Arbitration in insurance disputes without written arbitration agreement: statutory validity of alternative dispute resolution mandates

Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 22.11.2021 pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 112.956,55 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiilor autoturismului cu numărul de înmatriculare x şi a penalităţilor de întârziere aferente acestui debit calculate începând cu data de 01.08.2019 şi cheltuieli de judecată aferente.

În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 132/2017, Norma A.S.F. 18/2017, Norma A.S.F. 20/2017, art. 541 şi urm. C. proc. civ.

La data de 26.01.2022 reclamanta A. S.R.L. a depus la dosar, în temeiul art. 78 C. proc. civ. cerere de introducere în cauză a societăţii C. S.A.

Ulterior, reclamanta a depus la dosar cerere modificatoare în temeiul art. 204 C. proc. civ. şi art. 24 din Legea nr. 132/2017, prin care a chemat în judecată pârâta C. S.A., prin reprezentant legal B. S.R.L.

Prin încheierea de şedinţă din 16.03.2022 tribunalul arbitral a respins excepţiile inadmisibilităţii cererii precizatoare, tardivităţii cererii modificatoare, necompetenţei generale a instanţei arbitrale, inadmisibilităţii cererii deduse judecăţii şi autorităţii de lucru judecat.

Prin hotărârea arbitrală nr. 60 din 5 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, în dosarul nr. x/2021, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare de pârâtă şi s-a admis, în parte, acţiunea reclamantei, fiind obligată pârâta C. S.A. la plata sumei de 96.677 RON şi penalităţi de întârziere aferente începând cu data de 19.11.2019 şi cheltuieli de judecată.

2. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. x/2022, petentele C. S.A. şi B. au formulat, în temeiul art. 608 şi următoarele C. proc. civ., în contradictoriu cu intimata A. S.R.L., acţiune în anulare şi cerere de suspendare a executării hotărârii arbitrale nr. 60 din data de 5.04.2022 şi a încheierii de şedinţă din data de 16.03.2022, pronunţate în dosarul nr. x/2021 de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, solicitând admiterea cererii de suspendare a executării hotărârii arbitrale nr. 60 din data de 5.04.2022 până la soluţionarea acţiunii în anulare, iar, pe fond, admiterea acţiunii în anulare şi desfiinţarea hotărârii arbitrale nr. 60 din data de 5.04.2022, respectiv a încheierii de şedinţă din data de 16.03.2022.

În ipoteza incidenţei cazurilor de anulare de la art. 608 alin. (1) lit. d) şi/sau h) C. proc. civ., au solicitat petentele anularea hotărârii arbitrale şi păstrarea pricinii spre soluţionare pe fond, iar în ipoteza incidenţei cazurilor de anulare de la lit. a) şi/sau b) de la acelaşi articol, după anularea hotărârii arbitrale, trimiterea dosarului la instanţa competentă să soluţioneze pricina pe fond, respectiv Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.

Prin încheierea din data de 8.06.2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale nr. 60/5.04.2022, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul arbitral nr. x/2021, formulată de petente şi a suspendat executarea hotărârii arbitrale menţionate anterior până la soluţionarea acţiunii în anularea hotărârii arbitrale.

Prin sentinţa nr. 108 din data de 20 octombrie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis acţiunea în anulare formulată de petentele C. S.A. şi B., fiind anulate încheierea din data de 16.03.2022 şi hotărârea arbitrală nr. 60/5.04.2022, pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul arbitral nr. x/2021 şi trimisă cauza spre soluţionare Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.

De asemenea, a fost obligată intimata A. S.R.L. la plata sumei de 3.950 RON cheltuieli de judecată către petente.

3. Împotriva acestei sentinţe, cât şi a încheierii de şedinţă din 08.06.2022, în termen legal, a formulat recurs societatea reclamantă A. S.R.L. întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a invocat, pe cale de excepţie, în temeiul art. 810 C. civ., lipsa calităţii de reprezentant legal al intimatei în ceea ce priveşte persoana care a semnat contractul de asistenţă juridică faţă de lipsa mandatului legal al reprezentantului convenţional, solicitând, totodată, admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii în anulare, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru, onorariul de avocat pe cale separată.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant a arătat recurenta că din înscrisurile aflate la dosar nu rezultă existenţa unui mandat din partea administratorului celor două intimate, care trebuie să fie special şi autentificat, persoanei care a mandatat reprezentantul convenţional ori să se fi făcut dovada semnării personale de către reprezentanţii legali ai intimatelor a contractului de asistenţă juridică.

În argumentarea memoriului de recurs, după expunerea situaţiei de fapt, sub un prim aspect, recurenta a susţinut că instanţa de fond a dat o interpretare contrară scopului urmărit de legiuitorul european la adoptarea Directivei 2009/138/CE, prezentând transpunerea acesteia la nivel naţional prin Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară (în continuare, "A.S.F.") nr. 18/2017, precum şi dispoziţii ale Directivei (UE) nr. 2016/97. Împrejurarea că reclamanta nu doreşte soluţionarea litigiilor prin arbitraj nu reprezintă, în viziunea recurentei, un impediment în soluţionarea litigiilor prin această metodă alternativă.

În continuare, recurenta a susţinut că sentinţa este nelegală, fiind lipsită de fundament juridic, din moment ce, atât legiuitorul european, cât şi cel naţional au prevăzut ca oricare dintre părţile unui litigiu de natura celui de faţă să poată utiliza un mijloc alternativ de soluţionare, care poate fi procedura SAL-FIN sau arbitrajul, într-o situaţie ca cea de faţă. Recurgerea la aceste mecanisme reprezintă dreptul exclusiv de opţiune al reclamantului, fiind indiferent consimţământul pârâtului.

Continuând expunerea motivelor de recurs, autoarea acestuia a analizat incidenţa Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra arbitrajului, arătând că, potrivit art. 541 C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicţie alternativă cu caracter privat, iar legea recunoaşte dreptul de a apela la metode alternative de soluţionare a disputelor, fără a fi obligatorie deducerea acestora instanţelor judecătoreşti.

Recurenta a învederat că anumite domenii de activitate sunt exceptate de la regula caracterului voluntar al arbitrajului, acesta fiind cazul asigurărilor, unde Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă de la cerinţa încheierii convenţiei arbitrale, concordant reglementării europene, Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului. Intrată în vigoare la 01.08.2017, norma înlocuieşte, în viziunea recurentei, convenţia arbitrală, stabilind îndrumarea părţilor spre utilizarea modurilor alternative de soluţionare a disputelor. În continuare, şi-a ilustrat susţinerile citând dispoziţiile Normei nr. 18/2017, art. 4 alin. (3) şi (4), art. 5, art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (3) şi (4), reiterând că arbitrajul permite soluţionarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate şi costuri reduse, cu efectul degrevării instanţelor judecătoreşti.

Subsecvent, autoarea recursului a citat art. 542 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. pentru a arăta domeniile în care arbitrajul este permis, subliniind că persoanele juridice de drept public au facultatea de a încheia convenţii arbitrale, în anumite limite.

Evocând noţiunea de "cerere" din art. 30 C. proc. civ. şi de "petiţie" din art. 2 pct. 2 din Norma nr. 18/2017, recurenta a susţinut că legiuitorul a echivalat sesizarea instanţei statale cu cea a instanţei arbitrale.

A invocat, în continuare, dispoziţiile art. 115 pct. 2 C. proc. civ., deducând că, sub rezerva încălcării art. 115 alin. (1), părţile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanţa statală, fie instanţa arbitrală.

Susţinând că Norma nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, recurenta a calificat drept greşită concluzia că, în lipsa unei convenţii arbitrale, instanţa arbitrală nu poate soluţiona cererea de arbitrare. Citând dispoziţiile Legii nr. 132/2017, art. 23 pct. 5 şi 6, care fac referire expresă la soluţionarea alternativă a litigiilor, a arătat că nu este necesară o convenţie sau clauză compromisorie, care ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate. Autoarea recursului a mai arătat că tribunalul arbitral, în administrarea jurisdicţiei sale, poate stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, singura limitare fiind reprezentată de ordinea publică şi de dispoziţiile imperative ale legii, legiuitorul acordând posibilitatea completării unei legi ordinare, prin norme cu forţă juridică inferioară, cum ar fi regulamentele de arbitraj.

În continuare, recurenta a citat definiţia arbitrajului din art. 203 al Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi a evocat art. 11 din Constituţia României, care stabileşte prioritatea dreptului european faţă de dreptul naţional, pentru a conchide că, prin aplicarea Directivei 2009/138/CE, este adjudecată competenţa tribunalului arbitral în soluţionarea petiţiilor, sub forma cererii arbitrale, inclusiv a celor având ca obiect pretenţii şi proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 şi Norma A.S.F. nr. 18/2017.

Într-o secţiune ulterioară a recursului, recurenta a expus considerente privind soluţionarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma nr. 18/2017, care derogă de la forţa obligatorie a contractului, sprijinindu-şi concluzia pe dispoziţiile art. 1270 pct. 2 C. civ.

Referindu-se expres la dispoziţiile Legii nr. 132/2017 şi ale Normei A.S.F. nr. 20/2017, care dispun cu privire la clauzele generale şi speciale ale contractului RCA, autoarea recursului a arătat că, din cauză că acestea nu reglementează clauzele privind soluţionarea eventualelor litigii, Norma nr. 18/2017 acordă consumatorului (terţul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere).

Dezvoltându-şi susţinerea, a arătat că legea reglementează contractul RCA, iar părţile semnatare, deşi au posibilitatea de a suplimenta clauzele contractuale, nu pot restrânge drepturile persoanei prejudiciate, efect pe care l-ar avea o eventuală convenţie arbitrală încheiată între asigurat şi asigurător.

Faţă de aspectele expuse, recurenta a subliniat că lipsa convenţiei arbitrale în formă scrisă, cerută de art. 548 C. proc. civ. este complinită de art. 7 pct. 3 al Normei A.S.F. nr. 18/2017.

În finalul memoriului de recurs, recurenta a conchis, în ceea ce priveşte arbitrabilitatea litigiilor izvorâte din contractul RCA, că acestea nu fac parte din cele prevăzute de art. 542 pct. l C. proc. civ.

Intimatele C. S.A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, pe cale de excepţie, anularea recursului în baza dispoziţiilor art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. pentru neîncadrarea motivelor formulate în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 din acelaşi cod, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6000 RON, reprezentând onorariul de avocat.

De asemenea, intimatele au solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant ca fiind inadmisibilă ori tardivă faţă de dispoziţiile art. 82 alin. (2) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 30 ianuarie 2023, iar prin rezoluţie a fost stabilit termen de judecată la 17 octombrie 2023 cu citarea părţilor în şedinţă publică, termen care a fost preschimbat din oficiu prin încheierea de şedinţă pronunţată la 18 septembrie 2023.

Înalta Curte, analizând hotărârea atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:

Analizând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului invocată de intimate prin întâmpinare, Înalta Curte o va respinge, aceasta neputând fi reţinută, întrucât în cadrul memoriului de recurs au fost formulate critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 08 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, Înalta Curte urmează a respinge ca inadmisibilă calea extraordinară de atac pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 25 mai 2022, sub nr. x/2022, reclamantele C. S.A. şi B. S.R.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., anularea hotărârii arbitrale nr. 60 din 05 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul numărul x/2021, precum şi suspendarea executării acestei hotărâri.

În cauză, cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale a fost introdusă odată cu acţiunea în anulare şi a fost admisă prin încheierea din 08 iunie 2022, definitivă.

Potrivit dispoziţiilor art. 612 C. proc. civ., "curtea de apel va putea suspenda executarea hotărârii arbitrale împotriva căreia a fost introdusă acţiunea în anulare. Dispoziţiile art. 484 alin. (2)-(5) şi (7) se aplică în mod corespunzător."

Potrivit art. 484 alin. (5) C. proc. civ., cererea de suspendare va fi soluţionată printr-o încheiere motivată, care este definitivă.

În consecinţă, se constată că încheierea recurată are caracter definitiv de la pronunţare, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 1 şi alin. (2) teza finală C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul formulat împotriva încheierii de şedinţă din data de 08 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

În continuare, analizând recursul declarat împotriva sentinţei nr. 108 din 20 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte îl apreciază nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant invocată pe calea recursului, instanţa supremă o va înlătura, având în vedere regimul special al invocării excepţiei potrivit art. 82 alin. (2) C. proc. civ., precum şi regula imperativă instituită prin art. 488 alin. (2) C. proc. civ., fiind inadmisibilă invocarea acestei excepţii direct pe calea recursului, în cadrul motivelor de casare.

Procedând la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte va înlătura şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constatând că acesta este invocat formal; recurenta nu argumentează nemotivarea hotărârii, prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei.

Vor fi reîncadrate şi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la pretinsa atribuire, prin lege, a competenţei de soluţionare a litigiului tribunalului arbitral, în lipsa convenţiei arbitrale.

Instanţa supremă constată că cererea de arbitrare a fost iniţiată de reclamantă şi întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 132/2017, alin. (4) al textului legal evocat stipulând că "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. (…)".

Norma invocată de recurentă nr. 18/2017 reglementează modul de soluţionare a petiţiilor privind activitatea societăţilor de asigurare - reasigurare şi brokerilor de asigurare. Dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Norma nr. 18/2017 prevăd că dacă rezolvarea aspectelor invocate de petenţi este determinată de modul de administrare a unor probe de natură tehnică şi juridică care nu privesc exclusiv aplicarea legislaţiei din domeniul asigurărilor, A.S.F. va îndruma persoanele fizice pentru soluţionarea litigiului prin intermediul entităţii de soluţionare alternativă a litigiilor în domeniul nebancar, iar cele juridice prin mediere sau arbitraj "fără a fi restrâns dreptul acestora de a acţiona pe calea instanţei de judecată".

Deşi articolul 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 face trimitere şi la "acordul entităţii de soluţionare a litigiului", cauza de faţă nu este plasată în sfera celor soluţionate de o atare entitate, părţile neavând calitatea de "consumator", conform art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992.

Nici art. 23 alin. (6) din Legea nr. 132/2017 nu susţine interpretarea recurentei. Acesta prevede că "În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin soluţionarea alternativă a litigiilor sau prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza acordului rezultat în urma soluţionării alternative a litigiului sau în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitivă". Or, potrivit art. 606 C. proc. civ., arbitrajul se finalizează cu o hotărâre definitivă şi obligatorie, deci nu cu un acord, specific modalităţilor alternative de soluţionare a disputelor.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei, şi, în acord cu motivarea curţii de apel care a admis acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, reţine că, într-un litigiu de natura celui de faţă, în lipsa unei convenţii arbitrale, competenţa de soluţionare a litigiului revine instanţei judecătoreşti.

Norma nr. 18/2017, stabilind că petenţii pot apela la "metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare" nu face decât să le semnaleze posibilitatea de a le folosi, fără a se institui o derogare de la condiţiile prevăzute de lege, în sensul invocat de recurentă.

Recurenta a invocat motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, faptul că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condiţiile existenţei unei norme speciale, respectiv Norma A.S.F. nr. 18/2017. Recurenta a arătat că Norma nr. 18/2017 reprezintă transpunerea la nivel naţional a Directivei 2009/138 CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009, privind accesul la activitatea şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi reasigurare.

În ceea ce priveşte criticile recurentei referitoare la încălcarea principiului priorităţii dreptului european în raport cu cel naţional, care se analizează din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dispoziţiile unei directive europene netranspuse corespunzător în dreptul naţional nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, aceasta fiind o consecinţă a faptului că legislaţia europeană secundară nu are efect direct decât în plan vertical, adică în relaţia dintre particulari şi stat, nu şi în plan orizontal.

Prin urmare, chiar şi în ipoteza unei transpuneri incorecte a prevederilor directivei, partea nu s-ar putea prevala de acestea în litigiul cu un alt particular, cum este cel de faţă.

Având în vedere cele arătate, constatând că eventuala netranspunere conformă a directivei nu poate face obiectul analizei în cadrul prezentului litigiu, precum şi faptul că prevederile art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 reglementează posibilitatea rezolvării anumitor categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluţionare alternativă, fără însă a deroga de la dispoziţiile de principiu ale C. proc. civ. referitoare la condiţiile în care poate interveni arbitrajul, ca jurisdicţie alternativă, Înalta Curte constată că nu se poate reţine aplicarea greşită a dispoziţiilor cuprinse în Norma A.S.F. nr. 18/2017.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 108 din 20 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

Referitor la cererea intimatelor C. S.A. şi B. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Înalta Curte constată că intimatele au depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv factura fiscală nr. x/10.04.2023 şi ordinul de plată emis de D. în data de 19.04.2023, aflate la dosar.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului, urmează să fie admisă cererea intimatelor în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.R.L. la plata sumei de 6.000 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca inadmisibil recursul formulat împotriva încheierii de şedinţă din data de 08 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 108 din 20 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamanta A. S.R.L. să plătească intimatelor C. S.A. şi B. suma de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2023.