Company administrator's claim for unpaid remuneration based on mandate contract and subsidiary business management: cassation admitted, decision quashed and remanded for examination of subsidiary legal grounds

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2020, la 19.06.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să stabilească remuneraţia lunară cuvenită reclamantului, în calitate de administrator al pârâtei, la suma netă de 3.500 euro, echivalentul în RON şi să oblige pârâta la plata acesteia începând cu data formulării acţiunii şi pentru viitor; să oblige pârâta la plata sumei nete de 84.000 euro, echivalentul în RON, cu titlu de remuneraţie datorată de aceasta pentru exercitarea de către reclamant a funcţiei de administrator în perioada 01.06.2018-31.05.2020 şi a sumei de 25.176 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare aferentă debitului ultim pretins, calculată până la data introducerii acţiunii, precum şi în continuare, până la achitarea integrală a tuturor sumelor acordate în cauză, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat, în principal, acţiunea pe dispoziţiile art. 2.010 şi ale art. 2.027 C. civ., referitoare la contractul de mandat. Totodată, într-un prim-subsidiar, a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumelor indicate în cuprinsul acţiunii, în temeiul răspunderii civile contractuale, pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de a-i stabili, prin hotărârea adunării generale a asociaţilor, remuneraţia la care era îndreptăţit în calitate de administrator, potrivit art. 17 din actul constitutiv al societăţii pârâte, prejudiciul estimat fiind de 84.000 euro, la care se adaugă accesoriile. Într-un al doilea subsidiar, a precizat că demersul său judiciar este întemeiat pe instituţia gestiunii de afaceri, în special pe prevederile art. 1.337 C. civ. şi pe cea a îmbogăţirii fără justă cauză, prejudiciul estimat fiind de 84.000 euro, la care se vor calcula accesoriile.

Prin sentinţa civilă nr. 2702/05.11.2021,Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate acţiunea şi cererea de amendare a reclamantului, a stabilit onorariul definitiv al expertului la valoarea de 5.090 RON şi a obligat reclamantul să achite diferenţa de onorariu în cuantum de 4.090 RON.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub acelaşi număr unic.

Prin încheierea din 26.10.2022, instanţa de apel, printre alte măsuri dispuse, a respins cererea apelantului-reclamant de numire a unui curator special pentru intimata-pârâtă.

Prin decizia civilă nr. 1776/23.11.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul ca nefondat şi a obligat apelantul-reclamant la plata către intimata-pârâtă a sumei de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 26.10.2022 şi a deciziei sus-menţionate, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând, în esenţă, casarea acestora şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel, faţă de incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinere, autorul căii de atac a arătat că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive incomplete, neclare, contradictorii, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, a apreciat că instanţa de apel nu a motivat sau a motivat imprecis şi incomplet statuările sale referitoare la răsturnarea prezumţiei legale de la art. 2.010 C. civ., respectiv nu a indicat dacă manifestările de voinţă trebuie să fie exprese sau tacite, unilaterale sau bilaterale, contemporane sau ulterioare şi cum s-ar încadra în drept aceste manifestări de voinţă neechivoce.

În argumentare, a susţinut că prezumţia instituită de art. 2.010 C. civ. putea fi răsturnată numai dacă gratuitatea ar fi fost stipulată în mod expres de către părţi la momentul naşterii raportului juridic, întrucât dacă ar exista o manifestare de voinţă unilaterală, nu ar mai fi vorba de o derogare de la norma juridică, ci s-ar pune în discuţie o eventuală renunţare la drept, care nu poate fi prezumată, potrivit art. 13 C. civ., sau o remitere de datorie în condiţiile art. 1.629-1.633 din acelaşi cod.

În opinia recurentului, fiecare dintre aceste situaţii presupuneau condiţii materiale şi juridice diferite, precum şi efecte distincte, care trebuiau indicate în hotărârea recurată, pentru a oferi părţilor o motivare clară, coerentă şi a încadra în drept situaţia de fapt care a stat la baza soluţiei pronunţate.

Astfel, a apreciat că nemotivarea deciziei nu permite identificarea cadrului legal pe care aceasta se întemeiază, împrejurare ce atrage şi incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un alt aspect, a afirmat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ. şi din perspectiva faptului că, instanţa de prim control judiciar nu a motivat în mod clar, coerent, complet şi prin raportare la elementele factuale ale cauzei, raţionamentul care a condus la concluzia că în cauză au fost îndeplinite condiţiile legale pentru răsturnarea prezumţiei, fiind incident şi cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (8) C. proc. civ.

A mai afirmat că în raport cu art. 328 C. proc. civ., instanţa de apel ar fi trebuit să motiveze în concret, cu trimitere la probele administrate care răsturnau prezumţia relativă şi să încadreze în drept situaţia de fapt reţinută în acest sens.

Sub aspectul existenţei unor motive contradictorii, recurentul arată că deşi s-a reţinut că forma răspunderii sale, potrivit actului constitutiv, este cea stabilită în legislaţie pentru mandatul cu titlu oneros, totuşi, s-a apreciat că această împrejurare nu face dovada existenţei unui mandat cu titlu oneros.

De asemenea, a afirmat că instanţa de apel nu a indicat care sunt elementele concrete în funcţie de care, în speţă, părţile ar fi derogat de la prevederile art. 2.010 şi ale art. 2.018 C. civ., în sensul că, deşi mandatul ar fi fost prevăzut cu titlu gratuit, diligenţa cerută este totusi a unui mandat remunerat. Potrivit recurentului, concluzia instanţei de apel în acest sens este una generală, ipotetică, nesusţinută de niciun element de fapt sau de drept, decizia fiind lipsită de un raţionament logico-juridic decelabil care să-i fundamenteze concluzia.

În continuare, a precizat că, în măsura în care s-a apreciat că asociatul, care deţine şi funcţia de administrator, poate fi remunerat prin rezultatul final al muncii sale, instanţa de apel ar fi trebuit să arate dacă această ipoteză se confirmă în speţă.

Sub acest aspect, a mai afirmat că raţionamentul instanţei de prim control judiciar este contradictoriu, deoarece din considerente nu se poate înţelege dacă mandatul este neremunerat sau dacă este remunerat prin rezultatul final al muncii reclamantului, iar în cuprinsul hotărârii nu se explică noţiunea de "distincţie tehnică" reţinută cu privire la dividende şi remuneraţie, de vreme ce diferenţa între dividende şi remuneraţia administratorului este una eminamente juridică, cu izvoare şi efecte juridice diferite, şi nu una tehnică.

Potrivit recurentului, contradictorii sunt şi considerentele instanţei de apel referitoare la răsturnarea prezumţie legale prin modalitatea în care s-au desfăşurat raporturile juridice dintre părţi, de vreme ce, pe de o parte, aceasta a reţinut că pentru răsturnarea prezumţiei legale sunt suficiente manifestări de voinţă neechivoce în sensul contrar prezumţiei, iar, pe de altă parte, a apreciat că argumentul decisiv în răsturnarea prezumţiei este modalitatea în care s-au desfăşurat, în concret, raporturile juridice dintre administratori şi societate.

De asemenea, precizează că aceeaşi instanţă nu a statuat în fapt şi în drept, aşa cum impune art. 476 alin. (1) C. proc. civ., fiind incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi nu a descris în cuprinsul hotărârii modalitatea în care s-ar fi desfăşurat în concret raporturile juridice dintre părţi, reţinută ca argument justificativ pentru răsturnarea prezumţiei legale, nearătând cum această modalitate reprezintă o manifestăre de voinţă neechivocă în sensul contrar prezumţiei.

Circumscris acestui caz de casare, a mai afirmat că instanţa de apel nu a analizat şi nu a răspuns motivului său de apel referitor la actele încheiate de recurent şi de intimatul C. în numele şi pe seama societăţii intimate, ci a oferit un răspuns străin de natura cauzei, în sensul că recurentul ar fi invocat că disimularea remuneraţiei administratorului s-ar fi realizat pentru ocolirea unor reglementări fiscale.

În consecinţă, a solicitat în raport cu art. 461 alin. (2) C. proc. civ., înlocuirea acestui considerent al instanţei de apel cu propriile considerente ale instanţei de recurs.

În final, a susţinut că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, întrucât, pe o parte, s-a reţinut că mandatul acordat reclamantului este cu titlu gratuit, iar remuneraţia sa nu poate îmbrăca forma unui salariu, iar, pe de altă parte, că recompensa sa poate îmbrăca forma dividendelor.

Un alt set de critici, circumscrise ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a vizat dispoziţiile art. 1.268 alin. (3), ale art. 1.270 şi ale art. 1.403 C. civ., în dezvoltarea cărora recurentul a arătat că deşi instanţa de apel a reţinut că raporturile juridice dintre părţi sunt fundamentate pe contractul de mandat, în mod greşit, a apreciat că pentru stabilirea unei remuneraţii este necesară manifestarea de voinţă ulterioară din partea unei singure părţi, respectiv a societăţii intimate.

Potrivit recurentului, a accepta o asemenea concluzie ar însemna că operează o condiţie pur potestativă în favoarea părţii, or, potrivit art. 1268 alin. (3) C. civ., dispoziţiile contractuale trebuie interpretate în sensul de a produce efecte juridice, iar conform art. 1.270 din acelaşi cod, contractul nu poate fi modificat decât prin voinţa ambelor părţi.

A mai precizat că instanţa de apel nu a dezlegat raportul juridic litigios, nu a stabilit obligaţiile părţilor.

Un alt motiv de nelegalitate, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a vizat interpretarea greşită a cererii de chemare în judecată, recurentul arătând că, prin acţiune, nu a susţinut că a fost administrator numit prin hotărâre a adunării generale, ci administrator desemnat prin actul constitutiv şi că, instanţa de prim control judiciar, fără a solicita precizări sau explicaţii părţilor, în acord cu prevederile art. 22 C. proc. civ., a reţinut că reclamantul ar fi promovat această confuzie, aspect ce denotă omisiunea instanţei de a analiza elementele factuale ale cauzei şi de a le încadra în drept.

De asemenea, a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 9, art. 13, art. 22 alin. (6) şi art. 389 C. proc. civ., precum şi a dreptului la un proces echitabil, întrucât instanţa de apel nu a analizat cauza prin prisma temeiurilor de drept subsidiare privind gestiunea de faceri şi îmbogăţirea fără justă cauză, considerând, în mod nelegal, că omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra lor poate fi invocată exclusiv pe calea prevăzută de art. 444 C. proc. civ., care însă este aplicabilă numai cererilor conexe, accesorii sau incidentale, ipoteze neincidente în speţă.

În susţinere, a arătat că în cauză este vorba despre aceeaşi cerere care are însă o fundamentare subsidiară în drept, astfel că, faţă de dispoziţiile art. 389 C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia de a se pronunţa şi asupra temeiurilor subsidiare de drept indicate de reclamant.

În plus, a afirmat că o astfel de interpretare a textului de lege de la art. 444 C. proc. civ. este incompatibilă cu procedura de completare a hotărârii judecătoreşti, întrucât, în ipoteza în care prima instanţă ar respinge cererea pentru temeiul juridic principal, iar, ulterior, cu ocazia soluţionării unei cereri de completare, ar găsi întemeiat temeiul juridic subsidiar al acţiunii, aceasta ar trebui să desfiinţeze hotărârea şi să pronunţe o soluţie de admitere a acţiunii.

În ceea ce priveşte încheierea recurată, a susţinut că aceasta a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 58, raportate la cele ale art. 80 alin. (4) C. proc. civ., având în vedere că între reprezentantul intimatei, C. şi recurent, precum şi între societate şi C. există un conflict de interese, astfel încât este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

La data de 31.03.2023, intimata S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, combătând apărările intimatei.

Analizând actele dosarului, încheierea şi decizia atacate, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt care a generat litigiul de faţă derivă din numirea recurentului A., alături de coasociatul societăţii pârâte S.C. B. S.R.L. (în continuare B.) - C., ca administratori ai societăţii, fără ca prin actul juridic de numire ori prin vreun act juridic ulterior să se stabilească vreo remuneraţie aferentă acestei funcţii. S-a reţinut de asemenea şi că aceştia au deţinut, pe lângă calitatea de administratori, şi funcţii manageriale, cele din urmă fiind însă remunerate. Eliberat din funcţia de director general al societăţii B. la data de 30 mai 2018, urmare a încetării contractului de muncă nr. x/2001 prin pensionare şi apreciind că ar fi îndreptăţit la plata unei remuneraţii pentru exercitarea, în continuare, a atribuţiilor de administrator, recurentul-reclamant A. a iniţiat demersul judiciar de faţă.

Soluţia de respingere a pretenţiilor, adoptată de prima instanţă, a fost confirmată în apel cu motivarea că, raporturile dintre administratori şi societate au natură contractuală, fiind reglementate de regulile referitoare la mandat, acestea din urmă acoperind toate drepturile şi obligaţiile părţilor, inclusiv obligaţiile societăţii faţă de administratori, cu excepţia situaţiei în care prin lege s-au stabilit prevederi derogatorii, reţinându-se astfel deplina aplicabilitate a prevederilor art. 209 alin. (3) C. civ., respectiv ale art. 72 din Legea nr. 31/1990. În consecinţă, s-a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2010 alin. (1) C. civ. ce prezumă caracterul oneros al mandatului, dar şi că această prezumţie legală relativă a fost răsturnată prin probatoriul administrat, care a relevat natura gratuită a mandatului administratorilor, context în care, răspunderea civilă contractuală imputată societăţii pârâte B., pentru nestabilirea şi neplata remuneraţiei pretinse, nu a fost angajată.

Soluţionarea recursului presupune, aşadar, în principal, verificarea conformităţii cu legea a răsturnării prezumţiei, instanţa supremă subliniind faptul că reevaluarea, în sine, a materialului probator administrat nu mai este posibilă în această etapă a procesului, în care căii extraordinare de atac nu i se acordă valenţe devolutive, aşa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., text potrivit căruia recursul urmăreşte să supună "examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Titularul căii de atac a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, sau când aceasta a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea incidenţei motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul aduce în dezbatere înlăturarea prezumţiei legale de onerozitate cu încălcarea art. 328 C. proc. civ., în absenţa dovezii unei derogări exprese a părţilor, arătând că este necesară o manifestare de voinţă comună şi explicită din partea acestora pentru a se concluziona în contra prezumţiei. Or, instanţa de apel, cu încălcarea cerinţelor legale în materie de motivare, statuate de prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. şi în lipsa unei analize complete a situaţiei de fapt, nu a arătat care sunt condiţiile în care prezumţia legală poate fi răsturnată şi dacă acestea sunt întrunite în speţă, statuând că sunt suficiente manifestări de voinţă neechivoce. De asemenea, invocând motivarea contradictorie a instanţei de apel, autorul căii de atac relevă că aceasta a reţinut caracterul gratuit al mandatului, concomitent cu împrejurarea că, pe de o parte, diligenţa cu care el este chemat să acţioneze în calitate de administrator este cea prevăzută de art. 2018 C. civ., pentru ipoteza mandatului cu titlu oneros, iar pe de altă parte, că oricum, mandatul a fost remunerat prin rezultatul final al muncii sale, concretizat în încasarea dividentelor. Totodată, se reproşează instanţei de prim control judiciar faptul că, deşi a reţinut împrejurarea că cel mai puternic argument pentru răsturnarea prezumţiei de onerozitate a mandatului este modalitatea în care s-au desfăşurat efectiv raporturile juridice dintre administratori şi societate, în concret nu detaliază care au fost reperele acestei maniere de derulare a relaţiilor menţionate.

Prealabil, Înalta Curte notează că nu orice inadvertenţă pretins identificată de către recurent în cuprinsul considerentelor hotărârii are aptitudinea de a determina casarea acesteia. Dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. are în vedere lipsa cu desăvârşire a motivării, ori o contradicţie de o asemenea amploare încât să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată. Este cazul, cu titlu de exemplu, al situaţiei în care considerentele ar justifica adoptarea unei soluţii care nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv, ori al celei în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat al două cereri, deşi acestea s-ar exclude reciproc, aspecte reţinute constant de instanţa supremă în jurisprudenţa sa. Din această perspectivă, prin raportare la conţinutul argumentelor dezvoltate în precedent, cu trimitere la prevederile art. 425 alin. (1) şi ale art. 328 C. proc. civ., instanţa de recurs va subsuma analiza acestor critici şi prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, sub cel dintâi aspect invocat de recurent, cel al lipsei unei derogări exprese a părţilor, critica se dovedeşte a fi lipsită de consistenţă şi valoare juridică, deoarece, dacă părţile ar fi prevăzut în mod expres faptul că mandatul este oneros ori cu titlu gratuit, problema aplicării prezumţiei legale instituite de art. 2010 alin. (1) teza finală C. civ. ar fi fost superfluă.

Sub cel de al doilea aspect, Înalta Curte ia act că, potrivit art. 328 C. proc. civ., "(1) Prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex pe care se întemeiază aceasta. (2) Prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel".

În cazul prezumţiei legale instituite de art. 2010 alin. (1) teza finală C. civ., nu există o dispoziţie care să interzică proba contrară, prezumţia în discuţie fiind una relativă, iuris tantum, iar în contra acesteia este îngăduit a fi administrat orice mijloc de probă permis de lege. Aceasta deoarece, pe de o parte, beneficiarul prezumţiei trebuie să dovedească faptele care justifică concluzia impusă de lege - probă care de cele mai multe ori este foarte facilă -, iar pe de altă parte, prezumţia în discuţie stabileşte un fapt juridic, respectiv mandatarea unei persoane pentru exercitarea unei activităţi profesionale, în folosul mandantului, în schimbul unei sume de bani.

Cu alte cuvinte, prevalându-se de contractul de mandat, a cărui existenţă şi efecte sunt recunoscute, recurentul-reclamant s-a pus la adăpostul prezumţiei de onerozitate a acestuia, invocând prevederile art. 2010 alin. (1) C. civ. Incidenţa în cauză a acestei norme legale a intrat în puterea lucrului judecat, după cum în mod just a remarcat chiar beneficiarul prezumţiei, nefiind contestată.

Reiterând faptul că valoarea procesuală a materialului probator administrat de societatea B., în vederea răsturnării prezumţiei, nu mai poate fi reanalizată în recurs întrucât ar presupune o reevaluare a situaţiei de fapt reţinute în fazele devolutive ale procesului, instanţa supremă subliniază faptul că dovada contrară prezumţiei de onerozitate a mandatului de administrator nu se impunea a fi făcută exclusiv printr-un acord bilateral de voinţe neechivoce, consacrat într-o clauză contractuală derogatorie, idee pe care recurentul a încercat să o acrediteze pe tot parcursul procesului.

Două sunt argumentele în sprijinul acestei statuări. Primul se referă la faptul că, după cum s-a arătat, obiectul probatoriului este reprezentat de un fapt juridic ce poate fi dovedit, potrivit legii, prin orice mijloc de probă şi că, tocmai inexistenţa unei clauze exprese în sensul arătat a generat litigiul de faţă. Al doilea se referă la faptul că, deşi prin art. 17 din actul constitutiv al societăţii, ce reprezintă o transpunere a art. 77 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, adunarea generală a asociaţilor este abilitată să stabilească în favoarea administratorilor o "eventuală’’ remuneraţie, această prerogativă nu s-a materializat, dovadă fiind imposibilitatea adoptării unei hotărâri în acest sens, datorită poziţiei radical diferite a celor doi asociaţi care deţin fiecare 50% din capitalul social al societăţii, după cum rezultă din procesul-verbal al adunării generale a asociaţilor din 27.06.2018.

Mai mult, art. 23 din actul constitutiv al societăţii B., care se constituie practic în contractul de mandat disputat, împuternicind pe cei doi asociaţi în funcţia de administrator, nu face vreo referire în sensul remunerării acestora, ceea ce denotă faptul că voinţa socială unanimă, la formarea căreia a participat şi recurentul, a fost în sensul neremunerării mandatului administratorilor. Altfel spus, la încheierea contractului de mandat, voinţa recurentului-reclamant a fost exprimată neechivoc în sensul neremunerării mandatului de administrator, statut acceptat tacit pe parcursul derulării mandatului, până în momentul pierderii calităţii de director general pe care o cumula.

Concluzia este susţinută şi de împrejurarea că, ambii asociaţi şi administratori tind la stabilirea în viitor a unei remuneraţii, în schimbul îndeplinirii atribuţiilor pe care calitatea de administrator le presupune, însă în anumite condiţii strict şi expres statuate prin hotărâre a adunării generale a asociaţilor, după cum relevă conţinutul aceluiaşi proces-verbal din 27.06.2018, aspect care este de natură să întărească ideea că, pe tot parcursul derulării raporturilor juridice stabilite între societatea B. şi administratorii săi, aceştia din urmă nu au încasat vreo sumă de bani cu titlu de remuneraţie aferentă contractului de mandat exercitat.

În acest context, cum clauzele actului constitutiv şi, în consecinţă, ale contractului de mandat, reprezintă practic numai o transpunere fidelă a normelor legale în materia analizată, înglobând doar posibilitatea pentru societatea B. de a remunera mandatele administratorilor, iar nu o obligaţie în acest sens în sarcina acesteia, dovada faptului juridic contrar celui prezumat, al mandatării cu titlu gratuit a administratorilor, putea fi făcută cu orice mijloc de probă, cum corect a apreciat şi curtea de apel. Aşadar, societatea pârâtă B. avea de răsturnat o prezumţie legală relativă, consacrată printr-o normă de natură legală şi nu contractuală, prin proba contrară, iar nu prin clauza contrară.

În acest moment al analizei, Înalta Curte impune părţilor concluzia că în cauză nu există o obligaţie statuată legal sau contractual în sarcina societăţii pârâte B. de a stabili şi, corelativ, de a plăti o remuneraţie în favoarea administratorilor săi pentru îndeplinirea atribuţiilor de către aceştia în exercitarea mandatului, ceea ce echivalează cu inexistenţa îndreptăţirii acestora de a o pretinde şi încasa. Valorificarea vocaţiei administratorilor la stabilirea şi încasarea unei remuneraţii se poate realiza printr-o manifestare de voinţă a societăţii în sensul aşteptat, care până la acest moment nu a intervenit, manifestare care condiţionează modificarea contractelor de mandat prin acordul părţilor.

Din această perspectivă, contrar susţinerilor recurentului, se observă că instanţa de apel a realizat o analiză judicioasă şi completă a situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză, reţinând răsturnarea prezumţiei de onerozitate a mandatului prin manifestări neechivoce de voinţă transpuse în conţinutul actului constitutiv şi susţinute de cel al procesului-verbal al Hotărârii AGA din 27.06.2018, ca şi de uzanţele curente acceptate în desfăşurarea normală a activităţii societăţii.

În acest context, Înalta Curte aminteşte că motivarea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă o problemă de conţinut, instanţa fiind îndrituită să grupeze criticile invocate şi argumentele aduse de părţi în susţinerea acestora, pentru a le putea răspunde printr-un considerent comun.

Aşa fiind, faptul neindicării caracterului unilateral sau bilateral al manifestării de voinţă exprimate pentru înlăturarea gratuităţii prezente a mandatului, ca şi momentul intervenirii acesteia, nu echivalează cu un viciu esenţial al motivării, în condiţiile în care manifestarea de voinţă a societăţii B. este valabilă doar prin exprimarea voinţei ambilor asociaţi cu părţi sociale egale, respectiv şi a asociatului-administrator A., fiind puţin probabil ca acesta din urmă să-şi exprime iniţial votul în favoarea remunerării mandatului, pentru ca ulterior să refuze modificarea contractului de mandat în acest sens.

Totodată, menţionarea lipsei unei diferenţe semnificative între dispoziţiile art. 17 şi cele ale art. 23 din actul constitutiv al societăţii a fost justificată corect de instanţa de apel, prin prisma pretenţiilor deduse judecăţii, fundamentate pe obligaţia de stabilire şi plată a remuneraţiei administratorilor, apreciere găsită în recurs ca fiind corectă şi lipsită de confuzie, în condiţiile în care niciuna din normele contractuale în discuţie nu legitimează pretenţiile reclamantului.

Instanţa de apel nu a realizat nicio confuzie între încasarea dividentelor de către asociaţii-administratori şi caracterul remunerat al mandatului acestora. S-a apreciat nerelevanţa distincţiei între dividende şi remuneraţie, în contextul particular al cauzei, asociaţii fiind liberi să decidă oricând remunerarea muncii prestate ca administratori, independent de încasarea/neîncasarea dividentelor, întrucât contractul de societate nu interzice expres remunerarea mandatului. Sublinierea instanţei de apel se referă, în realitate, la prezumtiva raţiune pentru care actul constitutiv nu stabileşte un mandat remunerat pentru administratorii-asociaţi, animaţi şi cointeresaţi, cel puţin la nivel teoretic, într-o manieră superioară terţilor-neasociaţi, de creşterea performanţelor economice ale societăţii şi obţinerea unui profit sporit care, indubitabil, le profită. În acest context cauzal, nu se poate reţine vreo contradicţie între statutul de administrator-neremunerat şi obligaţia stabilită în sarcina acestuia de a acţiona cu diligenţa unui bun proprietar, deoarece, deşi aceasta din urmă este esenţială şi neechivocă în cazul mandatului cu titlu oneros, apare firesc ca ea să fie dezirabilă şi în cazul mandatului cu titlu gratuit unde, potrivit legii, limita minimă a diligenţei se raportează la cea manifestată în propriile afaceri. Simpla instituire în sarcina administratorilor a unei diligenţe sporite nu dă naştere şi nu este o dovadă, prin ea însăşi, a unei obligaţii de remunerare a lor. Astfel, instanţa supremă confirmă apărarea pârâtei intimate în sensul că, nimic nu se opune ca un mandat cu diligenţa unui bun proprietar sau cu diligenţa cea mai mare în interesul societăţii să fie gratuit, mai ales în situaţia în care administratorii sunt şi asociaţi, situaţie care ar trebui să presupună un ataşament deosebit pentru bunul mers al societăţii, iar nu neapărat pentru câştigarea unei sume de bani cu titlu de remuneraţie de administrator.

Cu referire la pretinsa absenţă a motivării în ceea ce priveşte modalitatea în care s-au desfăşurat în concret raporturile juridice dintre asociaţii-administratori şi societate, instanţa supremă remarcă că această observaţie nu se confirmă, în condiţiile în care sublinierea instanţei de apel referitoare la maniera în care s-au derulat relaţiile contractuale dintre părţi, în susţinerea răsturnării prezumţiei, trebuie interpretată sistematic, în contextul tuturor considerentelor deciziei recurate referitoare la lipsa asumării de către societate a vreunei obligaţii de remunerare a activităţii asociaţilor-administratori, dedusă din conţinutul actului constitutiv, al procesului-verbal al adunării generale a asociaţilor din 27.06. 2018, precum şi la împrejurarea că singura remuneraţie de care au beneficiat aceştia a fost cea reprezentată de drepturile salariale acordate în temeiul unui contract de muncă, în virtutea căruia cei doi au exercitat funcţiile de directori generali. Acest ultim aspect dă relevanţă, în opinia instanţei de recurs, uzanţelor societăţii pârâte B., prin acestea înţelegându-se practicile dezvoltate pe parcursul unei perioade relevante de timp şi vine să infirme critica recurentului formulată din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanţa de prim control judiciar nu ar fi analizat susţinerea sa referitoare la identitatea de servicii desfăşurate de cei doi asociaţi, atât în calitate de administratori, cât şi în calitate de directori generali ai societăţii pârâte. Dimpotrivă, Înalta Curte remarcă în acest context faptul că, instanţa de apel a examinat critica vizând aşa-zisa disociere artificială realizată între funcţia de administrator şi cea de director general, simultan deţinute de recurent, înlăturând argumentul circumscris ideii că încheierea contractului de management şi de muncă ar fi reprezentat mijlocul prin care asociaţii-administratori ar fi beneficiat de remuneraţie în schimbul activităţilor prestate ca administratori, în condiţiile în care actul constitutiv nu interzice recompensarea reală şi efectivă a administratorilor, ca formă de manifestare concretă a mandatului oneros, cu respectarea cerinţelor legale.

Concluzionând, toate aceste critici nu pot fi primite, urmând a fi înlăturate.

Circumscris aceluiaşi motiv de recurs, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu interpretarea greşită a cererii de chemare în judecată, realizând o confuzie şi reţinând că ar fi fost numit administrator prin hotărârea adunării generale a asociaţilor, iar nu prin actul constitutiv al societăţii, cu încălcarea principiilor contradictorialităţii şi al rolului activ al judecătorului.

Analizând considerentele deciziei atacate, se constată însă că instanţa de apel a statuat fără echivoc în sensul că recurentul reclamant a fost numit în calitate de administrator prin actul constitutiv al societăţii, fiindu-i aplicabile prin urmare dispoziţiile art. 23 din acest act. Ceea ce s-a subliniat însă în apel, a fost lipsa unei diferenţe semnificative între consecinţele dispoziţiilor art. 17 şi cele ale art. 23 din actul constitutiv, care vizează desemnarea administratorilor, prin raportare la obiectul acţiunii, la pretenţiile deduse judecăţii în prezentul cadru procesual, concluzionându-se că prevederile actului constitutiv nu se opun, în mod explicit, remunerării asociaţilor administratori însă, pentru aducerea la îndeplinire a acestui deziderat, este necesară o manifestare explicită şi neechivocă a voinţei societare.

Aşa fiind, nici această critică nu va fi reţinută.

Subsumat ipotezei art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a înţeles să critice şi încheierea instanţei de apel din 26.10.2022, arătând că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 58, raportate la cele ale art. 80 alin. (4) C. proc. civ., în condiţiile în care a fost respinsă cererea sa de numire a unui curator pentru societatea intimată, deşi în cauză există un conflict de interese atât între el şi reprezentantul societăţii intimate B., C., cât şi între acesta din urmă şi societate.

Respingând cererea recurentului-reclamant de numire a curatorului, instanţa de apel a arătat că nu există un conflict de interese între asociatul C. şi societate.

Înalta Curte subliniază, în primul rând, împrejurarea că, în faza procesuală a recursului, recurentul nu a înţeles să mai reitereze cererea de numire a unui curator pentru societatea B., fundamentată pe conflictul de interese pretins. În al doilea rând, notează inaplicabilitatea textului art. 58 alin. (1) C. proc. civ. raportului juridic dintre părţile litigante ale unui proces, în speţă recurentul-reclamant A. şi intimata-pârâtă - prin reprezentant C., care, prin natura şi în esenţa lui, este unul conflictual, generând demersul judiciar. Sfera de aplicare a dispoziţiei legale citate vizează relaţia dintre reprezentantul legal şi cel reprezentat, care poate fi vulnerabilizată în anumite situaţii prin existenţa unui conflict de interese. În al treilea rând, se reţine că de vreme ce autorul căii de atac critică faptul că instanţa de apel a evaluat greşit, în sensul inexistenţei unui conflict de interese între societatea B. şi reprezentantul legal al acesteia C., el îşi exprimă practic nemulţumirea faţă de modul de apreciere asupra unei situaţii de fapt, prin prisma pertinenţei şi concludenţei probatoriului administrat. Or, această chestiune nu are valenţe de nelegalitate, ci de eventuală netemeinicie, care scapă cenzurii în etapa procesuală a recursului, neputând fi reevaluată.

Aşadar, nici această critică nu este fondată, instanţa de recurs confirmând legalitatea încheierii atacate.

Circumscris motivelor de recurs reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurentul a învederat reţinerea în considerente, de către instanţa de prim control judiciar, a unor motive străine de natura cauzei, prin sugerarea creării unei disimulări a remuneraţiei administratorilor sub forma salariului acordat directorilor generali, justificată prin obţinerea unor facilităţi fiscale. A invocat dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., solicitând înlăturarea respectivelor considerente.

Înalta Curte notează că, potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ., "(...) în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate".

Dincolo de împrejurarea că, în aplicarea textului legal citat, prin intermediul acestei căi procesuale nu este posibilă decât o înlocuire a considerentelor cu unele noi, proprii instanţei de control judiciar, ulterioară înlăturării celor atacate cu menţinerea soluţiei, Înalta Curte constată că, în cauză, statuarea pretins prejudiciabilă a fost generată chiar de susţinerile recurentului-reclamant care a învederat împrejurarea că, modalitatea de remunerare prin intermediul unor contracte individuale de muncă şi nu prin indemnizaţia de administrator, a fost aleasă având în vedere stabilitatea fiscală a salariului, mai puţin supus modificărilor fiscale şi mai uşor de administrat din punct de vedere fiscal de către societate. Pe de altă parte, instanţa supremă observă, la o analiză atentă a considerentelor deciziei atacate, că aceste susţineri ale părţii nici nu au fost reţinute de către instanţa de apel în sprijinul soluţiei pronunţate, fundamentată pe răsturnarea prezumţiei de onerozitate a mandatului administratorilor, fiind respinse ca nerelevante. În acest context, având în vedere şi împrejurarea că recurentul tinde în realitate şi la o reformare a dispozitivului hotărârii atacate, criticile invocate pe calea recursului la considerente, în conformitate cu prevederile art. 461 alin. (2), art. 494 şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu pot fi primite.

În continuare, vor fi analizate criticile subsumate de către recurent motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care, în opinia instanţei supreme, se impun a fi înlăturate.

Invocând acest motiv de casare, recurentul-reclamant aduce în dezbatere, prealabil, încălcarea de către instanţa de prim control judiciar a prevederilor art. 2010 alin. (1) teza finală şi ale art. 2018 din C. civ., apreciind, în esenţă, că prezumţia de onerozitate a mandatelor administratorilor putea fi răsturnată numai dacă gratuitatea ar fi fost stipulată în mod expres de către părţi şi că, onerozitatea este consolidată prin instituirea în sarcina sa, prin actul constitutiv, a formei de răspundere stabilite de lege pentru mandatul cu titlu oneros. Aceste critici au fost însă examinate, în cele ce preced, aşa încât Înalta Curte nu va relua, în această etapă a considerentelor, argumentele deja expuse, reiterând doar şi impunând părţilor concluzia potrivit căreia, art. 2010 alin. (1) teza finală C. civ. nu se constituie într-o clauză bilaterală, rămânând o normă de drept substanţial care consacră o prezumţie legală relativă, ce poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă, iar nu doar printr-un acord bilateral de voinţe. Efectele prezumţiei se produc doar în ipoteza în care aceasta este valorificată, dându-i-se eficienţă prin intermediul voinţei sociale - expresie a principiului libertăţii contractuale -, transpusă în actul constitutiv sau hotărârea adunării generale a asociaţilor, posibilitate pe care însă, în cauză, societatea B., prin coasociaţii săi A. şi C., nu a înţeles să o exploateze în interesul acestora din urmă.

În continuare, recurentul a invocat greşita aplicare a prevederilor art. 1268 alin. (3), art. 1270 alin. (2) şi art. 1403 C. civ., arătând că, printr-o observare şi implementare eronată a normelor de interpretare a clauzelor îndoielnice din actul constitutiv al societăţii B., s-a generat o încălcare a principiului forţei obligatorii a contractului de societate, în condiţiile în care acesta nu interzice, ci permite remunerarea administratorilor-asociaţi. A mai arătat că, statuarea instanţei de apel, în sensul că nu există o obligaţie de plată a remuneraţiei administratorilor-asociaţi stabilită în sarcina societăţii-intimate B., plata rămânând la latitudinea acesteia din urmă, echivalează cu instituirea unei condiţii pur potestative în favoarea societăţii, deşi temeiul juridic al raporturilor dintre administratori şi societate îl constituie acordul bilateral de voinţe transpus în contractul de mandat, ce nu poate fi modificat unilateral.

În primul rând, instanţa supremă notează prevederile art. 1268 alin. (3) C. civ., potrivit cărora "clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul". Aşadar, premisa aplicării acestui text de lege este cea a existenţei unor clauze îndoielnice, susceptibile de mai multe înţelesuri, în sensul alin. (1) al aceluiaşi articol. Or, în cauză, la o analiză atentă a prevederilor art. 17 şi ale art. 23 din actul constitutiv, se constată, dimpotrivă, că acestea sunt clare şi precise, statuând de o manieră neechivocă doar posibilitatea remunerării mandatelor de administratori, prin folosirea sintagmei "eventuala lor remuneraţie", transpunere fidelă a prevederilor art. 77 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990. În acest context, Înalta Curte constată că instanţele devolutive au realizat o corectă aplicare a regulilor stabilite de lege pentru interpretarea convenţiilor, analizând clauzele contractuale în mod sistematic, unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului, ţinând seama de voinţa concordantă a părţilor, de scopul contractului şi de comportamentul lor ulterior încheierii acestuia, în conformitate cu prevederile art. 1266-1269 C. civ., conchizând, în primul rând, în sensul inexistenţei unei obligaţii asumate de societatea B., în favoarea administratorilor-asociaţi, de a stabili şi plăti o remuneraţie în schimbul îndeplinirii de către aceştia din urmă a atribuţiilor la care s-au angajat în exercitarea mandatului şi, corelativ, în al doilea rând, în sensul neantrenării răspunderii civile contractuale a societăţii pârâte, concluzie ce va fi confirmată de instanţa supremă în prezenta fază procesuală.

Astfel, Înalta Curte reafirmă că societatea pârâtă B. nu a înţeles să-şi asume vreo obligaţie contractuală în sensul de a stabili şi plăti vreo remuneraţie în favoarea administratorilor, fiind create doar premisele materializării unei astfel de posibilităţi, respectiv premisele concretizării vocaţiei legale şi contractuale a administratorilor la remunerarea mandatului. În acest context, instanţa de recurs impune părţilor concluzia că societatea pârâtă B. nu are, în raport cu recurentul-reclamant, calitatea de debitor al obligaţiei de stabilire şi/sau plată a vreunei remuneraţii aferente mandatului de administrator, aceasta nenăscându-se în sarcina sa în absenţa unei stipulări exprese în conţinutul actului constitutiv sau al unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor, împrejurare ce ar da, în mod evident, expresie principiului libertăţii contractuale şi voinţei societare.

Cu alte cuvinte, obligaţia recurentului-reclamant, administrator al societăţii pârâte, de a acţiona cu diligenţa cea mai mare în interesul acesteia, a fost şi este una necondiţionată de acordarea unei remuneraţii, mandantului revenindu-i doar obligaţiile de drept comun, referitoare la punerea la dispoziţie a mijloacelor rezonabile şi necesare executării mandatului, în lipsa unei stipulaţii contrare.

Altfel spus, în cauză nu se poate vorbi despre o greşită aplicare a prevederilor art. 1403 C. civ., ce consacră lipsirea de efecte a obligaţiilor contractate sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului, de vreme ce această normă este inaplicabilă în condiţiile lipsei premisei legale, constând în inexistenţa unei obligaţii în sarcina societăţii B., pretins debitoare, de stabilire şi/sau plată a remuneraţiei de administrator, a cărei eficacitate ar depinde de un eveniment viitor şi nesigur, la latitudinea acesteia. Dimpotrivă, ceea ce este exclusiv la latitudinea societăţii pârâte, în acord cu prevederile legale în materie şi cu cele contractuale, este împrejurarea când, dacă şi în ce condiţii îşi va asuma obligaţia de a stabili remunerarea activităţii administratorilor, iar nu plata efectivă a acesteia, în ipoteza concretizării acestei obligaţii.

Aşa fiind, şi aceste critici de nelegalitate urmează a fi respinse.

Recursul este însă întemeiat urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Circumscris motivului de nelegalitate statuat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant supune atenţiei Înaltei Curţi şi împrejurarea că instanţele devolutive nu i-au cercetat toate temeiurile juridice pe care el a înţeles să-şi fundamenteze pretenţiile deduse judecăţii şi nu s-au pronunţat asupra acestora, cu încălcarea prevederilor art. 9, art. 13, art. 22 alin. (6) şi art. 389 C. proc. civ. Deşi a invocat această neregularitate săvârşită de tribunal, pe calea apelului declarat împotriva sentinţei, instanţa de prim control judiciar a înlăturat-o, cu motivarea că neajunsurile pot fi remediate pe calea instituţiei "completării hotărârii", prevăzute de art. 444 C. proc. civ. şi în condiţiile stabilite de art. 445 din acelaşi cod, întrucât prima instanţă nu a analizat defel capetele de cerere subsidiare, vizând gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără justă cauză.

Critica apare ca fiind fondată.

Astfel, potrivit art. 444 alin. (1) teza I C. proc. civ., "Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare".

Norma are în vedere ipoteza în care instanţa a omis să soluţioneze un capăt de cerere principal sau accesoriu ori o cerere conexă sau incidentală (minus petita), totalitatea cererilor formulate în cauză constituind cadrul obiectiv al judecăţii şi limitele învestirii instanţei, pe care judecătorul este ţinut să le respecte întocmai în aplicarea principiilor fundamentale ale procesului civil - garanţie a dreptului la un proces echitabil.

În cauză, după cum rezultă în afara oricăror ambivalenţe din cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a înţeles să învestească instanţa cu următoarele pretenţii: stabilirea remuneraţiei lunare cuvenite în calitate de administrator al pârâtei şi obligarea pârâtei la plata acesteia; obligarea pârâtei la plata remuneraţiei datorate pentru exercitarea funcţiei de administrator în perioada 01.06.2018-31.05.2020, cu dobânda legală penalizatoare aferentă, calculată până la data introducerii acţiunii, precum şi în continuare, până la achitarea integrală a tuturor sumelor acordate în cauză.

Temeiurile de drept pe care acesta a înţeles să-şi fundamenteze pretenţiile deduse judecăţii sunt, în principal, contractul de mandat iar într-un prim subsidiar, răspunderea civilă contractuală. De asemenea, într-un al doilea subsidiar, acesta a înţeles să invoce ca temei juridic al pretenţiilor sale, gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără justă cauză.

Aşadar, reclamantul nu a învestit instanţa cu soluţionarea mai multor capete de cerere distincte, având fiecare un obiect şi o cauză juridică diferite, astfel cum au reţinut instanţele devolutive, ci cu soluţionarea pretenţiilor indicate în precedent, fundamentate pe mai multe temeiuri juridice, dintre care, în fazele procesuale anterioare au fost cercetate doar cele circumscrise contractului de mandat şi răspunderii civile contractuale, rămânând în afara ariei de analiză cele vizând gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără justă cauză, cum în mod just a remarcat recurentul, cu încălcarea dispoziţiilor legale ce statuează respectarea limitelor învestirii şi a principiilor disponibilităţii, legalităţii şi al rolului activ al judecătorului. Înalta Curte găseşte de cuviinţă să sublinieze că, aceste norme impuneau instanţelor obligaţia să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, recunoscându-le, totodată şi îndreptăţirea de a cere părţilor explicaţii, punând în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, inclusiv calificarea juridică exactă a actelor şi faptelor deduse judecăţii. În acest context, instanţa supremă aminteşte prevederile art. 389 C. proc. civ., potrivit cărora, " Dezbaterile procesului poartă asupra împrejurărilor de fapt şi temeiurilor de drept, invocate de părţi în cererile lor sau, după caz, ridicate de către instanţă din oficiu".

Or, neprocedând în această manieră şi lăsând în afara sferei judecăţii aceleaşi pretenţii ale recurentului-reclamant, dar fundamentate pe gestiunea de afaceri şi, respectiv, pe îmbogăţirea fără justă cauză, prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală, vulnerabilitate ce nu putea fi acoperită pe calea instituţiei "completării hotărârii", cum greşit a apreciat instanţa de apel, aceasta fiind aplicabilă exclusiv în situaţia în care instanţele omit să se pronunţe asupra unor capete de cerere principale sau accesorii, ori asupra unor cereri conexe sau incidentale, iar nu atunci când omit cercetarea unor temeiuri de drept subsidiare ale uneia şi aceleiaşi cereri, când conduita procesuală de urmat impune analizarea acesteia şi prin prisma celorlalte fundamente invocate. Aceasta, din perspectiva efectelor juridice diferite pe care remedierea respectivelor omisiuni le poate genera.

Aşa fiind, curtea de apel a pronunţat în acest context o hotărâre nelegală, cu necercetarea fondului cauzei şi în raport de care nu se poate realiza controlul judiciar, prin încălcarea normelor de procedură arătate, pricinuind recurentului-reclamant o vătămare - constând într-o soluţie nefavorabilă -, ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii, în condiţiile art. 175 alin. (1), raportat la art. 179 alin. (1) C. proc. civ., atrăgând astfel incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496-497 C. proc. civ., respingând, ca nefondat recursul reclamantului îndreptat împotriva încheierii instanţei de apel din 26.10.2022, va admite recursul acestuia împotriva deciziei, pe care o va casa, cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelului reclamantului împotriva sentinţei, exclusiv sub aspectul motivului de apel vizând necercetarea de către prima instanţă a temeiurilor pretenţiilor deduse judecăţii invocate în subsidiar, referitoare la gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără justă cauză, dezlegarea celorlalte chestiuni intrând în puterea lucrului judecat.

Cu ocazia rejudecării, vor fi avute în vedere prevederile imperative ale art. 501 C. proc. civ., precum şi susţinerile din recurs ale părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1776/23.11.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 26.10.2022, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2023.