Loan repayment claim revived; maturity date must be determined by contract interpretation, director cleared.

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2023

Analizând actele dosarului, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă la 18.11.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C., solicitând obligarea lor, în solidar, la restituirea sumei de 45.000 euro, acordată societăţii pârâte cu titlu de împrumut, precum şi a dobânzii legale, calculată până la restituirea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 67/25.05.2022, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C. şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată împotriva acestui pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins actiunea formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. şi, în temeiul art. 335 alin. (4) C. proc. civ., a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.000 RON, reprezentând onorariu de expert.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat apel, care, prin decizia nr. 582/05.12.2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Împotriva celei din urmă decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată curţii de apel.

În motivare, sub un prim aspect, a arătat că, în etapele devolutive, judecata cauzei s-a realizat cu ignorarea faptului că părţile intimate au încălcat prevederile art. 14 C. civ., care afirmă principiul bunei-credinţe a părţilor în relaţiile civile.

Astfel, a arătat că din probatoriul administrat în cauză - factura proforma nr. x/12.02.2020, emisă de societatea intimată şi răspunsul la interogatoriu al intimatului C. -, rezulta în mod neechivoc că împrumutul contractat de recurent în Franţa şi acordat societăţii intimate s-a realizat pentru finanţarea unei operaţiuni comerciale determinate, care însă nu s-a mai realizat.

În consecinţă, a afirmat că neefectuarea operaţiunii a determinat scadenţa obligaţiei de restituire a sumei împrumutate şi că această chestiune nu a fost analizată de către instanţele de fond.

A mai susţinut că reaua-credinţă a intimatului C. era evidentă şi rezulta din elementele probatorii ale cauzei, însă instanţele de fond, în mod greşit, au reţinut că împrumutul a fost acordat pentru desfăşurarea întregii activităţi a societăţii intimate, sens în care au apreciat că restituirea sumei nu putea fi solicitată.

În continuare, recurentul a criticat refuzul instanţelor de fond de încuviinţare a cererii sale de emitere a unei adrese către D., pentru transmiterea extraselor de cont ale societăţii intimate în vederea stabilirii modului în care suma împrumutată a fost utilizată. De asemenea, a subliniat că hotărârile instanţelor de fond nu puteau avea la bază decât expertiza judiciară încuviinţată, care însă nu a putut efectuată din culpa intimaţilor, care au refuzat să prezinte expertului documentele contabile ale societăţii intimate.

Autorul căii de atac a criticat decizia atacată din perspectiva încălcării normelor de drept material şi procesual, arătând, pe de o parte, că în mod greşit instanţa de apel a considerat necesară parcurgerea procedurii judiciare de stabilire a scadenţei contractului de împrumut conform art. 2162 C. civ., de vreme ce acesta era scadent la data la care a fost evident că nu va mai fi efectuată operaţiunea comercială pentru finanţarea căreia împrumutul fusese acordat, iar pe de altă parte, că obligaţia instanţei este, în orice condiţii, aceea de stabilire a datei pe care o consideră ca fiind scadenţa contractului.

Recurentul a susţinut că este greşită justificarea deciziei atacate pe împrejurarea că indicarea datei scadenţei contractuale ca fiind 31.05.2021 direct în apel reprezintă o modificare a cadrului procesual în apel şi că această afirmaţie trebuia examinata efectiv, în raport cu probele dosarului şi dovezile solicitate de apelant.

Un alt motiv de recurs a vizat considerentele instanţei de apel cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului C., pe care le-a apreciat ca fiind nelegale.

În argumentare, a arătat că prevederile art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu puteau fi reţinute, întrucât acestea se referă la răspunderea administratorilor societăţii în faliment şi că verificarea legalităţii soluţiei date de prima instanţă excepţiei în discuţiei trebuia realizată prin raportare la dispoziţiile art. 72 din aceeaşi lege, care fac trimitere expresă la contractul de mandat reglementat de C. civ.

Recurentul mai afirmat că, potrivit doctrinei de specialitate, angajarea răspunderii administratorilor poate fi realizată atât pe tărâm contractual, când acesta încalcă anumite obligaţii contractuale, cât şi pe tărâm delictual, când nu respectă anumite obligaţii legale.

În acest context, a arătat că în cauză s-a făcut dovada că intimatul a acţionat contrar intereselor societăţii, împrejurare care răstoarnă prezumţia de bună-credinţă a acestuia de la art. 144 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 şi că intimatul are calitate procesuală pasivă alături de societatea al cărei administrator este, de vreme acesta şi-a încălcat obligaţiile ce îi reveneau şi şi-a însuşit suma împrumutată.

În susţinerea incidenţei art. 72 din acelaşi act normativ, autorul căii de atac a arătat că prin dobândirea calităţii de administrator al societăţii intimate, intimatul a primit mandat din partea recurentului pentru gestionarea patrimoniului societăţii, inclusiv a sumei împrumutate în scopul efectuării operaţiunii comerciale menţionate mai sus.

A mai precizat că în speţă sunt aplicabile şi prevederile art. 2.016 alin. (2) C. civ., întrucât intimatul şi-a dat acordul pentru efectuarea operaţiunii de comerţ care nu s-a mai realizat din culpa sa ca urmare a încălcării obligaţiilor ce îi reveneau în calitate de mandatar.

Conchizând, recurentul a arătat că suma împrumutată a fost utilizată în mod arbitrar şi abuziv de către intimat, în calitate de administrator al societăţii intimate, sens în care se impunea angajarea răspunderii sale şi în raport cu prevederile art. 2.017 alin. (1) şi art. 2.020 C. civ., precum şi cu cele ale art. 80 şi art. 81 din Legea nr. 31/1990.

În final, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, solicitând, sub acest aspect, emiterea unei adrese către D. S.A. în vederea comunicării extraselor de cont ale societăţii intimate, prezentând ca teză probatorie verificarea modului în care suma împrumutată a fost utilizată.

În drept, criticile recurentului au fost circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 24.03.2023 intimaţii au depus întâmpinare prin care au solicitat anularea recursului, întrucât susţinerile autorului căii de atac nu pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul a răspuns la întâmpinare.

Asupra excepţiei nulităţii recursului şi cererii de administrare a probei cu înscrisuri, Înalta Curte s-a pronunţat premergător deschiderii dezbaterilor asupra recursului, conform celor regăsite în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursul are caracter fondat, pentru considerentele care vor fi dezvoltate în continuare.

Situaţia de fapt, în mod necontestat stabilită în faţa instanţelor de fond, a fost aceea că între reclamant şi societatea chemată în judecată, S.C. B. S.R.L., s-a încheiat un contract de împrumut, însă prin acesta nu s-a stabilit o dată pentru scadenţa obligaţiei de rambursare.

Mai departe, atât prima instanţă de fond, cât şi instanţa de apel au conchis că în lipsa dovedirii de către reclamant a termenului de rambursare a împrumutului şi în condiţiile în care numai reclamantul a pretins că acesta este scadent, indicând chiar direct în apel că data obligaţiei de rambursare a fost 31.05.2021, fără a putea dovedi faptul pretins, cererea de chemare în judecată nu are caracter fondat.

Instanţa de apel a subliniat chiar că examinării datei scadenţei împrumutului, astfel cum s-a afirmat în apel, se opun cele statuate cu caracter obligatoriu prin decizia Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 28/2015, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi că, în lipsa unei scadenţe determinate, dreptul care se naşte în patrimoniul părţilor este cel la stabilirea, pe cale judiciară, în acord cu dispoziţiile art. 2162 alin. (3) C. civ., a scadenţei împrumutului, nereglementată ori nestabilită contractual.

Pe aceste premise, Înalta Curte subliniază, în primul rând că nu pot face obiect al controlului de legalitate criticile dezvoltate în memoriul de recurs care solicită acestei instanţe examinarea sau reevaluarea probatoriului, tot astfel cum nu vor putea fi examinate criticile referitoare la greşita apreciere a probelor în faţa instanţelor devolutive.

Instanţa de recurs reaminteşte recurentului că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scopul recursului, cale extraordinară de atac, este acela de a supune instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicate şi că, în faţa instanţei de apel, ultima care soluţionează cauza în mod devolutiv, aprecierea probelor se face de către acest for jurisdicţional în mod liber, potrivit convingerii judecătorilor, afară de cazul în care legea stabileşte puterea doveditoare a uneia dintre probele administrate.

Prin urmare, suma criticilor prin care se propune instanţei de recurs reevaluarea, în orice mod, a rezultatului interpretării probelor în apel şi reconsiderarea stării de fapt, nu se integrează criticilor specifice de casare, delimitate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aşa încât acestea vor fi înlăturare fără a fi examinate.

Va fi însă încadrată în sfera art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi examinată ca atare critica recurentului referitoare la refuzul instanţei de fond de a aplica legea prin opunerea, fără fundament, a dispoziţiilor art. 2162 alin. (3) C. civ. şi considerarea greşită că indicarea scadenţei împrumutului de către apelant, direct în apel, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ., considerând că în cauză, esenţială pentru rezolvarea disputei litigioase, era clarificarea datei scadenţei contractuale.

Această critică este fondată.

De esenţa împrumutului de consumaţie având ca obiect o sumă de bani, raport juridic a cărui încheiere a fost necontestat stabilită este, conform art. 2158 alin. (2) C. civ., obligaţia împrumutatului de a restitui, după o anumită perioadă de timp, aceeaşi sumă de bani.

Este, de asemenea, notabil, că reclamantul s-a adresat instanţei cu o acţiune în restituirea împrumutului, care a avut, sub aspectul conţinutului său - determinat de modul în care partea a construit cauza acţiunii - premisa că acest împrumut este deja scadent la o dată considerată care, chiar precizată în apel, nu constituie o modificare a cadrului procesual al acţiunii iniţiale, ci doar o explicitare de natură să caracterizeze adecvat demersul procesual.

Prin urmare, orice argument al instanţei de apel, potrivit căruia susţinerea reclamantului referitoare la data scadenţei este insuficientă şi lipsită de valoare procesuală dar şi că singurul drept recunoscut de lege acestuia era cel în demararea unei acţiuni pentru stabilirea scadenţei convenţiei, în condiţiile art. 2162 alin. (2) C. civ., reprezintă o prefigurare greşită a sferei de aplicare a normei de drept.

Înalta Curte subliniază că dispoziţiile art. 2162 C. civ. nu au nicio incidenţă în cauză. Ele devin aplicabile, nu atunci când părţile dispută prin poziţii aflate în contradicţie procesuală, cum este în cauză, scadenţa stabilită de ele, ci situaţia în care atât împrumutatul cât şi împrumutătorul admit, deopotrivă, că în contract nu s-a stabilit acest element esenţial al contractului.

Numai în acest caz legea recunoaşte oricăreia dintre părţi facultatea de a sesiza instanţa cu o cerere de ordonanţă preşedinţială pentru stabilirea judiciară a scadenţei obligaţiei de restituire. De altfel, o astfel de cerere şi-ar vădi deplin lipsa de utilitate într-o situaţie ca cea din cauza prezentă, în care se solicită plata silită a împrumutului, fiind îndeobşte ştiut că procedura ordonanţei preşedinţiale, în protejarea aparenţei de drept, nu poate substitui sau temporiza acţiunea de valorificare propriu-zisă a dreptului, în suportul căreia legiuitorul a conceput-o.

În aceste condiţii nu poate fi acceptat că reclamantului i se poate opune neparcurgerea procedurii de stabilire a scadenţei judiciare a contractului, de vreme ce acesta a considerat clară sau cel puţin demonstrabilă data ei, cu atât mai mult cu cât în orice proces de plată silită a unei sume de bani, având acest fundament juridic, instanţa este obligată să verifice toate elementele contractului, inclusiv să caracterizeze juridic obligaţia de restituire.

Cu alte cuvinte, este integrat rolului activ al instanţei, subordonat aflării adevărului şi finalizării eficace şi în mod efectiv a unui proces, ca instanţa să stabilească, în cadrul contractului de împrumut, care a fost angajamentul părţilor în restituirea împrumutului, să stabilească ce afirmaţie procesuală este mai bine caracterizată probator, adică să statueze care a fost sau va fi data ori condiţiile convenite ale rambursării. În acest scop legea civilă conţine reguli de drept cu aplicabilitate generală pentru evaluarea scadenţei unei obligaţii afectate de un termen a cărui determinare nu s-a făcut explicit.

În concluzie, în condiţiile în care reclamantul a acţionat afirmând că împrumutul acordat este scadent şi pârâtul neagă acest fapt, revine instanţei de judecată sarcina de a clarifica conţinutul concret al tuturor elementelor esenţiale ale contractului prin valorificarea vectorilor pe care legea i le pune la îndemână prin art. 1266 şi urm. C. civ., adică ţinând cont de circumstanţele, negocierile şi scopul contractului, de comportamentul ulterior al părţilor, astfel cum acestea pot fi decelate din probe, de regulile de interpretare sistematică şi de cele adecvate instituţiei juridice care reglementează materia contractului de împrumut de consumaţie care a avut ca obiect sume de bani.

De aceea, instanţa de recurs subliniază că, pentru aceste considerente, decizia instanţei de apel a dat litigiului o soluţionare care nu a corespuns aplicării corecte a legii şi a avut o premisă greşită asupra cauzei cererii de chemare în judecată, ceea ce impune casarea hotărârii recurate şi rejudecarea procesului în apel, respectiv, reevaluarea temeiniciei tuturor capetelor de cerere formulate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la menţinerea greşită în apel, a dispoziţiei primei instanţe asupra soluţiei date excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C., recurentul opune ignorarea dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia "Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege". În acest sens, consideră că au fost încălcate dispoziţiile art. 1357 C. civ. care reglementează răspunderea pentru fapta ilicită a administratorilor societăţilor comerciale, inclusiv pentru faptele prejudiciabile săvârşite în această calitate. Recurentul a subliniat că este evidentă reaua-credinţă cu care a acţionat pârâtul C., însuşindu-şi sumele de bani cu care reclamantul a creditat societatea în scopul exclusiv al efectuării unor operaţiuni comerciale determinate.

Această critică nu este fondată şi va fi înlăturată.

Solidaritatea răspunderii civile, prezumată numai în cazul obligaţiilor contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, trebuie să identifice pluralitatea de debitori în raportul contractual.

Or, întrucât nu acesta a fost fundamentul solidarităţii solicitate de reclamant, deoarece nicicând pe parcursul procesului reclamantul nu a susţinut că pârâtul C. s-a obligat personal la restituirea împrumutului, rezultă că împrumutătorul nu se poate prevala de prezumţia arătată.

Deosebit, fundamentul solidarităţii a fost construit de reclamant pe asumpţia că pârâtul C. şi-a însuşit în interes propriu banii acordaţi pentru finanţarea activităţii de comerţ a S.C. B. S.R.L. şi că, în calitatea sa de administrator, răspunde, în puterea mandatului, faţă de reclamant, împreună cu societatea, pentru o faptă ilicită.

Cu toate acestea, pretinsa faptă ilicită săvârşită de către pârât în calitatea sa de administrator, cu ascendenţă decizională în S.C. B. S.R.L. nu se identifică în relaţia contractuală de împrumut, deci în relaţia juridică cu reclamantul, deoarece contractul supus judecăţii are doar două părţi, A. şi societatea; relativitatea efectelor acestui contract se transpune simetric în raportul de răspundere contractuală, în care pârâtul C. nu este parte.

Aspectele subsecvente, care ţin de deturnarea resurselor financiare sociale în interesul personal al asociatului administrator ca urmare a puterii de decizie şi control exercitate în societatea comercială şi caracterizarea relaţiei juridice între pârâţi ca fiind una de mandat comercial, chiar dacă îşi găsesc corespondenţă în textele de lege identificate de recurent, nu au relevanţă în raportul juridic judecat. Orice fapt ilicit al administratorului societăţii, cauzator de prejudicii în patrimoniul societăţii, angajează răspunderea special reglementată de art. 73 din Legea nr. 31/1990, în considerarea raportului de administrare asimilat raportului de mandat numai între aceste părţi, iar nu faţă de terţii cu care societatea a intrat în alte raporturi convenţionale.

De aceea, instanţa de recurs reţine nu doar că dispoziţiile legale invocate de recurent nu îşi găsesc aplicare în cauză, dar şi că instanţa de apel a statuat corect, mai departe, că o asemenea răspundere nu poate fi solicitată decât în favoarea persoanei juridice, iar de un creditor social, cum este reclamantul, poate acţiona numai în condiţiile art. 73 alin. (2) din legea societăţilor, adică, în cadrul procedurii insolvenţei persoanei juridice.

Astfel, în baza celor reţinute prin această decizie, în temeiul art. 497 C. proc. civ., recursul va fi admis, decizia recurată casată pentru aplicarea greşită a normelor de drept la judecarea apelului şi cauza trimisă pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 582/05.12.2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2023.