărare, considerând că poliţa RCA nu fusese valabil emisă şi, astfel, nu putea fi obligată să suporte despăgubiri în temeiul unei poliţe nevalabile. Existenţa celor două litigii nu este imputabilă A., întrucât societatea avea dreptul de a se apăra şi de a opune nevalabilitatea poliţei.

De aceea, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că nu există o legătură de cauzalitate între neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către pârâtă şi obligarea A., în dosarele nr. x/2013 nr. x/2012, la plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

Pe de altă parte, s-a susţinut că pârâta a fost obligată să plătească reclamantei despăgubiri şi lipsă de folosinţă, acestea reprezentând debitul principal. Penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată sunt accesorii faţă de debitul principal, astfel încât acestea ar fi trebuit să urmeze soarta principalului.

5.2. Împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs şi pârâta B. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea memoriului de recurs, recurenta-pârâtă a precizat că decizia atacata este neîntemeiată, având în vedere că motivele pe care se sprijină sunt contradictorii şi străine de natura cauzei, iar instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecătii, a schimbat natura şi întelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, astfel că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, potrivnic celor retinute de către instanta de apel în decizia recurată, i-a fost încălcat dreptul la o judecată corectă bazată pe principii de legalitate care să îi permită să formuleze apărări, inclusiv în modalitatea chemării în garanţie a persoanelor pe care le consideră vinovate de prejudiciul produs.

Chiar dacă Înalta Curte, prin decizia nr. 1233/2020, a admis recursul cu privire la acţiunea introductivă, respectiv cu privire la prescripţia dreptului la acţiune, în primul ciclu procesual, nu poate fi considerat că s-a analizat cererea pârâtei de chemare în garanţie şi nici nu se poate considera că este incidentă ipoteza lucrului judecat din moment ce nu există niciun argument, nicio motivare care să dovedească analizarea cererii de chemare în garanţie.

Având în vedere că Înalta Curte de Casaţie Justiţie a admis recursul privitor la acţiunea principală, era imposibil de analizat pe fond cererea de chemare în garanţie, motiv pentru care pârâta a apreciat că singura soluţie în analizarea temeiniciei cererii de chemare în garanţie era judecarea în al doilea ciclu procesual. De altfel, în decizia de casare nu s-au prezentat argumentele pentru care ar fi respins cererea de chemare în garanţie, nu a fost analizată pe fond această cerere, astfel că soluţia instanţei de rectificare a citativului este neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că, în cauză, au fost încălcate principiile legalităţii, prevăzut de art. 7 alin. (1) C. proc. civ., aflării adevărului şi al rolului activ al judecătorului, prevăzute prin art. 22 C. proc. civ., precum şi dreptul la apărare al pârâtei consacrat prin art. 13 C. proc. civ.. Totodată, s-a susţinut că rectificarea citativului şi scoaterea chemaţilor în garanţie din dosar are semnificaţia juridică a unei antepronunţări implicite a instanţei asupra pricinii, precum a unei părtiniri disimulate favorabile reclamantei.

În concluzie, pârâta a solicitat să se constate că încheierea Tribunalului Bistriţa-Năsăud din 2 octombrie 2020 prin care s-a dispus rectificarea citativului şi implicit a respingerii cererii de chemare în garanţie este nelegală, astfel că se impune casarea acesteia cu consecinţa reîntregirii cadrului procesual cu persoanele chemate în garanţie.

Totodată, pârâta a mai solicitat să se constate că hotărârea atacată este nelegală, astfel încât se impune admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, introducerea în cauza a chemaţilor în garanţie şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Recurenta-pârâtă a susţinut că la termenul de judecată din 12.02.2021 instanţa a constatat decăderea din dreptul de a formula cerere de chemare în garanţie raportat la dispoziţiile art. 73, art. 185 art. 201 C. proc. civ., reţinând că cererea de chemare în garanţie nu a fost depusă odată cu întâmpinarea, iar în ipoteza trimiterii cauzei spre rejudecare nu s-ar repune părţile în termenul de depunere a întâmpinării. Prin urmare, s-a învederat că soluţia decăderii din dreptul de a formula cererea de chemare în garanţie este nelegală, motiv pentru care recurenta-pârâtă a solicitat anularea încheierii din 12.02.2021, cu consecinţa admiterii în principiu a cererii de chemare în garanţie şi casarea hotărârii atacate.

Decizia recurată a mai fost criticată din perspectiva faptului că instanţa de fond a respins în mod nejustificat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată în termenul legal, considerând că termenul de prescripţie este de 3 ani, şi nu de 2 ani aşa cum pârâta a susţinut.

În acest sens, s-a subliniat că pretenţiile reclamantei faţă de pârâtă sunt prescrise, raportat la dispoziţiile art. 2519 C. civ. şi art. 29 alin. (1) lit. b) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, adică au fost solicitate peste termenul de 2 ani prevăzut de textul de lege.

Recurenta-pârâtă a susţinut că prescripţia începe, potrivit art. 2523 din noul C. civ., de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

În cauză, având în vedere că Înalta Curte nu a analizat dacă actiunea ar fi în termen în ceea ce priveşte prescripţia de 2 ani, recurenta-pârâtă a considerat că prima instanţă, cât şi cea de apel aveau posibilitatea de a analiza prescripţia invocată de societatea pârâtă. Prin urmare, sub aspectul analizei prescripţiei dreptului la acţiune, instanţele de fond au interpretat în mod greşit actul dedus judecăţii şi probele administrate, pronunţând o soluţie neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că pretenţiile reclamantei nu sunt justificate, deoarece temeiul de drept invocat, respectiv răspunderea contractuală nu operează în cauză, fiind vorba de o răspundere delictuală, cu privire la care nu sunt îndeplinite condiţiile tragerii pârâtei la răspundere şi obligarea acesteia la plata sumelor de bani.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere pe care reclamanta trebuie să le achite către G., s-a arătat că acestea nu pot fi imputate pârâtei, întrucât nu poate fi reţinută culpa acesteia pentru neachitarea de către A. a despăgubirilor în termen. Prin sentinţa pronunţată în dosarul nr. x/2013, instanţa a stabilit calitatea de persoană răspunzătoare a A. pentru plata despăgubirilor. Astfel, la data producerii incidentului, A. avea obligaţia de a plăti despăgubirile dar, în mod nelegal, aceasta a refuzat plata lor. Singura sumă la care pârâta ar putea fi obligată să o achite către A., dacă s-ar dovedi că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii, ar fi suma de 108.467,60 euro, reprezentând despăgubiri achitate de A. către G..

De asemenea, s-a arătat că în dosarul nr. x/2012 a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de A. faţă de pârâtă, motiv pentru care se impune respingerea cererii formulate de A. de a-i achita despăgubirile pe care le-a plătit către reclamanta din acel dosar, respectiv persoana păgubită.

Recurenta-pârâtă a precizat că este nelegală încheierea din 10.12.2021 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud.

Astfel, în ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere calculate conform Ordinului CSA nr. 14/2011 şi cele reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a vehiculelor avariate şi a componentelor aflate în dotarea autovehicolelor, recurenta-pârâtă a sustinut că nu poate fi reţinută culpa sa, motiv pentru care a solicitat respingerea cererii de obligare la plata acestor sume.

În final, recurenta-pârâtă a precizat că în dosarul nr. x/2016, având ca obiect cererea societăţii H. S.R.L. faţă de A., iar B. S.R.L. în calitate de chemată în garanţie, pentru obligarea la plata penalităţilor de întârziere a despăgubirilor în dosarul nr. x/2013, atât Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti, cât şi Înalta Curte de Casaţie Justiţie au constatat că singura persoană răspunzătoare de plata despăgubirilor este A., fiind astfel respinsă cererea de chemare în garanţie formulată faţă de pârâtă de către A., ca neîntemeiată, instanţele considerând, în mod justificat, că nu se poate reţine în sarcina recurentei-pârâte nicio culpă în ceea ce priveşte plata cu întârziere a despăgubirilor.

În consecinţă, recurenta-pârâtă a invocat puterea de lucru judecat în ceea ce priveşte stabilirea răspunderii sale privitor la plata altor sume în afara despăgubirilor.

La 30 ianuarie 2023, intimatul-chemat în garanţie E. a depus întâmpinare.

Cu privire la recursul declarat de reclamanta A. S.A., intimatul a susţinut că aceasta nu face referire la cererea de chemare în garanţie, la încheierea din 2 octombrie 2020 şi nici la E., astfel încât această cale de atac nu-l vizează pe intimat.

Cu privire la recursul formulat de pârâta B. S.R.L. atât împotriva deciziei instanţei de apel, cât şi împotriva încheierii din 02.10.2022, intimatul a invocat excepţia nulităţii căii extraordinare de atac, raportat la faptul că aceasta nu conţine critici de nelegalitate care să se încadreze în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 24 ianuarie 2023 a depus întâmpinare şi pârâta B. S.R.L., prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.

La 8 februarie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de reclamanta A. S.A., prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-pârâtă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 mai 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, părţile neexercitându-şi acest drept.

Prin încheierea din 19 septembrie 2023 au fost admise în principiu recursurile, fiind acordat termen de judecată în şedinţa de astăzi, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii căilor extraordinare de atac, urmând a anula ambele recursuri pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu privire la recursul declarat de reclamanta A. S.A., întemeiat formal pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate.

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele şi condiţiile prevăzute de lege.

În privinţa recursului, una dintre condiţiile esenţiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul memoriului de recurs este ţinut să îşi conformeze conduita procesuală acestor exigenţe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanţa de recurs.

Obligaţia recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulţumiri în raport cu soluţia atacată, ci implică obligaţia de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum şi dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în faţa instanţei anterioare şi/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanţă sau raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate.

Indicarea greşită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanţă în oricare dintre ipotezele de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., pe temeiul interpretării per a contrario a dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din cod, nu se sancţionează cu nulitatea recursului, însă invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul de casare indicat şi nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, atrage aplicarea sancţiunii nulităţii căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că din memoriul de recurs nu se desprind critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva cazurilor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin motivele invocate, recurenta-reclamantă A. S.A. îşi reiterează în mod identic poziţia procesuală avută în etapele anterioare ale litigiului, fără a formula critici concrete în ceea ce priveşte considerentele instanţei de apel, sub forma identificării regulilor de drept nesocotite ori încălcate.

Printr-o primă critică a susţinut titulara memoriului de recurs că instanţa de apel ar fi încălcat normele de drept material, respectiv dispoziţiile art. 1084 - 1086 C. civ. de la 1864, în ceea ce priveşte repararea integrală a prejudiciului previzibil şi existenţa legăturii de cauzalitate.

Prioritar, Înalta Curte formulează observaţia că recursul reclamantei are ca obiect doar pretenţiile respinse de către instanţele devolutive, respectiv despăgubirile constând în plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată aferente proceselor pierdute de reclamantă, imputate prin acţiunea în răspundere pârâtei.

A mai adăugat recurenta-reclamantă că avea dreptul de a se apăra şi de a opune nevalabilitatea poliţei, iar penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu sunt decât accesoriile debitului principal la care a fost obligată pârâta.

Înalta Curte constată că instanţele de fond au respins acest pretenţii cu motivarea că plata cu întârziere a debitului pentru care au fost calculate penalităţile de întârziere nu a fost imputabilă brokerului de asigurare-pârâta, ci înseşi reclamantei-debitoare. Nu a existat o legătură de cauzalitate între plata cu întârziere a sumelor datorate de reclamantă-societate de asigurare către beneficiari şi fapta cauzatoare de prejudicii a pârâtei, fiind incidentă ipoteza refuzului de plată la scadenţă al debitoarei reclamante. La fel, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată a fost generată de culpa procesuală a acesteia, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi nu de fapta pârâtei B. S.R.L., în legătură cu întocmirea poliţei de asigurare.

Prin urmare, reţine Înalta Curte că, prin criticile formulate pe calea memoriului de recurs, recurenta-reclamantă nu combate în substanţa lor argumentele din decizia recurată care fac referire la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii privind culpa şi legătura de cauzalitate cu prejudiciul pretins prin acţiune.

Mai mult, în dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă face referire la necesitatea reanalizării situaţiei de fapt în ceea ce priveşte existenţa legăturii de cauzalitate în virtutea unor prezumţii, chestiuni care nu pot forma obiectul controlului de legalitate pe calea recursului, întrucât sunt motive de netemeinicie, fiind depăşit cadrul procesual permis de motivele instituite prin dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

De aceea, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că autoarea acestuia nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În calea de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

Prin urmare, modalitatea de redactare a memoriului de recurs de către recurenta-reclamantă nu se circumscrie exigenţelor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, sancţiunea nulităţii recursului.

În continuare, referitor la recursul pârâtei B. S.R.L., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că, astfel cum s-a menţionat şi în legătură cu recursul reclamantei, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, memoriul de recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

În susţinerea memoriului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a precizat că decizia atacată este neîntemeiată, având în vedere că motivele pe care se sprijină sunt contradictorii şi străine de natura cauzei, iar instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecătii, a schimbat natura şi întelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, astfel că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a susţinut recurenta-pârâtă B. S.R.L. că motivele pe care se sprijină decizia recurată sunt contradictorii şi străine de natura cauzei, nefiind analizată cererea sa de chemare în garanţie, neputându-se reţine nici incidenţa lucrului judecat din moment ce nu există niciun argument, nicio motivare care să dovedească analizarea cererii de chemare în garanţie.

De asemenea, a mai apreciat recurenta-pârâtă că, având în vedere faptul că prin decizia de casare nu au fost prezentate argumentele pentru care a fost respinsă cererea de chemare în garanţie, este neîntemeiată soluţia instanţei de rectificare a citativului.

Deşi a invocat formal motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea căii de atac a criticat soluţia în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată, prezentând referinţe teoretice şi generice despre încălcarea dreptului la un proces echitabil, reiterând chestiunile asupra fondului cauzei, în legătură cu considerentele primei instanţe, în esenţă fiind expusă nemulţumirea privind modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie şi nu existenţa unor motive contradictorii şi străine de natura cauzei, privind considerentele deciziei recurate,

Referitor la critica ce vizează soluţionarea cererii de chemare în garanţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie formulează observaţia că această chestiune a fost tranşată în raport cu limitele rejudecării trasate prin decizia de casare nr. 1233 din 01 iulie 2020, pronunţată de către instanţa supremă prin care au fost menţinute în parte dispoziţiile sentinţei nr. 342 din 29.06.2018 pronunţate de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, soluţia de respingere fiind definitivă, motiv pentru care nu mai poate fi repusă în discuţie.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a mai criticat recurenta-pârâtă şi soluţia tribunalului privind decăderea din dreptul de a formula cererea de chemare în garanţie prin raportare la dispoziţiile art. 73, art. 185 art. 201 C. proc. civ., critică ce nu poate fi reiterată pentru aceleaşi considerente expuse anterior.

Decizia recurată a mai fost criticată şi din perspectiva faptului că instanţa de fond a respins în mod nejustificat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată în termenul legal, considerând că termenul de prescripţie este de 3 ani, şi nu de 2 ani aşa cum pârâta a susţinut, interpretându-se în mod greşit actul dedus judecăţii şi probele administrate, pronunţându-se o soluţie neîntemeiată, de admitere a acţiunii reclamantei.

Recurenta-pârâtă a mai arătat, în esenţă, că pretenţiile reclamantei nu sunt justificate, deoarece temeiul de drept invocat, respectiv răspunderea civilă contractuală nu operează în cauză, fiind vorba de o răspundere delictuală, cu privire la care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

Reţine Înalta Curte că, în motivarea căii extraordinare de atac examinate, pârâta nu face decât să îşi prezinte nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată cu privire la obligarea sa la plata prejudiciului produs reclamantei în temeiul răspunderii civile contractuale, fiind prezentate încă o dată argumentele proprii expuse pe fondul cauzei, în combaterea situaţiei de fapt reţinute de instanţele devolutive în urma aprecierii probatoriului administrat în cauză şi a efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în legătură cu răspunderea pârâtei.

Mai mult, întreaga construcţie a memoriului de recurs nu conţine altceva decât o reluarea ca atare a motivelor de apel, fără a se referi la considerentele instanţei de apel care şi-a motivat hotărârea pornind de la caracterul obligatoriu al dezlegărilor şi îndrumărilor deciziei de casare potrivit art. 501 C. proc. civ.

Simpla reiterare a situaţiei particulare a litigiului nu răspunde exigenţelor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. care impun invocarea unor critici punctuale la adresa deciziei din apel, care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi învestite, în realitate, cu verificarea legalităţii hotărârii primei instanţe şi nu a hotărârii pronunţate în apel.

Prin reiterarea motivelor de apel, recurenta-pârâtă tinde, în realitate, să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al pârâtei.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar şi nu doar reiterarea susţinerilor de la judecata din faţa instanţei de apel.

Prin urmare, nu sunt întrunite nici exigenţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, dispoziţii de strictă interpretare şi aplicare.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Este de observat şi că prin decizia de casare s-a tranşat cu autoritate de lucru judecat incidenţa termenului de prescripţie de 3 ani întemeiat pe dispoziţiile art. 2517 C. civ., fiind înlăturate definitiv susţinerile pârâtei privind termenul de 2 ani prevăzut de art. 2519 C. civ.

De aceea, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că recurenta-pârâtă B. S.R.L. nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, sunt întemeiate apărările intimatului-chemat în garanţie E. prin întâmpinare, privind nulitatea recursului pârâtei.

Prin urmare, cum sancţiunea nulităţii recursului intervine nu doar atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, cum în cauză nu pot fi reţinute nici motive de ordine publică pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1), să anuleze recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 475/2022 din 26 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2023.